— Hello, domnişoară Jordache, îşi auzi Gretchen numele rostit de o voce bărbătească.

Simţi sîngele năvălindu-î în obraji, în timp ce îşi îndrepta privirile în direcţia de unde i se vorbise. Ştia că e o prostie să roşească, căci avea tot dreptul să aştepte la marginea şoselei. Nimeni nu ştia nimic despre intenţiile celor doi tineri negri, care o aşteptau cu mîncare, băutură şi opt sute de dolari. La început Gretchen nu îl recunoscu pe bărbatul de la volanul Buick-ului 1939

decapotabil, cu acoperişul strîns, care îi zîmbea şi a cărui mină atîrna peste uşa maşinii. Apoi îl recunoscu pe domnul Boylan. Îl mai întilnise o dată sau de două ori lîngă cărămidăria care purta numele familiei sale şi unde rareori îşi făcea apariţia. Era un bărbat zvelt, bine ras, bronzat, cu părul şi sprincenele blonde şi cu ghete bine lustruite în picioare.

— Bună ziua, domnule Boylan, răspunse fata fără a se mişca din loc. Nu voia să se apropie de maşină pentru ca bărbatul să nu observe jena care o cuprinsese.

— Ce Dumnezeu faci aici? se minună el să o găsească singură, atît de departe de oraş. În glasul său se distingea o notă de uimire, dar şi plăcerea provocată de această întîmplare neaşteptată, care îi scosese în cale o fată drăguţă, cocoţată pe tocuri înalte, la marginea pădurii.

— E o zi atît de frumoasă, aproape că se bîlbîi Gretchen. Adesea fac asemenea mici escapade, cînd am o după-amiază liberă.

— Singură? Glasul lui suna neîncrezător.

— Îmi place natura, încercă fata să se justifice, dar fără convingere. Ce tîmpită m-o fi crezînd, gîndi ea, surprizîndu-i privirea jucăuşă alunecînd pe pulpele ei, apoi în jos, spre călcîiele înălţate pe tocuri. Am luat autobuzul la inspiraţia momentului, inventă ea la repezeală, fără speranţă.

Aştept cursa spre oraş.

Un foşnet în spate o făcu să tresară şi să se întoarcă înapoi, cuprinsă de panică, convinsă că

soldaţii, nerăbdători, veniseră să vadă ce s-a întîmplat cu invitata lor. Dar nu era decît o veveriţă

care alerga pe covorul de pietriş al drumeagului.

— Ce s-a întîmplat? întrebă Boylan surprins de mişcările ei bruşte.

— Am crezut că e un şarpe, minţi ea. Iar în gînd îi spuse la revedere.

34

— Te sperii cam uşor pentru o iubitoare a naturii, constată Boylan ironic.

— Numai de şerpi, răspunse fata, înciudîndu-se pentru aceasta conversaţie, pe care o considera a fi cea mai stupidă din viaţa ei.

— Ştii, autobuzul o să mai întinde, zise Boylan privîndu-şi ceasul.

— Nu face nimic, zise ea zîmbind cu toată gura, ca şi cind aşteptarea autobuzului pe şoseaua pustie constituia preocuparea ei favorită de fiecare sîmbătă după-amiază. E atîta linişte aici...

—

Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare serioasă, reveni el. „Uite-l că începe, îşi zise ea.

Acum o să mă întrebe pe cine aştept” şi începu să improvizeze în gînd o listă scurtă, plauzibilă: pe fratele ei, pe o prietenă sau pe o soră de la spital. Era atît de preocupată de întocmirea listei încît nu înţelese ce îi spusese el, deşi îl auzise vorbind.

— Scuzaţi-mă, n-am înţeles, mărturisi ea.

— Te-am întrebat dacă ai luat masa, domnişoară Jordache.

— Nu, dar zău că nu mi e foame, eu...

— Vino, o pofti el cu un gest. Te invit să luăm masa împreună. Nu pot să sufăr să mănînc singur.

Ascultătoare ca un copilaş care se supune poruncilor rostite de oamenii maturi, Gretchen traversă şoseaua, ocoli Buick-ul şi urcă în maşină prin uşa pe care el se aplecă pe spate ca să i-o deschidă. Singura persoană pe care o mai auzise folosind expresiile „mi-e nesuferit” sau „nu pot să

sufăr” fusese mama ei. Influenţa maicii Catherina, bătrîna dăscăliţă, desigur. Sînteţi foarte amabil, domnule Boylan, acceptă ea.

— Sîmbăta îmi poartă noroc, răspunse el pornind maşina.

Fata nu pricepu înţelesul cuvintelor iui. Dacă nu i-ar fi fost patron, într-un anumit fel, şi atît de vîrstnic pe deasupra – patruzeci sau patruzeci şi doi de ani – ar fi inventat o scuză ca să-l refuze.

Începea să regrete tainica escapadă în pădure, care nu va mai avea loc niciodată; o urmărea şi o aţîţa imaginea obscenă pe care cei doi soldaţi şi-o formaseră, probabil, despre ea... Nişte viteji betegi de picioare, plecaţi la vînătoare pe terenurile triburilor, cu feţele mînjite de diferite culori războinice în valoare de opt sute de dulari.

— Cunşti „Hanul fermierilor”? o întrebă Boylan

pornind Buick-ul.

— Am auzit de el, confirmă fata.

Era un hotel-restaurant foarte scump, la vreo cincisprezece kilometri în sus, pe malul abrupt al fluviului.

— Nu-i un locşor rău. Poţi bea acolo o sticlă de vin bun, zise Boylan.

Întrerupseră conversaţia din cauză că el conducea nebuneşte, iar vijelia stîrnită în maşina deschisă învolbura părul lung ai fetei şi o silea să-şi mijească ochii. Viteza limită impusă pe timp de război se presupunea a fi cincizeci de kilometri pe oră, pentru a economisi benzina. De bună seamă

însă o persoană ca domnul Boylan nu îşi făcea probleme dintr-un asemenea fleac.

Din cînd în cînd Boylan întorcea capul şi o privea cu un zîmbet vag, cam ironic, aprecie Gretchen convinsă că bărbatul ghicise minciuna ei în legătură cu motivele pentru care se afla singură atît de departe de oraş, aşteptînd prosteşte un autobuz care nu va sosi decît peste o jumătate 35

de oră. Boylan se aplecă şi scoase din torpedo nişte ochelari de aviator pe care îi întinse fetei, strigînd ca să se facă auzit:

— Pentru ochii tăi albaştri şi frumoşi.

Gretchen puse ochelarii şi îşi închipui că e foarte elegantă, ca o actriţă de film.

Cîndva, în vremurile post-coloniale, cînd se călătorea cu poştalionul de la New York spre zonele din nord, „Hanul fermierilor” fusese un popas. Clădirea era văruită în alb, cu o dungă roşie.

Pe peluză se afla aşezată o roată mare de căruţă ce voia să sugereze ideea că americanilor le place să

ia masa în atmosfera trecutului, la o sută de mile sau o sută de ani departe de Port Philip.

Gretchen încercă să facă puţină ordine, cu pieptenul, în părul ei ciufulit, folosindu-se de oglinda retrovizoare. Un sentiment de stinghereală i se strecură în suflet, conştientă că bărbatul de la volan îi urmăreşte atent cu ochii, toate mişcările.

— Una din cele mai plăcute privelişti pentru un bărbat o constituie imaginea unei fete frumoase care, cu braţele ridicate îşi piaptănă părul, zise Boylan privind-o prin oglindă. Presupun că, de aceea, numeroşi pictori au surprins acest moment în lucrările lor.

Gretchen nu era obişnuită cu asemenea complimente nici din partea băieţilor de la liceu şi nici a colegilor de la serviciu, de aceea nu îşi dădea seama dacă trebuie să-i placă sau nu ceea ce îi spunea el. I se părea că asemenea cuvinte îi încalcă intimitatea. Nădăjduia totuşi că nu va mai roşi în după-amiaza aceea. Se pregătea să dea cu ruj pe buze, dar el o opri cu un gest.

— Nu, să nu faci aşa ceva, îi interzise el cu autoritate. E destul, mai mult decît destul chiar.

Haide!