— Iei autobuzul la două'şpe jumătate, şi te duci în sus, pînă la debarcader, continuă Arnold fără să bage de seamă întreruperea. Noi o să mergem înainte, o să-i dăm bătrînului cinci verzişori ca să-şi cumpere o sticlă de whisky şi să se ducă la vreo distracţie... Iar noi o să pregătim o ambianţă

plăcută pentru noi trei... După ce te dai jos din autobuz, faci la stîngă şi mai mergi pe jos vreo juma'

de kilometru de-a lungul fluviului. E singura căsuţă cu adevărat drăguţă de pe mal... şi nu-i nimeni prin împrejurimi să-şi vîre nasul sau să facă scandal. Doar noi trei, fiinţe sociabile şi prietenoase...

— Trebuie să mă duc acasă, zise cu glas tare Gretchen. Ştia că nu va striga, de ruşine, dar voia măcar să-l convingă că e gata să cheme ajutor.

— O cină gustoasă, vreo cîteva pahare de băutură, îşi continuă imperturbabil ideea Arnold, şoptind insinuant, zîmbind, ţinînd-o mereu de braţ. Am fost plecaţi vreme îndelungată, domnişoară

Jordache.

— Ţip, îl ameninţă Gretchen, pronunţînd cu greu cuvintele. Cum să facă una ca asta cînd ea fusese tot timpul politicoasă şi prietenoasă faţă de ei, şi deodată!... Se dispreţui că nu cunoştea rasa umană!

23

— Noi avem o părere foarte bună despre dumneata, domnişoară Jordache, eu şi Wilson. Din clipa cînd te-am văzut, nu m-am mai putut gîndi la altcineva, iar Wilson spune că acelaşi lucru s-a petrecut şi cu el.

— Sînteţi nebuni amîndoi! Dacă-i spun colonelului... Gretchen voia să-şi elibereze mîna, dar îi era teamă că intră cineva pe neaşteptate şi o surprinde zbătîndu-se. Atunci i-ar fi foarte greu să

explice.

— Ţi-am spus, domnişoară Jordache, că avem o părere foarte bună despre dumneata... şi sîntem gata să plătim. Avem adunaţi o grămadă de bani, din soldele restante. Şi am mai avut şi baftă

la zaruri, în salon. Ascultă cu atenţie, domnişoară Jordache: avem opt sute de dolari pe care ţi-i dăm cu plăcere, doar pentru o scurtă după-amiază pe malul fluviului. Pe neaşteptate îşi trase mîna şi sări uşor jos, aterizînd pe piciorul sănătos. Porni şontîc-şontîc, cu trupul deformat de halatul care flutura în urma lui. Se opri la uşă, se întoarse şi vorbi iar cu politeţe. Nu trebuie să spui da sau nu în clipa asta, domnişoară Jordache. Gîndeşte-te, mai sînt două zile pînă sîmbătă. Noi o să fim acolo de la unsprezece dimineaţa. Dumneata vino oricînd, după ce ţi-ai terminat corvoada, domnişoară

Jordache. O să te aşteptăm.

Ieşi şchiopătînd, ţinîndu-se însă drept, fără să se sprijine de pereţi.

O clipă Gretchen rămase nemişcată. Singurul sunet pe care îl percepea şi pe care nu îl băgase în seamă pînă atunci era zumzetul unui motor, undeva la subsol. Îşi pipăi braţul, sub cot, acolo unde Arnold o apucase şi o ţinuse. Coborî de pe masă şi stinse luminile pentru ca un eventual intrus să nu îi poată citi sentimentele pe faţa răvăşită. Se rezemă de perete şi îşi astupă gura cu palmele. Apoi intră cu pas grăbit în vestiar, îmbrăcă hainele de stradă şi ieşi aproape alergînd din spital, îndreptîndu-se către staţia de autobuz.

Şedea la măsuţa de toaletă, curăţind ultimele urme ale machiajului de pe chipul ei cu pielea ivorie şi vinişoare delicate sub ochii umflaţi. Pe măsuţă, în faţa ei, se înşirau borcănaşe şi cutiuţe cu produse cosmetice ale firmei Woolworth – Hazel Bishop, Coty. Ne- am destrăbălat ca Adam şi Eva în rai.

Nu trebuia să se mai gindească la asta, trebuia să-şi scoată din cap asemenea gînduri. Mîine se va duce la colonel şi îl va ruga să o transfere la un alt corp al spitalului. Acolo nu se putea reîntoarce.

Se ridică, îşi dezbrăcă halatul şi rămase goală, cîteva clipe, în lumina difuză, lăptoasă, a lămpii de pe măsuţa de toaletă. În oglindă, sînii ei plini se conturau fermi şi se reflectau imaculaţi, cu sfîrcurile neastîmpărate împungînd obraznic. Mai jos se reliefa triunghiul negru, şocant, care contrasta izbitor cu albeaţa coapselor armonios arcuite. Ce să fac, ce pot să fac? se întreba ea.

Îşi puse cămaşa de noapte, stinse lumina şi se urcă în patul rece, nădăjduind că noaptea respectivă nu va fi una din acelea binecunoscute, cînd tatăl ei îşi manifesta pretenţiile faţă de mama sa. Avusese parte într-o singură noapte de mai mult decît putea suporta.

Autobuzulpornealafiecarejumătatedeorăînsusulfluviului, spreAlbany, iarsîmbătaeraplindebatalioanedetinerisoldaţiînvoiţilasfîrşitdesăptămână. Îşiimaginacumîşicumpărăbiletlacapdelinie, cumseaşazălaloculeişicumpriveştepegeamulautobuzuluiîndepărtare, lafluviulcareserostogoleştetulbure; cumcoboarălastaţiadeladebarcaderşirărnînesingurăînfaţabenzinăriei... Simţea, subtalpapantofuluicutocînalt, asperităţiledrumuluiacoperitdepietriş, 24

aspirafărăsăvreaparfumulemanatdetrupulei, vedeacăsuţapărăginită, nevăruită, profilîndu- sepemalulfluviuluişipeceidoibărbaţinegriaşteptînd- o întăcere, caniştemesageriaidestinului, custicleînmîinişiplataneruşinatăînbuzunar, siguripeei, căcierauconvinşicăsevaducesălisedeadincuriozitateşidincauzapropriiloreidorinţetrupeşti, conştientădeceaşteaptăceidoitineridelaea.

Smulse perna de sub cap şi o introduse între picioare, strîngînd-o violent.

VI

Mama stă în picioare, după perdeaua de dantelă de la fereastra dormitorului şi priveşte în curtea cenuşie din spatele brutăriei. Acolo cresc doi copaci subţiri, nu departe unul de celălalt, între care – atîrnat de o bîrnă ţintuită orizontal de trunchiurile lor – se leagănă un cilindru din piele roasă, îndesat cu nisip, asemănător sacilor grei folosiţi la antrenament de luptătorii profesionişti. În penumbra curţii, cilindrul pare un om spînzurat. Odinioară, gospodarii de pe strada respectivă

cultivau flori în curţile lor, iar între copaci se legănau hamacuri împletite din sfoară. În fiecare după-amiază bărbatul ei îşi pune o pereche de mănuşi căptuşite cu lînă, coboară în curte şi se năpusteşte cu pumnii asupra sacului. Loveşte cu sete, cu ură sălbatică, neostoită, de ai crede că e în joc chiar viaţa lui. Uneori are prilejul să-l vadă (asta se întîmplă cînd vine Rudy şi-i ţine locul, ca să-i dea răgaz să se odihnească un pic), iar atunci i se pare că bărbatul ei izbeşte nu într-un sac de piele umplut cu nisip, ci chiar în ea!

Stă la fereastră într-un halat verzui de satin, murdar la guler şi la mîneci, şi fumează, iar scrumul ţigării cade, fără să observe, pe ea. Odinioară fusese cea mai curată, cea mai meticuloasă

dintre fete, un boboc într-o vază de cleştar. Crescuse la orfelinat, acolo unde călugăriţele ştiau cum să înrădăcineze în fetele pe care le educau regulile şi obiceiurile de strictă curăţenie. Acuma însă e şleampătă, groasă în talie, îşi neglijează părul şi hainele. La orfelinat, călugăriţele îi insuflaseră

respect pentru biserică şi dragoste pentru ceremoniile religioase, dar ea nu mai fusese de peste douăzeci de ani la o slujbă. Cînd venise pe lume Gretchen, primul ei copil, aranjase cu preotul să o boteze, dar soţul ei refuzase să apară în faţa cristelniţei şi îi interzisese să mai contribuie, fie şi măcar cu un ban la biserică! El, care era catolic prin naştere! Trei copii nebotezaţi, necredincioşi, blestemaţi şi un soţ care urăşte biserica, iată crucea pe care îi e dat să o poarte!

Ea nu îşi cunoscuse părinţii: orfelinatul din Buffalo îi ţinuse loc şi de mamă şi de tată.

Căpătase un nume, Pease, poate al mamei, şi de cîte ori avea prilejul se gîndea la ea însăşi ca la Mary Pease, nu ca la Mary Jordache sau doamna Axel Jordache. Cînd părăsise orfelinatul, maica stareţă îi spusese că mama ei fusese, poate, irlandeză, dar nimeni nu ştia cu certitudine care e adevărul. Tot maica stareţă o prevenise să se ferească de sîngele stricat al mamei, care îi curgea în vine, să nu cadă în ispită.

Pe atunci era o tînără plăpîndă, de şaisprezece ani, cu bujori în obraji şi păr auriu, strălucitor.

Cînd născuse fetiţa, voise să o boteze Coleen, pentru a sugera originea ei irlandeză. Dar soţului nu îi plăceau irlandezii şi hotărîse să-i dea numele de Gretchen, după o tîrfă pe care o cunoscuse la Hamburg, spuse el. Doar un an trecuse de cînd se luaseră şi el o ura deja.

25

Îl întîlnise pe viitorul soţ în restaurantul de pe malul lacului Buffalo, unde muncea ca ospătăriţă. Localul aparţinea unei perechi de americani-germani vîrstnici, iar orfelinatul îi alesese pe aceştia ca să-i fie patroni, căci erau oameni de treabă, buni la suflet şi cu frica lui Dumnezeu. În plus, acceptaseră ca fata să locuiască într-o cameră de deasupra apartamentului lor. Familia Mueller se purta frumos şi o proteja, de aceea clienţii nu îndrăzneau să fie necuviincioşi cu ea în restaurant.

Totodată patronii îi permiteau să meargă de trei ori pe săptămînă la şcoala serală pentru a-şi completa educaţia, căci nu era sortită să rămînă chelneriţă toată viaţa.

Axel Jordache era un tînăr tăcut, cam mătăhălos, care şchiopăta uşor de un picior, cînd emigrase din Germania, la începutul anului 1920. În America se angajase ca marinar pe navele care făceau curse pe lacuri. Iarna, cînd lacurile îngheţau, dădea uneori o mînă de ajutor la restaurantul domnului Mueller, ca bucătar şi brutar. După ce căzuse rănit şi nu mai fusese apt de luptă, îl detaşaseră la bucătăria regimentului din Frankfurt, unde învăţase meseria. Axel Jordache de-abia ştia cîteva cuvinte englezeşti şi de aceea frecventa localul domnului Mueller, căci aici se putea înţelege în limba sa maternă.

Datorită unui alt război, care îl determinase pe un tînăr soldat, rănit, dezamăgit, frustrat, să-şi caute rostul în exil, se afla ea acum în odaia sărăcăcioasă de la etajul unei prăvălii de mahala, unde îşi irosise tinereţea, frumuseţea, speranţele, zi de zi, cîte douăsprezece ore neîntrerupte zilnic.

Axel se purtase foarte politicos cu ea. Nici măcar să o ia de mînă nu încercase, iar cînd se afla la Buffalo, între două călătorii pe lacuri, o însoţea la şcoala serală unde o aştepta pînă se terminau cursurile ca să o aducă acasă. O rugase să-l ajute să înveţe corect englezeşte. Mary Pease se mîndrea cu engleza ei. Auzind-o cît de elegant se exprimă, lumea era încredinţată că provine din Boston, iar ea considera lucrul acesta drept un mare compliment la adresa ei. Sora Catherina, pe care o admira mai mult decît pe celelalte învăţătoare din orfelinat, era originară din Boston şi vorbea clar, precis, folosind vocabularul unui om educat. „Cine nu vorbeşte corect englezeşte, spunea ea, e sortit să ducă o viaţă de troglodit. Cînd o fată vorbeşte ca o doamnă, ea poate nutri cele mai înalte aspiraţii”. Nu e de mirare că Maiy se modelase în toate după chipul şi comportarea maicii Catherina, iar aceasta îi dăduse fetei, cînd părăsise orfelinatul, o carte de istorie despre eroii irlandezi. „Lui Mary Pease, eleva mea cea mai iubită”, scrisese ea pe coperta interioară, cu trăsături ferme, drepte. Mary copiase chiar şi felul ei de a scrie. Într-o măsură, învăţăturile predate de sora Catherina o convinseseră că tatăl ei, oricine o fi fost el, fusese un gentleman.

Cu ajutorul fetei, care îi preda lecţii pe plaja de la Back Bag, Axel învăţase repede corect engleza, cu accentul maicii Catherina. Curînd, înainte chiar de a fi căsătoriţi, vorbea atît de bine, încît lumea se mira cînd îl auzea spunînd că s-a născut în Germania. Nu se putea nega că e băiat isteţ, dar îşi folosea inteligenţa pentru a o tortura pe ea, pe el însuşi şi pe toţi cei din jurul lui.

La început, cînd se întîlneau, Axel se prezenta totdeauna îngrijit, curat, şi proaspăt bărbierit.

Era atent şi, la înapoierea din călătoriile sale, nu uita să-i aducă mici daruri, dulciuri şi flori. Înainte de a o fi cerut în căsătorie, nici măcar nu o sărutase. Pe vremea aceea ea avea nouăsprezece ani, vîrsta fiicei sale Gretchen, şi era fecioară.

O ceruse de soţie de-abia la doi ani după ce se cunoscuseră. Îi mărturisise că nu îndrăznise pînă atunci de teamă să nu fie respins pentru că era străin şi şchiop. În sinea sa probabil că se amuzase copios cînd fetei i se umpluseră ochii de lacrimi, văzînd cît de neajutorat şi de 26

nedescurcăreţ e băiatul din faţa ei. Nu avea de unde să ştie ce spirit diabolic zace în el, nu bănuia că

e în stare să urzească planuri pe durata unei întregi vieţi.

„Poate că mă iubeşte” gîndise ea şi acceptase condiţionat. Băiatul îi plăcea. Era chipeş, avea un cap ca de indian, cu părul negru ca pana corbului. Pe faţa-i lunguiaţă, marcată de trăsături serioase, doi ochi căprui, limpezi, căpătau moliciuni drăgăstoase cînd o priveau. Cînd o atingea, îşi însoţea gesturile de o gingăşie excesivă, înşelătoare, de parcă ar fi umblat cu un bibelou fragil de porţelan. Cînd fata îi mărturisise că ea era un copil care a venit pe lume „din legături nebinecuvîntate” (expresie folosită de ea), băiatul îi răspunsese că aflase deja amănuntul de la soţii Mueller şi o asigurase că lucrul acesta nu îl incomoda; ba, dimpotrivă, considera un avantaj faptul că vor fi scutiţi de rude colaterale, care l-ar fi putut sîcîi. Apoi îi vorbise despre rudele sale, arătînd că se înstrăinase de ele. Tatăl sau căzuse pe frontul rusesc, în 1915, iar mama se remăritase după un an mutîndu-se de la Berlin la Koln. Avea şi un frate, mai mic, care nu îl plăcuse niciodată, şi care se căsătorise cu o tînără nemţoaică din America pe care o întîlnise, după război, la Berlin, unde venise să-şi viziteze rudele. Fratele locuia în Ohio, dar Axel nu îl văzuse niciodată. Singurătatea lui era evidentă şi se potrivea cu a ei.

Condiţiile puse de fată erau categorice. Trebuia ca el să renunţe la slujba sa de marinar, căci nu voia un soţ care să fie plecat mai tot timpul şi care – prin munca sa – nu era superior unui muncitor necalificat. În al doilea rînd, ţinea să se mute în alt oraş, deoarece aici, la Buffalo, toată

lumea cunoştea detaliile legate de originea ei şi la fiecare colţ ar fi întîlnit pe cineva care ştia că

slujise ca ospătăriţă într-un restaurant.

Bărbatul acceptase toate condiţiile puse de fată. De unde să ştie ea că are de a face cu un diavol, cu un individ satanic? Axel avea agonisiţi ceva bani şi, prin intermediul domnului Mueller, luase legătura cu proprietarul unei brutării din Port Philip, care era dispus să-i cedeze negoţul.