Toată lumea se bucura să-l revadă pe domnul Boylan cu ghetele sale lustruite!
— Să comand? o întrebă el.
Gretchen văzuse adesea în filme că domnii fac comanda la restaurant, dar una era să
urmăreşti o acţiune şi alta să fii implicată chiar tu în centrul ei.
— Te rog, consimţi Gretchen. „Ca la carte, gîndi ea triumfătoare. Doamne, ce bună era băutura!”
Urmă un schimb de păreri, scurt dar serios, despre mîncare şi vin, între domnul Boylan şi chelnerul -şef, care plecă după ce îşi notase dorinţele oaspetelui şi îi asigură că îi va înştiinţa cînd totul va fi gala.
Boylan scoase din buzunar un portţigaret de aur şi i-l întinse, dar ea clătină din cap.
— Nu fumezi? se prefăcu el că se miră.
— Nu.
Gretchen avea impresia că refuzul de a fuma dovedeşte neputinţa ei de a preţui importanţa momentului şi de a se ridica la înălţimea situaţiei şi a locului. Încercase de două sau trei ori să
fumeze, dar accesele vioiente de tuse şi torentele de lacrimi revărsate din ochii înroşiţi şi iritaţi o convinseseră să renunţe la experienţa cu ţigările. E drept, mama fuma aproape fără întrerupere, şi ziua şi noaptea, însă ea îşi impusese să nu o imite, să nu preia nimic din obiceiurile şi comportarea ei.
— Foarte bine, aprobă Boylan aprinzîndu-şi ţigara cu bricheta de aur pe care o aşeză alături de portţigaretul cu monogramă, pe tejgheaua barului. Nu-mi plac fetele care fumează. Obiceiul acesta înlătură parfumul tinereţii, conchise el.
„Ce discuţie aiurită”, se scîrbi Gretchen fără a se simţi cîtuşi de puţin jignită, căci îşi dăduse seama că bărbatul se străduieşte să se facă plăcut, să-i intre în graţii. Brusc sesiză mirosul vag al parfumului pe care îl folosise înainte de a părăsi biroul şi se temu că bărbatul de lîngă ea l-ar putea socoti vulgar.
— Ştiţi, zise ea, m-a surprins faptul că îmi cunoaşteţi numele.
— De ce?
— Păi, cred că v-am văzut doar o dată sau poate de două ori în fabrică, dar nu aţi trecut niciodată prin birouri.
38
— Eu te-am văzut, o asigură el. Ba chiar m-am mirat ce caută o fată ca tine la „Fabrica de cărămizi şi ţigle Boylan”, un loc de muncă anost şi plicticos.
— Nu e chiar atît de rău acolo, se apără ea cu jumătate glas.
— Nu? Mă bucur să aud. Am avut impresia totdeauna că salariaţii mei îl consideră un loc insuportabil şi de aceea mi-am impus să nu îl vizitez decît o dată pe lună şi nu mai mult de cincisprezece minute. Eu găsesc fabrica deprimantă.
Chelnerul-şef apăru anunţindu-i că masa e servită.
— Lasă băutura acolo, scumpo! îi zise Boylan. Bernard ne va aduce paharele la masă.
Pătrunseră în salonul-restaurant conduşi de chelnerul-şef. Opt sau zece mese erau ocupate: un colonel împreună cu un grup de tineri ofiţeri şi vreo cîteva perechi. Vaze cu flori şi puzderie de pahare sclipitoare, de diferite mărimi, se aflau înşirate pe fiecare din mesele cu tăblia bine lustruită, construite în stil colonial. „Nu e măcar unul în încăperea asta care să aibă un venit sub zece mii de dolari pe an” işi zise Gretchen.
Conversaţia din salon scăzu în intensitate în timp ce se îndreptau spre masa lor, rezervată, aşezată lîngă o fereastră, prin care se zărea, în depărtare, priveliştea fluviului. Gretchen simţea ochii tinerilor ofiţeri aţintiţi asupra ei şi le ghicea gîndurile. Regreta că domnul Boylan nu era şi el tînăr.
Chelnerul-şef trase unul din scaune, Gretchen se aşeză cu sfială şi întinse pe genunchi şervetul mare de culoare crem. Bernard reapăru cu o tăviţă pe care se aflau paharele cu băuturile neterminate şi, după ce le puse pe masă,în faţa lor, se retrase urîndu-le poftă bună.
Peste puţin, chelnerul-şef reveni cu o sticlă de vin roşu franţuzesc şi, ceremonios, turnă
cîteva picături în paharul lui Boylan, pe cînd un alt chelner le servea felul întîi. ''Hanul fermierilor”
nu ducea lipsă de personal. Boylan ridică paharul şi îl privi în zare îngustîndu-şi ochii, apoi îi mirosi şi, în sfîrşit, gustă vinul pe care, după ce îl ţinu în gură cîteva clipe, îl înghiţi, dînd din cap aprobator.
— Foarte bun, Lawrence.
— Mulţumesc, domnule, se înclină din nou ca respect chelnerul-şef. „Cu atîtea mulţumiri prevăd că nota de plată o să crească înfiorător”, comentă în gînd Gretchen.
Lawrence le turnă vin în pahare. Boylan îi ridică pe al său, închinînd pentru invitata sa, şi amîndoi băură. Vinul avea un gust ciudat, de praf şi era călduţ. Gretchen se consolă cu gîndul că în cele din urmă se va obişnui să-i placă.
— Sper că vei aprecia „inima de palmier”, o îmbie Boylan. Eu am prins gust pentru această
delicatesă pe cînd eram în Jamaica, înainte de război, desigur.
— E delicioasă, se entuziasmă Gretchen după ce gustase.
Era ceva cu totul insipid, dar o incinta că un întreg palmier fusese doborît pentru a pregăti o singură porţie, minusculă şi delicată, numai pentru ea.
— După război, continuă Boylân ciugulind din farfurie, mă voi stabili acolo, în Jamaica.
Vreau să stau întins, cît e anul de lung, pe nisipul fierbinte şi să mă prăjesc la soare. Cînd se vor înapoia băieţii în pas de marş, ţara asta va deveni imposibilă, se va transforma într-o lume de eroi unde nu va fi loc şi pentru Theodore Boylan, încheie el sarcastic. Să vii să mă vezi!
— Cum să nu! Numaidecit! Voi veni dansînd rumba cu salariul pe care îl primesc la
„Fabrica de cărămizi şi ţigle Boylan”, răspunse ea ironică.
Boylan rîse şi continuă:
