Pe Rudolph îl mîhnea faptul că domnişoara Lenaut – întruchipare a frumuseţii feminine şi a farmecului natural, care constituia obiectul veneraţiei sale fierbinţi – poate crede, chiar şi numai o clipă măcar, că el e capabil să mintă pentru a dobîndi din partea ei vreun tainic avantaj. Dorea extrem de mult să-şi dezvăluie sentimentele şi îşi imagina că revenea la liceul său, ca tînăr student, delicat şi curtenitor, după un număr de ani de la absolvire; că o aştepta în faţa şcolii şi i se adresa într-o franceză de-acum curgătoare şi perfect pronunţată, mărturisîndu-i – cu un surîs suav – patima pe care o simţise pentru ea pe vremea cînd, în primii ani de şcoală încă, era un elev sfios. Cine ştie cum s-ar termina povestea? Literatura nu ducea lipsă de eroine în vîrstă şi de tineri străluciţi, de profesoare şi de elevi precoci...

Reciti compunerea ca să corecteze eventualele greşeli şi şe încruntă furios din cauza banalităţilor pe care subiectul îl silise să le înşire pe hîrtie.

Schimbă un cuvînt sau două, puse un accent care fusese omis, apoi se uită la ceas: încă

cincisprezece minute...

— Hei! auzi o şoaptă disperată la dreapta sa. Care-i participiul trecut al lui venir?

45

Rudolph întoarse, uşor capul spre vecinul său, Sammy Kessler, un elev de gradul D13 care –

aplecat peste foaia de hîrtie într-o atitudine ce evidenţia profunda sa tulburare – îi arunca pe furiş

priviri deznădăjduite. Rudolph ridică, precaut, ochii şi o văzu pe profesoară adîncită în citirea cărţii pe care o ţinea în mînă. Se ferea să încalce disciplina la ora ei, dar nici să fie socotit de către colegi laş sau preferat al profesoarei nu i-ar fi convenit.

— Venu, răspunse abia mişcîndu-şi buzele.

— Cu doi de o? întrebă prosteşte Kessler.

— Cu u, idiotule!

Sammy începu să scrie de zor, transpirînd din abundenţă.

Rudolph îşi îndreptă privirile avide spre domnişoara Lenaut care astăzi i se părea deosebit de atrăgătoare. La ureche îi atîrnau cercei lungi, purta o rochie cafenie lucioasă, care i se mula strîns, încreţindu-se, pe şolduri şi îi expunea cu generozitate bună parte din pieptul rigid încorsetat. Roşul aprins îi contura precis arcul buzelor, căci se ruja înaintea fiecărei ore de curs. Familia ei ţinea un mic restaurant francez în cartierul teatrelor din New York şi, poate de aceea, dacă te uitai bine, descopereai în domnişoara Lenaut mai mult spirit de Broadway decît de Faubourg St. Honore. Din fericire, Rudolph nu sesiza deosebirea.

Rudolph începu să mîzgălească, nepăsător, foaia de hîrtie din faţa sa. De sub trăsăturile peniţei se contura, încet-încet, chipul domnişoarei Lenaut, uşor de recunoscut datorită buclelor care îi încadrau obrazul, desfăcîndu-se în spirală pe lîngă urechi, părului des şi ondulat şi cărării care îl despărţea la mijloc. Peniţa alerga agilă desenînd cerceii, gîtul cam taurin... apoi se opri ezitînd: pătrundea într-un domeniu foarte periculos.

Privi încă o dată spre profesoară, dar ea continua să citească, la catedră. La orele ei nu existau probleme de disciplină, căci sancţiona fără îndurare orice nesupunere cît de mică, sentinţa cea mai uşoară pe care o pronunţa fiind conjugarea de zece ori, pe caiet, a verbului reflexiv neregulat se taire. De aceea îşi putea permite acum să stea în linişte cu cartea în mînă, ridicîndu-şi ochii din cînd în cînd doar ca să se asigure că totul decurge în ordine, că nu se suflă şi că nu se strecoară fiţuici de la o bancă la alta.

Încurajat, se lăsă captivat de plăcerea pe care i-o provoca ducerea la bun sfîrşit a lucrării sale de artă cu subiect erotic. Desena cu sîrg şi îşi dădea seama că face progrese cu fiecare „operă”

realizată. Rotunji sînul drept, gol, al femeii care constituia obiectul dorinţelor sale, apoi îl adăugă şi pe cel stîng. Privi şi se declară mulţumit de proporţiile lor. Desenul o prezenta pe domnişoara Lenaut în picioare, văzută din trei sferturi, în faţa tablei negre, cu o cretă în mina întinsă. Între coapsele ei zvelte se înălţa Mons Veneris, pe care Rudolph îl schiţă din memorie, inspirîndu-se dintr-un volum de artă consultat la bibliotecă, şi din cauza aceasta apărea cam voalat. Ar fi dorit să

o redea desculţă, dar nu îi reuşeau labele picioarelor, aşa că o lăsă în pantofi cu tocuri înalte, cu baretele petrecute în jurul gleznelor, cum venea ea de obicei încălţată. Şi, de vreme ce se afla cu creta în mînă, socoti potrivit să pună cîteva cuvinte pe negrul tablei. Je suis foile d'amour! trasă el, în consecinţă, imitînd cu acurateţe scrisul profesoarei. Apoi începu să finiseze desenul, umbrind artistic sînii femeii şi, privind cu atenţie, hotărî că opera sa va fi mai frapantă dacă o va prezenta 3 Calificativul minim de promovare la liceu în S.U.A.

46

scăldată în lumină puternică, inundînd-o din partea stîngă. Îi umbri interiorul coapselor, în apropierea triunghiului. Rudolph ar fi dorit să arate desenul cuiva care se pricepea şi îi putea preţui, dar nu era convins că băieţii din echipa de atletism – cei mai buni prieteni ai săi – vor fi capabili să-l aprecieze cu sobrietatea cuvenită.

Tocmai haşura bareteie de la glezne cînd simţi pe cineva în picioare, lîngă el. Ridică, încet, ochii şi văzu privirile domnişoarei Lenaut fulgerînd hîrtia cu desenul de pe bancă. Reuşise să se apropie de el cu paşi de pisică, în pofida tocurilor înalte.

Rudolph încremeni, neîndrăznind să facă o singură mişcare. Ochii negri cu gene rimelate, ai domnişoarei Lenaut, scăpărau scîntei de furie, întinse, mîna fără să spună un cuvînt, muşcîndu-şi buzele rujate. Băiatul luă hîrtia şi i-o dădu. Profesoara făcu stînga-mprejur pe tocuri şi se precipită

spre catedră cu foaia făcută sul în mînă, ca nimeni să nu poată vedea desenul.

Înainte ca soneria să fi anunţat sfîrşitul orei, profesoara îl chemă.

— Jordache!

— Da, doamnă, răspunse Rudolph mirîndu-se de tonul calm pe care izbutise să şi-l impună.

— Aş vrea să stăm de vorbă cîteva clipe, în pauză.

— Da, doamnă.

Zbîrnîitul soneriei declanşă vacarmul obişnuit de la sfîrşitul lecţiilor. Elevii se grăbeau să

plece ca să se pregătească pentru lecţia următoare. Rudolph îşi aranja, tacticos, cărţile în servietă şi, după ce ultimul din colegi părăsise clasa, se îndreptă spre profesoara care trona la catedră ca un judecător implacabil. Cînd vorbi, glasul îi sună ca de gheaţă.

— Monsieur l’artiste, zise ea, ai omis un amănunt important. Trase sertarul şi scoase la iveală foaia de hîrtie cu pricina, netezind-o pe sugativa întinsă pe catedră. Nu se ştie cine-i autorul acestei chef- d'oeuvre şi-i ştiut bine faptul că valoarea unei lucrări de artă creşte cînd e semnată de artist, cu propria-i mînă. Ar fi mare păcat dacă s-ar isca îndoieli cu privire la autorul acestei remarcabile lucrări. Împinse desenul spre Rudolph. De aceea, v-aş rămîne foarte îndatorată, Monsieur, dacă aţi fi amabil să vă puneţi numele. Citeţ!

Rudolph luă tocul şi semnă, aşa cum i se poruncise, în colţul de jos, din dreapta, al schiţei, cu încetineală deliberată, încredinţîndu-se – în acelaşi timp – că domnişoara Lenaut observă cum el studiază atent desenul. Hotărîse să nu se comporte ca un puştan care tremură în faţa profesoarei.

Dragostea are şi ea limitele şi regulile ei! Îndrăznise să o deseneze despuiată, va avea şi curajul să-i înfrunte mînia. Accentuă semnătura cu o ultimă înfloritură.

Domnişoara Lenaut întinse mîna şi înşfacă iute foaia. Respira greu, sacadat.

— Monsieur, vorbi ea, iar glasul îi suna strident. Să pleci imediat, după orele de studiu şi să

te înapoiezi neîntîrziat, însoţit de unul din părinţi. Vreau să am o conversaţie urgentă. Cînd era emoţionată sau tulburată, engleza domnişoarei Lenaut suferea de greşeli mărunte, ciudate. Am să le dezvălui nişte lucruri importante despre fiul pe care l-au crescut în casa lor. Am să aştept şi, dacă nu revii cu unul din părinţi, pînă la orele patru, consecinţele pentru dumneata vor fi dintre cele mai neplăcute. Ai înţeles?

— Da, doamnă. Bună ziua, domnişoară Lenaut, salută Rudolph şi plecă.

47

Rudolph simţi că prinde curaj. Părăsi clasa, păşind nici mai iute, nici mai încet decît altă

dată. Mergea calm, alunecînd parcă. Domnişoara Lenaut respira de-ai fi crezut că a urcat în fugă

două etaje pe scări.

După şcoală, cînd ajunse acasă, evită să treacă pe la prăvălie unde mama servea cîţiva clienţi şi urcă, direct la locuinţă, sperînd să-l găsească acolo pe tatăl său. Orice s-ar fi întîmplat, nu vroia ca ea să vadă desenul acela.

Taică-său îl va bate măr, probabil, dar prefera bătaia decît să vadă expresia aceea care – era absolut convins – ar dăinui tot restul vieţii în ochii mamei dacă ar afla ce a fost în stare să facă fiul ei.

Tata nu era acasă, Gretchen era – de bună seamă – la serviciu, iar Tom nu se înapoia niciodată decît cu cinci minute înainte de masă. Rudolph se spălă pe mîini şi se pieptănă: voia să

înfrunte soarta cu demnitate de gentleman.

Coborî în prăvălie. Mama tocmai punea o duzină de chilie într-o pungă pentru o femeie care mirosea a cîine ud. Aşteptă şi, după ce bătrîna plecă, se duse şi o sărută.

— Cum a fost azi la şcoală? întrebă ea, mîngîindu-l pe păr.

— Ca de obicei, mămico, zise el pe tonul cel mai firesc posibil. Tata-i pe aici?

— S-a dus probabil pe malul fluviului. Dar de ce întrebi? Acest „de ce?” suna bănuitor. În familia Jordache nu se obişnuia ca şeful familiei să fie căutat fără motiv.