dată. Mergea calm, alunecînd parcă. Domnişoara Lenaut respira de-ai fi crezut că a urcat în fugă
două etaje pe scări.
După şcoală, cînd ajunse acasă, evită să treacă pe la prăvălie unde mama servea cîţiva clienţi şi urcă, direct la locuinţă, sperînd să-l găsească acolo pe tatăl său. Orice s-ar fi întîmplat, nu vroia ca ea să vadă desenul acela.
Taică-său îl va bate măr, probabil, dar prefera bătaia decît să vadă expresia aceea care – era absolut convins – ar dăinui tot restul vieţii în ochii mamei dacă ar afla ce a fost în stare să facă fiul ei.
Tata nu era acasă, Gretchen era – de bună seamă – la serviciu, iar Tom nu se înapoia niciodată decît cu cinci minute înainte de masă. Rudolph se spălă pe mîini şi se pieptănă: voia să
înfrunte soarta cu demnitate de gentleman.
Coborî în prăvălie. Mama tocmai punea o duzină de chilie într-o pungă pentru o femeie care mirosea a cîine ud. Aşteptă şi, după ce bătrîna plecă, se duse şi o sărută.
— Cum a fost azi la şcoală? întrebă ea, mîngîindu-l pe păr.
— Ca de obicei, mămico, zise el pe tonul cel mai firesc posibil. Tata-i pe aici?
— S-a dus probabil pe malul fluviului. Dar de ce întrebi? Acest „de ce?” suna bănuitor. În familia Jordache nu se obişnuia ca şeful familiei să fie căutat fără motiv.
— Aşa, am întrebat şi eu, se prefăcu nepăsător Rudolph.
— Astăzi nu ai antrenament de atletism? sondă ea.
— Nu. Clopoţelul atîrnat deasupra uşii clincăni lin anunţînd intrarea a doi clienţi, aşa că fu scutit să mai mintă. Îi făcu semn cu mîna în timp ce mama întîmpina clienţii şi ieşi repede.
După ce ieşi din raza vizuală a mamei, Rudolph îşi iuţi paşii. Pe malul fluviului, într-un soi de magazie dărăpănată, îşi ţinea tata scoica şi petrecea una sau două după-amieze în fiecare săptămînă muncind la întreţinerea ei. Rudolph se ruga în gînd ca azi să fie tocmai una din acele zile.
De departe îl zări pe tatăl său în faţa bărcuţei răsturnate şi proptite pe două capre de lemn, netezind de zor carcasa cu glaspapir. Îşi suflecase mînecile şi lucra cu atenţia concentrată.
Cînd se apropie, Rudolph îi văzu muşchii antebraţelor, groşi ca odgoanele, încordîndu-se şi destinzîndu-se în ritmul mişcărilor. Era o zi călduţă şi, în pofida brizei care adia dinspre apă, tatăl său asuda din belşug.
— Bună, tati, îl salută Rudolph.
Jordache ridică ochii o clipă, mormăi ceva şi îşi văzu de treabă. Luase bărcuţa mai pe nimic de la o şcoală de băieţi din apropiere, care dăduse faliment. Îndărătul hotărîrii sale de a o cumpăra se afla îndemnul amintirilor de pe Rin, din adolescenţă şi tinereţe. Muncise cu sîrg şi o refăcuse bucată cu bucată, o netezise cu grijă, o vopsise iarăşi şi iarăşi. Era de o curăţenie desăvîrşită, iar mecanismul de alunecare al băncii vîslaşului era bine uns şi la fel de curat. După ce părăsise spitalul din Germania, cu un picior pe care aproape că nu îl putea folosi şi cu trupul frînt şi vlăguit, Jordache făcuse exerciţii fizice cu disperare de nebun pentru a-şi recupera puterile. Munca de marinar pe navele de pe Lacuri îi permisese să-şi refacă forţa de uriaş, iar kilometrii istovitori pe care îşi impusese să-i parcurgă metodic, trăgînd la ramele scoicii sale, în susul şi în josul apei, îi 48
menţinuseră forţa fizică de temut. Cu piciorul său vătămat nu se putea lua la întrecere cu nimeni, dar lăsa impresia că ar fi în stare să zdrobească un om zdravăn în strînsoarea braţelor sale păroase.
— Tati... Rudolph se strădui să stăpînească starea de nervozitate care ameninţa să-l cuprindă. Tatăl său nu se atinsese niciodată de el, dar Rudolph îl văzuse pe Tom leşinînd dintr-un singur pumn pe care îl încasase de la el anul trecut.
— Ce este? Jordache încercă netezimea lemnului cu degetele sale mari ca nişte spatule. Peri negri, sclipitori îi acopereau mîna şi degetele.
— E în legătură cu şcoala, începu Rudolph.
— Ai dat de vreo belea? Tu? Jordache se uita la fiul său cu nedisimulată surprindere.
— Belea ar fi prea mult spus. S-a creat o anumită situaţie..., se bîlbîi Rudolph.
— Ce fel de situaţie?
— Păi... Franţuzoaica... doamna aceea care ne predă franceza. Fac parte din clasa ei şi spune că vrea să-ţi vorbească în după-amiaza aceasta. Acum, adăugă el în încheiere.
— Să-mi vorbească mie?
— Păi... să vezi, a spus cu unul din părinţi, recunoscu Rudolph.
— Mama ştie de treaba asta? I-ai spus ceva?
— E o chestiune despre care cred că e mai bine să nu ştie, zise Rudolph.
Jordache îl privi bănuitor peste vîrful bărcuţei.
— Credeam că franceza era unul din obiectele tale forte, îşi aminti el.
— Şi încă este, confirmă Rudolph. Tati, nu are rost să discutăm, trebuie să te duci să o vezi.
Jordache înlătură o pată de pe lemnul carcasei, apoi îşi şterse fruntea cu dosul palmei şi îşi dădu jos mînecile pe care le încheie cu nasturii. Îşi aruncă pe umeri vindiacul, ca un muncitor, şi îşi îndesă pe cap şapca de pînză, după care porniră la drum. Rudolph îi urma şi nu îndrăznea să-i sugereze că poate ar fi bine ca mai întîi să se abată pe acasă ca să-şi pună costumul înainte de întrevederea cu domnişoara Lenaut.
Profesoara de franceză şedea la catedră şi corecta un vraf de lucrări, cînd Rudolph şi tatăl său intrară în clasă. Clădirea şcolii era pustie, dar de pe terenul de sport se auzea larmă. Domnişoara Lenaut se rujase de cel puţin trei ori după terminarea orei la clasa lui Rudolph şi pentru întîia oară el îşi dădu seama că femeia avea buzele subţiri, defect pe care îl retuşa cu ajutorul rujului. Cînd păşiră
în clasă, ea îşi ridică ochii şi se sculă în picioare în timp ce ei se apropiau de catedră. Jordache îşi îmbrăcase vindiacul cînd intraseră în curtea şcolii şi îşi scosese şapca, dar arăta tot ca un muncitor.
— Acesta-i tatăl meu, domnişoară Lenaut, făcu prezentările Rudolph.
— Bună ziua, domnule, zise ea cu evidentă răceală.
Jordache nu răspunse nimic. Stătea în faţa profesoarei, cu şapca în mînă şi îşi muşca vîrfurile mustăţilor – imaginea proletarului supus.
— V-a spus fiul dumneavoastră de ce v-am rugat să veniţi aici în după-amiaza aceasta, domnule?
