IRWIN SHAW

Om bogat, om sarac

Traducere de AGOP BEZERIAN

1

VOLUMUL I

Editura CONSTELAŢIA – S.R.L. Bucureşti 1992

Coperta de Adriana loniţă

Copyright © 1969, 1970 IRWIN SHAW – 1982 Trust Rich Man, Poor Man New English Library, Ltd., London

Fiului meu

2

Capitolul 1

I

Domnul Donnelly, profesorul de educaţie fizică, încheie devreme antrenamentul de atletism în ziua aceea pentru că tatăl lui Henry Fuller venise la liceu să-l vestească pe băiat că tocmai au primit o telegramă de la Washington prin care erau anunţaţi că fratele lui a fost ucis în timpul luptelor din Germania. Henry era cel mai bun aruncător de suliţă al echipei. Domnul Donnelly îl trimise să se schimbe şi îi permise să plece acasă cu tatăl său. Apoi fluieră adunarea întregii echipe şi le spuse băieţilor că suspendă restul antrenamentului în semn de respect pentru durerea colegului lor.

Echipa de baseball însă îşi continuă antrenamentul pe teren căci nici unul din membrii ei nu îşi pierduse fratele în după-amiaza aceea.

Rudolph Jordache (doi douăzeci la cursa cu obstacole) se duse la vestiar şi făcu un duş, deşi nu alergase atîta încît să transpire. Acasă nu avea niciodată destulă apă caldă, de aceea cînd avea prilejul folosea duşul de la sala de gimnastică. Liceul fusese construit în 1927 – cînd toată lumea avea bani – cu duşuri spaţioase unde întotdeauna curgea apa caldă. Ba chiar exista şi un bazin cu apă unde Rudolph înota de obicei cîteva minute după terminarea antrenamentului. Astăzi însă

renunţă la obiceiul său din respect faţă de memoria soldatului căzut la datorie.

La vestiar băieţii vorbeau în şoaptă şi nimeni nu se ţinea de glume, aşa cum făceau totdeauna. Smiley, căpitanul echipei, se urcă pe o banchetă şi exprimă părerea că dacă se va organiza o slujbă funerară pentru fratele lui Henry, ar trebui să pună mînă de la mînă şi să cumpere o coroană de flori. Cincizeci de cenţi de căciulă vor fi de-ajuns, socotea el. Privind feţele băieţilor ghiceai repede cine putea şi cine nu putea să-şi dea obolul. Rudolph nu era în stare să

economisească cincizeci de cenţi, dar se strădui să adopte o atitudine degajată, ca şi cînd ar fi putut.

Băieţii care acceptară propunerea fără să şovăie făceau parte din acele familii înstărite care le cumpărau costume noi din centrul New York-ului înainte chiar de încheierea anului şcolar. Rudolph îşi procura hainele de la magazinul universal al lui Bernstein, din oraşul Port Philip.

Era îmbrăcat corect, cu cravată, pulover sub hanorac şi pantaloni cafenii, rămaşi de la un costum a cărui haină se tocise la coate. Şi Henry Fuller făcea parte din băieţii care se îmbrăcau la New York, dar Rudolph era încredinţat că astăzi nu îi ardea de nimic.

Rudolph părăsi repede vestiarul, căci nu avea chef să plece spre casă împreună cu ceilalţi colegi, trăncănind despre fratele lui Henry Fuller. Nu era prieten în mod deosebit cu Henry, un tip cam prostănac, aşa cum sînt de obicei halterofilii, şi nici nu voia să pară că ar nutri cine ştie ce simpatie pentru el.

Şcoala se afla într-un cartier rezidenţial al oraşului, spre nord-est de centrul comercial şi era înconjurată de case cu cîte un zid comun, construite pentru uzul unei singure familii, cam în acelaşi timp cu şcoala, pe vremea cînd oraşul era în plină dezvoltare. Iniţial clădirile se asemănau, dar cu trecerea anilor proprietarii le văruiseră şi le vopsiseră uşile în diverse culori, apoi mai adăugaseră o ferestruică arcuită sau un balcon, încercînd în van să dea o notă aparte. Cu cărţile în mînă, Rudolph 3

păşea pe trotuarele denivelate din vecinătate. Era o zi răcoroasă, nu prea rece, de primăvară timpurie, ce îi crea o stare de bună dispoziţie sărbătorească, întărită şi de încălzirea uşoară de după scurtul antrenament. Copacii înmuguriseră, iar ici-colo mugurii plesniseră lăsînd să apară frunzele.

Şcoala fusese construită pe creasta unui deal la poalele căruia se vedeau fluviul Hudson –

rostogolindu-şi apele reci şi agitate de vînturi -, turlele bisericilor din oraş, iar în depărtare, către miazăzi, coşurile „Fabricii de cărămizi şi ţigle Boylan”, unde lucra sora sa, Gretchen, precum şi –

de-a lungul malului – liniile de cale ferată ale Gării Centrale New York. Port Philip nu strălucea în mod deosebit, deşi cîndva fusese un oraş frumos, cu clădiri albe, impozante, în stil colonial, printre care se întrezăreau împrăştiate şi case solide, victoriene, din piatră. Avîntul economic din deceniul al treilea atrăsese o mulţime de noi locuitori, îndeosebi muncitori, ale căror case strâmte şi întunecoase răsăriseră pretutindeni în vecinătate.

Apoi, urmase depresiunea, cînd şomajul îi năpăstuise aproape pe toţi, iar casele – construite prost şi la repezeală – fuseseră neglijate şi, aşa cum se plîngea mama lui Rudolph, întreg oraşul se transformase într-o mahala, ceea ce nu era cu totul adevărat. În partea de nord a urbei existau încă

multe case spaţioase, arătoase şi străzi largi, mărginite de clădiri bine întreţinute. Chiar şi prin cartierele mai părăginite din împrejurimi găseai case mari, pe care familiile refuzaseră să le abandoneze, şi care păreau încă prezentabile cu peluzele lor generoase şi copacii falnici.

Războiul adusese din nou prosperitate oraşului Port Philip. Cărămidăria şi uzina de ciment lucrau din plin, ba chiar şi activitatea tăbăcăriei şi a fabricii de încălţăminte Bayfield se înviorase ca urmare a comenzilor primite din partea armatei. Dar – atîta timp cît războiul continua oamenilor nu le ardea să-şi bată capul cu menţinerea apurenţelor şi de aceea oraşul părea acum mai dărăpănat ca oricînd.

Rudolph privea oraşul - un conglomerat dezvoltat fără nici un plan – care i se întindea la picioare sub soarele acelei după-amieze răcoroase şi se întreba dacă e cineva în stare să-şi dea viaţa pentru a-l apăra sau cuceri, aşa cum se jertfise fratele lui Henry Fuller pentru o localitate necunoscută din Germania. Spera, în taină, că războiul va mai dura încă vreo doi ani, deşi nu prea credea că există şanse. Curînd va împlini şaptesprezece ani şi după încă un an ar putea să se înroleze.

Se închipuia tînăr locotenent cu trese de argint, primind salutul unui soldat, sau năpustindu-se la atac în fruntea plutonului, sub focul ucigător al mitralierelor inamice. Era acea experienţă pe care şi-ar fi dorit-o orice bărbat adevărat şi îi părea rău că nu se mai folosea cavaleria în bătălie. Trebuie să

fie grozav să te avînţi în galop, agitind sabia, împotriva ticălosului de duşman.

Dar nu îndrăznea să sufle în casă nici un cuvinţel despre gîndurile sale. Pe maică-sa o apucau istericalele numai ce auzea pe cineva exprimîndu-şi părerea că războiul va mai continua iar Rudolph al ei ar putea fi luat în armată. El ştia că unii băieţi minţiseră la recrutare ca să se poată

înrola. Circulau zvonuri despre adolescenţi de cincisprezece sau chiar de paisprezece ani, care îşi satisfăceau serviciul la marină şi care fuseseră decoraţi deja... Dar el nu-i putea face mamei sale aşa ceva.

Se abătu din drum, ca să treacă prin faţa locuinţei domnişoarei Lenaut, profesoara de franceză, nădăjduind că o va întîlni din întîmplare. Dar speranţele sale fură zadarnice.

Se îndreptă spre Broadway, principala arteră a oraşului, care se întindea paralel cu fluviul şi, în acelaşi timp, lega direct New York-ul de Albany. Visa să aibă o maşină ca acelea pe care le 4

vedea străbătînd oraşul în viteză. Cînd va izbuti să aibă automobilul său, îşi va petrece la New York fiecare weekend. Nu prea ştia ce va face acolo, dar era hotărît să se ducă la New York.

Broadway era o arteră comercială greu de definit, cu prăvălii de toate soiurile, amestecate de-a valma: măcelării şi pieţe alături de mari magazine de îmbrăcăminte pentru femei, de bijuterii ieftine sau de articole de sport. Se opri, aşa cum procedase de multe ori, în faţa vitrinei atrăgătoare a Magazinului Armatei şi Marinei, unde se aflau expuse ustensile de pescuit alături de ghete de lucru, pantaloni din chino1, cămăşi, lanterne electrice şi bricege. Privea undiţele fine, elegante, cu bobine scumpe. Îi plăcea să pescuiască, mai ales în timpul sezonului permis, cînd băteau păstrăvii. Dar echipamentul său era primitiv.

Apucă pe o stradă scurtă şi apoi coti la stînga, pe strada Vanderhoff, unde locuia. Strada Vanderhoff era paralelă cu Broadway, cu care părea că vrea să rivalizeze, fără succes însă, ca un sărăntoc în haine roase şi pantofi scîlciaţi care pretinde că ar fi descins dintr-un Cadillac. Dughenele mici cu mărfuri prăfuite în vitrine demonstrau parcă indiferenţa negustorilor conştienţi de inutilitatea eforturilor lor. Multe prăvălii, care îşi închiseseră uşile în 1930 sau 1931, aveau şi acum faţadele ţintuite în scînduri. Înainte de război, cînd edilii oraşului instalaseră noile conducte de canalizare, fuseseră doborîţi toţi copacii care umbreau trotuarele şi nimeni nu îşi bătuse capul să

planteze alţii în loc. Vanderhoff era o stradă lungă, care devenea tot mai dărăpănată pe măsură ce Rudolph se apropia de locuinţa sa, ca şi cînd simplul act de a fi orientată spre sud indica declinul spiritual.

Mama se afla în brutărie, în spatele maşinii de taxat, cu un şal pe umeri, căci îi era întotdeauna frig. Prăvălia – situată la un colţ de stradă – avea două vitrine mari, din care cauză – se plîngea ea – nu izbutea niciodată să se încălzească omeneşte, aşa cum dorea. Tocmai umplea o pungă cafenie cu vreo duzină de chifle, pentru o fetiţă. În vitrina principală se mai vedeau cozonaci precum şi prăjituri, care însă nu fuseseră coapte în cuptoarele brutăriei lor. La începutul războiului tatăl hotărîse că nu merită efortul să facă el însuşi prăjituri şi, de atunci, o companie comercială de specialitate îi livra în fiecare dimineaţă, cu maşina, prăjiturile şi patiseria de care avea nevoie, iar Axel pregătea pîinea şi chiflele. Dacă patiseria rămînea nevîndută mai mult de trei zile, tatăl o ducea sus pentru a fi consumată de familie.

Rudolph intră şi o sărută pe mama sa, iar ea îl mîngîie pe obraji. Părea obosită. Îşi miji un pic ochii, căci fuma ţigară de la ţigară iar fumul îi intra în ochi, şi îl întrebă:

— De ce ai venit aşa devreme?

— Antrenamentul a durat mai puţin, o lămuri Rudolph, fără să precizeze de ce. Acum du-te sus, mă ocup eu de treburile de aici.

— Mulţumesc dragul meu Rudy, îl sărută mama.

Mama era foarte afectuoasă cu el. Băiatul ar fi vrut ca ea să fie la fel de drăgăstoasă din cînd în cînd cu fratele şi cu sora sa, dar nu o văzuse niciodată îmbrăţişîndu-i măcar, şi nici pe taică-său nu o văzuse sărutîndu-l vreodată.

— Mă duc să pregătesc cina! zise ea. Era singura care numea cină masa de seară.

1 Material cu ţesătura în diagonală

5

Tîrguielile le făcea tatăl lui Rudolph, pretinzînd că nevastă-sa e cheltuitoare şi că nu e în stare să deosebească marfa bună de cea proastă. Dar, cel mâi adesea, de gătit se ocupa ea.