— Nu, răspunse Jordache. Nu-mi amintesc să-mi fi spus ceva. Rudolph sesiză tonul neobişnuit de domol din vocea tatălui şi se întrebă dacă nu cumva îi era frică de ea.
— Mă jenez să discut fapta lui. Glasul ei căpătase accente acute. În toţi anii mei de învăţămînt... De la un elev care părea aşa de silitor şi ambiţios... Nu v-a spus ce a făcut?
49
— Nu, repetă liniştit Jordache. Stătea şi aştepta cu răbdare de parcă avea la dispoziţie tot restul zilei şi noaptea întreagă pentru rezolvarea problemei, oricare ar fi fost ea.
— Eh bien, zise domnişoara Lenaut. Văd că povara apasă numai pe umerii mei. Se aplecă şi trase sertarul catedrei de unde scoase desenul cu pricina şi, fără să se uite la el, zise: Ştiţi ce făcea în plină oră de curs, în timp ce se presupunea că redactează o compunere?
— Nu.
— Iată ce făcea!
Vîrî ostentativ hîrtia sub nasul lui Jordache care o luă şi se întoarse spre lumină, la fereastră, ca să vadă mai bine. Rudolph scruta, neliniştit, chipul tatălui ca să surprindă un semn edificator care să-l pună în gardă. Se aştepta ca taică-său să se întoarcă imediat spre el şi se întreba dacă va fi în stare să stea pe loc şi să-l înfrunte. Însă trăsăturile feţei lui nu se modificară, doar că părea interesat şi cam nedumerit. În cele din urmă zise:
— Mi-e teamă că nu înţeleg franţuzeşte.
— Dar nu asta e problema, izbucni agitată domnişoara Lenaut.
— E ceva scris în franţuzeşte, aici. Arătătorul său imens alunecă sub cuvintele „ Je suis foile d'amour” scrise de Rudolph pe tabla neagră în faţa căreia stătea goală, în picioare, domnişoara Lenaut.
— ”Sînt nebună de iubire, sînt nebună de iubire!” Domnişoara Lenaut străbătea agitată, cu paşi mărunţi estrada din faţa tablei.
— Ce vrea să spună asta? Fruntea lui Jordache se încreţise, lăsînd impresia că în spatele ei se desfăşoară un efort considerabil pentru a pricepe tărăşenia, fără însă a izbuti.
— Asta e scris acolo! Degetul acuzator tremura indicînd cuvintele mîzgălite pe desen. Este traducerea celor scrise de talentatul dumneavoastră fiu! „Sînt nebună de iubire, sînt nebună de iubire!” repetă ea ţipînd.
— Aha, pricep, zise Jordache luminat parcă deodată. Sună aşa de urît în franceză?
Domnişoara Lenaut făcea eforturi vizibile pentru a se stăpîni, deşi continua să-şi muşte buzele şi rujul o dată cu ele.
— Domnule Jordache, aţi fost vreodată la şcoală? întrebă ea.
— Da, într-o altă ţară.
— În orice ţară din lume, domnule Jordache, credeţi că ar fi socotit demn ca un elev să o deseneze pe profesoara sa nudă, în clasă?
— O! Jordache părea surprins. Dumneavoastră sînteţi în desen?
— Da, domnule, zise domnişoara Lenaut privindu-l furioasă pe Rudolph. Jordache studie desenul cu mai multă atenţie.
— Pe Dumnezeul meu! conchise el. Văd şi eu asemănarea. Dar oare în zilele noastre profesoarele de liceu pozează goale în clasă?
— Nu vă permit să vă bateţi joc de mine, domnule! zise domnişoara Lenaut cu demnitate rece. Nu are rost să continuăm discuţia. Fiţi bun şi înapoiaţi-mi desenul. Întinse mîna. Problema o vom discuta în altă parte, unde gravitatea cazului va fi apreciată cum se cuvine: la director. Am vrut să vă scutesc de ruşinea de a-i arăta acest desen obscen, dar văd că nu am altă cale. Vă rog să-mi daţi hîrtia şi nu vă mai reţin.
50
Jordache se dădu un pas înapoi fără să lase din mînă desenul.
— Spuneţi că fiul meu a desenat asta?
— Cu toată certitudinea. Semnătura lui figurează în colţul hîrtiei, îi atrase ea atenţia.
Jordache se uită acolo unde i se indicase.
— Aveţi dreptate, confirmă el. E semnătura lui Rudy. E chiar desenul lui şi nu e nevoie de avocat pentru a dovedi lucrul acesta.
— Veţi primi o comunicare din partea directorului, zise domnişoara Lenaut. Acum vă rog să-mi înapoiaţi desenul. Sînt ocupată şi am irosit destul timp pentru chestiunea asta dezgustătoare.
— Cred că o să-l păstrez. Chiar dumneavoastră aţi spus că e al lui Rudy, zise blajin Jordache. Dădu admirativ din cap, N-am bănuit niciodată că are asemenea har. Desenul e reuşit, dovedeşte talent. Cred că o să-l înrămez şi o să-l agăţ acasă, pe perete. Ca să cumperi de pe piaţă un nud de femeie trebuie să plăteşti o grămadă de bani.
Domnişoara Lenaut îşi muşca buzele cu înverşunare şi nu putea pronunţa nici un cuvinţel.
Rudolph privea uluit ia tatăl său. Nu putuse ghici care va fi reacţia lui, dar acest spectacol în care se autodepăşise jurînd rolul ţărănoiului bădăran, în atitudinea căruia falsa naivitate se împletea cu viclenia rafinată, depăşea orice şi-ar fi putut imagina.
Domnişoara Lenaut îşi recăpăta glasul.
— Ieşi afară de aici, venetic scîrbos şi josnic şi ia-l şi pe depravatul tău de fiu cu tine!
Vorbea cu ură, în şoaptă aspră, aplecată ameninţător peste catedră, iar cuvintele ţîşneau dure, printre dinţi.
— N-ar trebui să vorbiţi aşa, domnişoară, răspunse Jordache cu voce calmă încă. Aceasta-i o şcoală care percepe taxe, iar eu plătesc taxa, de aceea o să plec atunci cînd o să vreau eu. Iar dumneata, dacă nu te fîţîiai prin clasă cu dosul ăla încorsetat în fustă, dacă nu îţi expuneai ţîţişoarele ca o curvă de doi dolari la colţ de stradă, poate că băieţii nu erau tentaţi să te deseneze în curul gol.
Şi ca să fim sinceri, dacă un bărbat te-ar despuia şi ţi-ar da jos sutienul, jartierele şi toate alea, pînă
la urmă ar reieşi că Rudy ţi-a făcut un compliment desenîndu-te aşa cum apari în lucrarea sa artistică.
Chipul domnişoarei Lenaut se congestionase, buzele i se schimonosiră de ură.
