— Altfel în bine sau în rău?

40

— Nu ştiu, răspunse ea cu sinceritate.

— Menţin întrebarea, zise el dînd din cap cu gravitate. Dar, să bem. Uite, ne aduce o altă

sticlă cu vin.

Răzbiseră prima sticlă de vin, înainte de a fi ajuns la principalul fel de mîncare. Chelnerul-şef le aduse alte pahare şi ceremonia degustării se repetă cu tot dichisul. Gretchen simţea că vinul i se urcase în obraji. Conversaţiile din salon păreau să se estompeze, la urechile ei ajungind doar ritmul regulat, odihnitor al cuvintelor, ca sunetul valurilor ce se sparg de mal. Deodată i se năzări că

încăperea aceasta, cu patina ei arhaică, e casa ei şi rîse cu poftă.

— De ce rîzi? întrebă Boylan contrariat.

— Pentru că mă aflu aici, dar puteam să fiu oriunde în altă parte, răspunse ea sibilinic.

— Trebuie să bei mai des, vinul te face şi mai atrăgătoare, constată el. Se întinse peste masă

şi Gretchen îi simţi mîna fermă, aspră, mîngîind-o pe a ei. Eşti frumoasă, scumpo, eşti minunatăî

— Şi eu cred că sînt, acceptă ea. Boylan rîse.

— Astăzi, adăugă ea.

Cînd chelnerul le aduse cafelele, Gretchen era cherchelită bine. Nu se mai aflase niciodată

pînă acum în starea aceasta şi de aceea nu înţelegea ce se petrece cu ea. Îşi dădea seama doar că

toate culorile înconjurătoare erau mai limpezi – albastrul de cobalt al fluviului, auriul copleşitor al soarelui care cobora spre apus, la orizont, peste malurile rîpoase. În gură avea gustul verii, iar bărbatul din faţa ei nu li era nici străin, nici patron, ci prietenul cel mai bun şi cel mai intim. Chipul lui plăcut, frumos bronzat, purtarea lui aleasă, deosebit de atentă faţă de ea, la care se adăuga senzaţia agreabilă provocată de mîna lui fermă cînd o atingea pe a ei, ca din întimplare, precum şi rîsul său, îi stimulau simţurile, îndemnînd-o să i se destăinuie, să-i spună tot ce are pe suflet, dezvăiuindu-i toate secretele ei.

Gretchen îi povesti întîmplări amuzante auzite la spital: despre soldatul pe care o franţuzoaică entuziastă îl lovise în cap, în chip de bun sosit, cu o sticlă de vin, învineţindu-i amîndoi ochii, drept pentru care tînărul fusese decorat cu „Inima de purpură” pentru răni căpătate în exerciţiul funcţiunii; despre sora medicală şi tînărul ofiţer care se întîlneau în fiecare seară şi se iubeau în ambulanţa spitalului şi care, într-o noapte cînd ambulanţa fusese chemată la un caz urgent

– se treziseră duşi, goi-puşcă, pînă la Poughkeepsie.

Pe măsură ce vorbea, îi devenea tot mai limpede că e o persoană deosebit de interesantă, ba chiar unică, evenimente de toate soiurile marcîndu-i din plin viaţa. Gretchen îi povesti necazurile pe care le avusese cînd interpretase rolul Rosalindei din „ Cum vă place”, la festivalul organizat de cursul superior al liceului unde învăţase. Domnul Pollak, care avusese prilejul să vadă în acest rol zeci de actriţe, pe Broadway şi aiurea, îi spusese că ar fi o crimă dacă şi-ar irosi talentul. Cu un an mai înainte interpretase rolul Porţiei şi îi trecuse prin cap atunci că ar putea deveni un bun avocat.

Considera că femeile trebuie să practice şi asemenea meserii, nu doar să facă şi să îngrijească copii.

Îi va spune lui Teddy (la desert el devenise Teddy pentru ea) ceva ce tăinuise pînă atunci în adîncul inimii, fără ca cineva să bănuiască: atunci cînd se va termina războiul, se va duce la New York ca să

se facă actriţă. Recită un monolog din „ Cum vă place” iar limba îi umbla vioi şi iute, îmboldită de daiquiri, de vin şi de cele două păhăruţe de benedictină.

41

„ Vino şi curtează- mă, curtează- mă, recită ea, căci mi- e inima în sărbătoare şi- s gata să

consimt. Cemi- ai spune, oare, de- aş fide- a pururiRosalindata?”

Cînd termină de recitat, Teddy îi sărută mina, iar ea acceptă cu graţie şi încîntare prinosul de admiraţie al bărbatului.

Atenţia cu care o înconjura cavalerul ei o electriza, o făcea să se creadă sclipitoare, irezistibilă. Descheie primii doi nasturi de la rochiţă, fără să-i pese. Şi apoi era atît de cald în restaurant! Gretcher se simţea cutezătoare, în stare să rostească lucruri de nerostit în mod obişnuit, folosind cuvinte imposibile pe care pînă atunci le văzuse doar scrijelite pe pereţi de băieţii obraznici.

Dobîndise francheţe, alt privilegiu aristocratic!

— Eu nu le dau atenţie niciodată, răspunse ea la întrebarea lui Boylan despre colegii ei de birou. Îmi dau tîrcoale ca nişte căţeluşi. Nişte donjuani de bîlci! Te invită la film sau la îngheţată, apoi te înghesuie pe canapeaua din spatele maşinii şi se ancorează de tine ca inelul de alamă de la căluşei. Scot nişte sunete de parcă ar fi cerbi care stau să-şi dea duhul şi se străduiesc să-şi vîre limba în gura ta cînd te sărută! Nu-i de mine! Eu am alte intenţii. Ei încearcă şi dacă le-ai îngăduit o dată, apoi nu mai scapi, vor mereu mai mult! Dar eu nu-s grăbită. Se ridică brusc în picioare.

Mulţumesc pentru masa delicioasă pe care mi-ai oferit-o. Trebuie să mă duc la toaletă. Niciodată

pînă atunci nu îndrăznise să spună aşa ceva vreunuia din băieţii care o însoţiseră, cu toate că uneori riscase, în vreun cinematograf, să-i plesnească vezica de plină ce era.

Teddy se ridică în picioare.

— Prima uşă la stînga, pe hol, o îndrumă el.

Era un om descurcăreţ şi bine informat, în toate domeniile Teddy ăsta!

La toaletă se privi în oglindă şi îşi sterse ultimele urme de ruj de pe buze. „Am o gură

frumoasă, vorbi ea cu perechea geamănă din oglindă. Ce proastă am fost să o rujez ca pe orice gură

vulgară!”

Cînd ieşi pe culoar, Teddy o aştepta la intrarea în bar. Achitase nota şi tocmai îşi trăgea mănuşa stîngă. O privi serios în timp ce ea se apropia de el.

— Îţi voi cumpăra o rochie roşie ca para focului, care să scoată în evidenţă tenul tău minunat şi părul negru, sălbatic. Oriunde vei intra, toţi bărbaţii îţi vor cădea în genunchi, îi promise solemn Boylan.

Gretchen rîse, îmbujorată de plăcere. Aşa ar trebui să-i vorbească toţi bărbaţii. Boylan o luă

de braţ şi o conduse spre automobil, ridicînd tenda vehiculului şi acoperindu-l, căci afară se răcorise.

Apoi, în timp ce pornea motorul, mîna sa dreaptă, înadins neînmănuşată, se aşeză pe mîna fetei care se sprijinea pe braţul despărţitor al fotoliului. Aerul în maşina cu geamurile închise era plăcut parfumat de aroma alcoolului consumat, care se împletea cu mirosul pielii ce capitona interiorul.

— Haide, acum să-mi spui adevărul, îi porunci Boylan, mai în joacă, mai în serios. Ce căutai la staţia King's Landing?

Fata chicoti înfundat.

— Un rîs cam trivial, aprecie el.

— Mă aflam acolo dintr-un motiv trivial, preciză ea.

42

Bărbatul continuă să conducă o bucată de timp fără să comenteze. Maşina aluneca în viteză, lin, pe şoseaua pustie, vărgată de dungi late de umbră şi de lumină palidă, care se strecura printre copacii înşiraţi pe marginea drumului.

— Aştept, vorbi el în cele din urmă.

„De ce nu?” îşi zise ea. În această după-amiază binecuvântată totul putea fi spus, nu trebuie să existe nimic tăinuit între ei, căci amîndoi se situau dincolo de nimicurile morale privind falsa pudoare profesată de unii. Începu să povestească, la început cu oarecare şovăială, apoi mai uşor, pe măsură ce pătrundea în miezul întîmplării petrecute la spital. Îi descrise pe cei doi negri răniţi, izolaţi, singurii tineri de culoare în tot salonul; îi vorbi despre Arnold, un băiat totdeauna atent şi foarte politicos, care niciodată nu i se adresa pe numele ei mic, cum procedau toţi ceilalţi soldaţi; care citea toate cărţile pe care i le împrumuta din biblioteca ei; un tînăr inteligent şi trist, din cauza rănii; şi despre fata din Cornwall care nu îi scrisese niciodată, deşi se iubiseră. Apoi îi relată