— Eşti o mincinoasă!
Cuvintele o plesniră ca un bici.
— Ce vrei să spui? întrebă descumpănită Gretclien. În maşină era cald, înăbuşitor.
— Ce ai auzit, scumpo! N a fost nici o joacă. Te duceai să te întinzi cu ei!
— Teddy! protestă ea, sufocîndu-se. Te rog... deschide geamul... nu pot respira!
Boylan se aplecă peste ea şi deschise uşa.
43
— Coboară! porunci el. Du-te, scumpo, şi fă-ţi plăcerea. Eşti aşteptată. Sînt convins că îţi vei aminti toată viaţa această experienţă şi că o vei preţui.
— Te rog, Teddy... Gretchen era foarte ameţită. Avea senzaţia că vocea lui se pierde, apoi creşte din nou, dur, aspru, izbindu-i urechile.
— Şi să nu-ţi faci griji că n-o să ai cu ce să te întorci acasă. Rămîn aici şi te aştept. Nu am nimic altceva mai bun de făcut. E sîmbătă după-amiaza şi toţi prietenii mei au plecat din oraş. Du-te... şi îmi vei povesti totul cînd te înapoiezi... Sînt nespus de curios...
— Trebuie să mă dau jos, zise ea cu disperare. Simţea capul umflîndu-se şi dezumflîndu-se ritmic. Avea senzaţia că se înăbuşă. Cobori, se împiedică aproape să cadă, se opri la marginea drumului. Respiră gîfîind, pieptul i se zbătea dureros.
Boylan rămase imobil la volan, cu ochii pironiţi înainte. Apoi, după ce Gretchen se mai liniştise, îi porunci aspru, tăios.
— Gata! Urcă!
Epuizată nervos şi fizic, Gretchen se tîri înapoi în fotoliu, astupîndu-şi cu mîna nasul şi gura ca să se apere de mirosul pătrunzător al tapiseriei din maşină.
— Ţine, scumpo! Boylan îi vorbi blînd, întinzîndu-i batista colorată, din mătase, pe care o scosese din buzunarul de la piept al hainei.
— Mulţumesc! şopti ea recunoscătoare, tamponîndu-şi faţa şi ştergîndu-şi gura.
— Ce vrei să faci acum, cu adevărat, scumpo? o întrebă el.
— Vreau acasă, murmură ea cu deznădejde.
— Nu poţi să mergi în halul ăsta, replică el pornind maşina.
— Unde mă duci? se îngrijoră ea.
— La mine, îi răspunse scurt Boylan.
Gretchen era prea istovită pentru a se putea opune. Extenuată, se lăsă pe spate, rezemîndu-şi capul de spătarul fotoliului, şi închise ochii, în timp ce maşina zbura spre sud, pe şoseaua pustie.
O iubi în aceeaşi seară, devreme, după ce Gretchen, mai întîi, îşi clătise gura îndelung cu o apă specială cu aromă de scorţişoară şi dormise tun două ore încheiate, în patul lui. Apoi, Boylan o dusese acasă cu maşina, fără să spună un cuvînt.
Luni dimineaţă la ora nouă, cînd sosi la serviciu, Gretchen găsi pe biroul ei un plic alb, lunguieţ, simplu, pe care fusese bătut la maşină numele ei, iar într-un colţ cineva adăugase de mînă
„personal”. Îl desfăcu şi găsi înăuntru opt bancnote de cîte o sută de dolari.
Trebuie că se sculase dis-de-dimineaţă şi făcuse drumul cu maşina pînă la uzina care la ora aceea încă nici nu era deschisă, pentru a ajunge înainte ca oamenii să înceapă să vină la serviciu.
44
Capitolul 3
Liniştea profundă care stăpînea clasa nu era tulburată decît de scîrţîitul peniţelor pe hîrtie.
Domnişoara Lenaut şedea la catedră şi citea, întrerupîndu-se din cînd în cînd doar ca să arunce o privire spre bănci. Le dăduse răgaz elevilor o jumătate de oră ca să facă o compunere cu tema
„Prietenia franco-americană!”
În banca sa din fundul clasei, Rudolph trudea cu sîrguinţă la dezvoltarea subiectului şi totodată cugeta în sinea sa că, fără îndoială, domnişoara Lenaut era frumoasă şi franţuzoaică, dar imaginaţia îi cam lasă de dorit: anunţase că va scădea o jumătate de punct pentru fiecare greşeală la scris sau un accent prost plasat şi un punct întreg pentru o eroare gramaticală. Compunerea trebuia să aibă cel puţin trei pagini.
Rudolph umplu repede paginile impuse. Era cel mai bun elev din clasă la franceză; căpăta în mod constant peste 90 de puncte la compunere şi dictare, iar la ultimele teste fusese notat cu 100.
Talentul său la această limbă o determinase pe domnişoara Lenaut să-l întrebe, bănuitoare, dacă nu cumva părinţii lui vorbeau franţuzeşte.
— Jordache nu e nume american, argumentase ea.
Bănuiala profesoarei îl jignise pe Rudolph. El vroia să se deosebească în multe privinţe de cei care îl înconjurau, dar nu în ce priveşte „americanismul” său.
Tatăl său e german, dar – cu excepţia unor cuvinte răzleţe, rostite întîmplător, nu a auzit vorbindu-se în casă decît englezeşte, o încredinţase pe profesoară.
— Eşti sigur că tata nu s-a născut în Alsacia? insistase ea.
— La Koln, răspunsese Rudolph şi precizase că bunicul său fusese originar din Alsacia-Lorena.
— Alors, e aşa cum am bănuit, conchisese ea cu satisfacţie.
