57

Tom nu îi răspunse. Ajunseră, aproape alergînd, la poartă. Claude scoase motocicleta, iar Tom se săltă pe şa, în spatele lui. Tăcură tot drumul, pînă în oraş.

II

Sătulă şi moleşită, Gretchen se relaxa întinsă în patul larg şi moale, cu ceafa spijinită în palme, cu ochii pironiţi în sus. Tavanul reflecta dansul flăcărilor jucăuşe ale focului pe care Boylan îl aprinsese în cămin, înainte de a o dezbrăca. Gîndise cu meticulozitate toate detaliile pentru seducerea fetei şi le pusese în practică, fără grabă, aici, în casa aceasta luxoasă de pe coama dealului.

O linişte profundă domnea pretutindeni, servitorii nu se vedeau, telefonul nu suna, nu se simţea nici o mişcare, nici o agitaţie tainică. Nu se admitea nimic – nici un lucru neprevăzut, nici o stîngăcie -

care să tulbure ritualul de seară.

La parter se auzi, de zece ori, dangătul melodios al pendulei. Era ora cînd salonul comun al spitalului se golea, răniţii retrăgîndu-se – pe cîrje sau în cărucioare – în pavilioanele lor. În ultimul timp, Gretchen se dusese numai de două-trei ori pe săptămînă la spital, căci viaţa ei se concentrase exclusiv asupra atingerii unicului ţel imperios – patul în care stătea întinsă acum. Zilele se scurgeau în febra aşteptării timpului cînd va fi din nou în pat, iar nopţile irosite îi dominau gîndurile, chinuind-o. Îi va îngriji pe răniţi altă dată.

În chiar clipa cînd, desfăcînd plicul, descoperise cele opt bancnote de cîte o sută de dolari aşezate frumos înăuntru, Gretchen înţelesese că se va mai înapoia în patul acela. Chiar dacă, datorită

ciudăţeniilor firii sale, Boylan o umilise în mod deliberat, va accepta situaţia; dar îl va sili să

plătească, ulterior, pentru grosolănia comisă.

Nici el şi nici ea nu aduseseră vorba niciodată despre plicul de pe birou. Marţi, cînd ieşise, după terminarea orelor de serviciu, găsise Buick-ul aşteptînd-o, cu Boylan la volan, care se dăduse jos şi îi deschisese uşa, fără a rosti un cuvînt. Gretchen se urcase lîngă Boylan, iar acesta o dusese la el acasă, unde se iubiseră. Apoi cinaseră la „Hanul fermierilor”, se înapoiasera la el şi o luaseră de la început cu dragostea. Către miezul nopţii o dusese în oraş şi oprise maşina cu două clădiri înaintea locuinţei fetei. Restul drumului Gretchen îl parcursese pe jos.

Teddy era un organizator perfect. Şi discret. Pentru el discreţia era o plăcere, pentru ea o necesitate. Versat, o dusese la un medic din New York care îi fixase o diafragmă, încît ea să nu se mai teamă de posibilitatea aceea. Cu acelaşi prilej îi cumpărase rochia roşie promisă, care -

deocamdată – atîrna, nefolosită, în garderobul lui. Va veni însă timpul cînd o va purta.

Tot ceea ce întreprindea Teddy purta marca perfecţiunii. Dar ea nutrea prea puţină afecţiune pentru el şi în mod cert nu îl iubea. Avea un trup sfrijit, departe de a fi ispititor. Doar cînd îşi punea hainele elegante şi cu măiestrie croite, îl puteai socoti cît de cît atrăgător. Lipsit de voinţă, îngăduitor cu sine, cinic, Boylan făcea parte din categoria rataţilor care îşi recunosc incapacitatea, un izolat fără prieteni, un om pe care puternica lui familie îl surghiunise pe epava în ruină a unui castel victorian ale cărui încăperi erau, în cea mai mare parte, încuiate. Un om găunos într-o clădire 58

pustie! În aceste condiţii pricepeai uşor de ce frumoasa femeie a cărei fotografie încă se afla pe pianul de la parter, divorţase şi plecase cu altul.

Nu era un bărbat pe care să-l poţi iubi sau măcar admira, dar era folositor în alte privinţe.

Boylan renunţase la preocupările obişnuite ale semenilor din aceeaşi clasă – muncă, război, sport, prieteni – şi se dedicase unui singur ţel: să se împreuneze – folosind toate forţele sale fizice şi resursele de viclenie de care era capabil. Ei nu îi pretindea nimic altceva decît să fie prezentă acolo, căci ea constituia obiectul care îi permitea să-şi dovedească măiestria. Performanţele pe care le realiza consemnau triumful obţinut. Eşecurile înregistrate în alte domenii se transformau în succese cînd se uita la chipul ce se odihnea pe pernă, sub ochii săi. Gemetele de plăcere ale fetei îi răsunau în urechi ca fanfarele victoriei. Ei însă nu îi păsa dacă şi ce simte bărbatul. Zăcea pasivă sub trupul lui firav şi nici măcar nu îl înlănţuia cu braţele, acceptînd doar, acceptînd... Pentru ea, el era un anonim, un nimeni, principiul masculin, un falus abstract, nerelevant, dar pe care îl aşteptase toată

viaţa, fără să-şi dea seama, el era doar sluga plăcerilor ei, cel care îi permitea să ţină deschisă

intrarea în palatul minunat.

Nici măcar nu îi era recunoscătoare.

Cei opt sute de dolari zăceau ascunşi în volumul de opere de Shakespeare, între actele al doilea şi al treilea ale comediei” Cum vă place”.

Undeva pendula bătu anunţînd ora, chiar în clipa cînd, de la parter, se auzi vocea lui.

— Gretchen, să-ţi aduc paharul sus sau cobori tu aici?

— Adu-l sus, ceru fata.

Glasul ei căpătase modulaţii mai profunde, nuanţe mai voalate. Gretchen îşi dădea seama de schimbările suferite, de tonalităţile noi, ma subtile pe care le dobîndise vocea ei. Dacă auzul mamei nu ar fi fost alterat de eşecul dezastruos al propriei căsnicii, ea ar fi sesizat, după o singură

propoziţie pronunţată, că fiica ei pluteşte pe aceleaşi mări însorite, dar primejdioase, pe care navigase şi ea cîndva, naufragiind însă şi înecîndu-se.

Boylan intră în cameră, cu sondele în mîini, iar flăcările îşi reflectau limbile mişcătoare pe trupul lui gol. Gretchen se ridică, sprijinindu-se mai bine de perna din spate, şi luă unul din pahare.

El se aşeză pe marginea patului şi scutură scrumul ţigării în scrumiera de pe noptieră.

Băură. Lui Gretchen începuse să-i placă scotch-ul. Boylan se aplecă şi îi sărută sînul.

— Vreau să văd ce gust are cu whisky, explică el şi, ca să întărească afirmaţia, sărută şi sfîrcul celuilalt sîn.

Gretchen mai sorbi o înghiţitură din pahar.

— Nu simt că te am, cugetă el cu glas tare; doar o singură clipă, atunci cînd sînt în tine şi tu juisezi, cred că eşti a mea. Altminteri, în restul timpului, chiar şi atunci cînd stai lîngă mine goală şi sînt cu mîna pe trupul tău, tu îmi scapi, evadezi. Oare te am?

— Nu! răspunse ea.

— Iisuse! exclamă el. Şi ai numai nouăsprezece ani! Cum ai să fii la treizeci?

Gretchen surîse. Pînă atunci îl va uita. Chiar mai înainte. Mult mai înainte.

— La ce te gîndeai cît timp am fost jos ca să pregătesc băuturile? o întrebă el.

— La desfrîu! răspunse scurt ea.

59

— De ce vorbeşti aşa? Boylan era şocat, căci el folosea un limbaj afectat, pedant, rămăşiţă a fricii sădite de guvernanta aspră care acţiona repede, spălînd cu săpun de bucătărie gura băieţelului neascultător care îndrăznise să pronunţe cuvinte nepermise.

— N-am vorbit niciodată aşa... pînă te-am întîlnit pe tine. Mai luă o înghiţitură cu vădită

plăcere.

— Eu nu folosesc asemenea vocabular, îi atrase el atenţia.

— Pentru că eşti ipocrit, replică ea. Eu nu mă sfiesc să spun pe nume la ceea ce fac.

— Nu faci mai nimic, constată Boylan acru.

— Ce să fac! Eu sînt o biată fetiţă dintr-un orăşel oarecare, fără experienţa vieţii. Dacă

domnul cel bun, cel cu Buick-ul, n-ar fi apărut în ziua aceea, dacă nu m-ar fi îmbătat şi n-ar fi profitat de mine, probabil că aş fi trăit şi aş fi murit fată bătrînă, uscată şi ofilită, răspunse ironic Gretchen.

— Pun rămăşag că te-ai fi dus acolo; pe malul fluviului, să te întinzi cu amîndoi negroteii tăi.

— Asta n-o s-o ştim niciodată, nu-i aşa? zîmbi ea cu ambiguitate.

— Ţi-ar mai trebui puţină educaţie, murmură el, strivind ţigara în scrumieră cu un gest ferm ce denota luarea unei decizii.

— Scuză-mă. Se ridică în picioare. Trebuie să dau un telefon.