virgin. Problemele sexuale nu îl preocupau, sau poate că aştepta vreo actriţă de cinema! Cîndva îi va 17

dezvălui totul despre Alice, numai ca să vadă cum se schimbă la faţă. Animal sălbatic! Ei bine, dacă

îl socoteau sălbatic, nu le va dezminţi părerea!

Închise ochii şi se sili să-şi aducă aminte cum arăta soldatul căzut pe trotuar, într-un genunchi, cu sîngele brăzdîndu-i faţa. Imaginea îi reveni limpede, dar nu îi mai făcu plăcere.

Începu să tremure. În cameră era rece, dar nu din cauza aceasta tremura Tom.

V

Gretchen se privea în oglinda aşezată pe măsuţa de toaletă, sprijinita de peretele camerei.

Era o măsuţă de bucătărie uzată, vopsită în roz, pe care o cumpărase cu doi dolari de la vechituri.

Cîteva borcănaşe de cosmetice, o perie cu mîner de metal argintat pe care o primise în dar cînd împlinise optsprezece ani, trei sticluţe de parfum, precum şi o trusă de manichiură se aflau, înşirate cu grijă, pe un şerveţel curat, întins pe măsuţă. Purta un halat de baie cam ros. Ţesătura de flanel i se lipea, caldă, de trup, reînfiripînd în ea acea senzaţie de tihnă pe care o încerca de cîte ori se refugia din frigul ce domnea afară, venind la adăpostul primitor al căminului părintesc şi punea pe ea halatul, înainte de a se duce la culcare. În noaptea aceasta avea nevoie de tot confortul posibil.

Îţi şterse crema de pe obraji cu un şerveţel Kleenex. Avea pielea foarte albă, moştenire de la mama, ca şi ochii albaştri cu reflexe violete. Părul negru, lins, îl avea de la tatăl ei. Gretchen era foarte frumoasă, aşa spunea mama, cum fusese şi ea la vîrsta fiicei şi o implora mereu să aibă grijă

să nu se ofilească prematur, cum păţise ea. „A se ofili” era cuvîntul folosit de mama. După căsătorie, îi destăinuise ea, urmează îndată ofilirea. Mîngîierea bărbatului atrage după sine depravarea. Mama nu îi ţinea predici despre bărbaţi. Nu se îndoia despre virtutea şi puritatea fetei, cuvînt pe care de asemenea îl folosea în mod curent, dar îşi dădea silinţa să o influenţeze ca să poarte rochii largi care să-i ascundă formele trupului. „Nu-i nevoie să cauţi beleaua cu luminarea, vine ea şi singură să te găsească, îi zicea fetei. Ai un trup demodat, dar necazurile vor fi strict moderne.”

Odată, mama îi mărturisise că intenţionase să se călugărească. Cînd îşi amintea, o undă de emoţie îi tulbura inima. Călugăriţele nu aveau fete, iar dacă ea exista astăzi şi avea nouăsprezece ani, dacă şedea în faţa oglinzii într-o noapte de martie de la mijlocul secolului, aceasta se datora faptului că mama nu îşi împlinise soarta.

După cele ce i se întîmplaseră în noaptea aceasta, gîndea cu amărăciune Gretchen, şi ea era tentată să se retragă la mînăstire. Măcar de-ar fi crezut în Dumnezeu!

După terminarea orelor de serviciu, se dusese, ca de obicei, la spitalul militar de la marginea oraşului, plin de soldaţi sosiţi de pe frontul european. Gretchen muncea aici ca voluntară cinci nopţi pe săptămînă şi, deşi nu i se plătea nimic, ei îi făcea plăcere. Considera că este contribuţia minimă

pe care ea o putea aduce la lupta împotriva duşmanului. Împărţea convalescenţilor cărţi, reviste şi gogoşi, citea celor răniţi la ochi veştile primite de acasă sau scria scrisorile pe care i le dictau cei cu mîinile bandajate. Soldaţii erau cuminţi, o ascultau cu docilitate şi se purtau aproape ca nişte copii.

Nu îi făceau nici un fel de aluzii şi nici avansuri insistente, cum trebuia să suporte la serviciu, cît era ziua de lungă. Multe alte surori de caritate şi fete, voluntare ca şi ea, dispăreau uneori în tovărăşia vreunui medic sau a vreunui ofiţer rănit, dar întreprinzător. Gretchen însă îi făcuse să priceapă

repede că ea nu se pretează la astfel de escapade. Existau destule fete disponibile, ba chiar dornice, şi puţini bărbaţi le rezistau. Ca să-i fie mai uşor, aranjase să fie repartizată la saloanele 18

supraaglomerate, unde răniţii nu aveau posibilitatea să rămînă singuri cu ea mai mult de cîteva secunde. Gretchen era prietenoasă din fire şi angaja uşor o discuţie, dar nu suporta ca vreun bărbat să o atingă. Bineînţeles că se sărutase cu băieţi la petreceri sau în maşină, după dans; dar pipăiala aceea neîndemînatică la înghesuială i se părea fără rost, neigienică şi uşor comică.

Nu o interesase nici unul din colegii de şcoală şi dispreţuise profund fetele care se dădeau în vînt după vedetele fotbalului ori mureau după băieţii cu automobile. I se părea totul atît de lipsit de sens! Singurul bărbat la care se gîndise ca atare fusese domnul Pollak, profesorul de literatură

engleză, un om în vîrstă de – poate – cincizeci de ani, care vorbea calm, cu glas profund, şi citea tare din Shakespeare, în clasă: ”...Mîine şi iarăşi mîine şi din nou mîine, se furişează în ritmul acesta mărunt, zi de zi...”. Se închipuia în braţele lui, simţea mîngîierile sale poetice, melancolice, dar...

era căsătorit, avea fete mari şi nu îşi amintea niciodată numele nimănui. Cît priveşte visele... Uită de visele ei. Avea certitudinea că se va petrece ceva nemaipomenit cu ea, dar nu anul acesta, nu în oraşul ei.

Îmbrăcată într-un halat gri, larg, pus la dispoziţie de spital, Gretchen îşi făcea rondul, cu un sentiment matern în inimă, bucuroasă că le poate fi de folos acestor tineri politicoşi, răbdători, care suferiseră atît de mult pentru patria lor.

Luminile fuseseră micşorate în salon, iar oamenii păreau să doarmă. Fata nu uitase să

meargă la căpătîiul lui Talbot Hugues, un soldat care nu putea vorbi fiind rănit la gît. Era cel mai tînăr şi cel mai oropsit dintre toţi cei internaţi în acel salon, de aceea dorea să creadă că atingerea mîinilor ei şi zîmbetul cu care îşi însoţea urarea de noapte bună îi fac mai suportabile băiatului lungile ore pînă la revărsatul zorilor. Făcea ordine în sala comună unde cei internaţi citeau şi scriau scrisori, jucau cărţi şi şah sau ascultau discuri la gramofon. Stivui cu grijă revistele pe masa din centrul încăperii, aşeză piesele de şah la loc în cutie şi aruncă două sticle goale de coca-cola la coşul de gunoi.

Acest final de noapte îi crea senzaţia plăcută de stăpînă a casei unde sute de tineri se odihneau în pavilionul central, primitor, al complexului spitalicesc, băieţi salvaţi din ghearele morţii, feriţi acum de ororile războiului, soldaţi în convalescenţă care, o dată cu plăgile trupeşti, îşi vindecau rănile sufleteşti, tineri care se aflau cu o zi mai aproape de pace, de căminele lor.

Gretchen locuise totdeauna într-un apartament mic, înghesuit, de aceea dimensiunile mari ale sălii comune, cu pereţii de un vernil plăcut şi cu fotoliile acoperite de huse, iscau în inima ei sentimentul că ea este amfitrioană în propria-i locuinţă elegantă, după o petrecere reuşită. Fredona o melodie în timp ce îşi încheia îndatoririle şi tocmai se pregătea să stingă luminile pentru a se duce să se schimbe în vestiar, cînd un negru tînăr, înalt, îmbrăcat în pijama şi cu halatul cafeniu al

„Corpului medical” pe deasupra, păşi în sală.

— 'Seara, domnişoară Jordache, salută tînărul pe care îl chema Arnold. Era internat de mult timp în spital şi îl ştia destul de bine. Se aflau numai doi negri în secţie şi pentru prima oară, Gretchen îl vedea singur pe unul din ei, neînsoţit de camaradul său. Fata îşi impusese să se poarte drăguţ cu aceştia. În Franţa, Arnold se alesese cu un picior zdrobit cînd o bombă lovise camionul pe care îl conducea. Era originar din St. Louis, îi spusese el, avea unsprezece fraţi şi surori şi absolvise liceul.

19

Băiatul citea ore în şir, la nimereală în aparenţă, tot ce îi cădea în mînă, de la revistele cele mai diverse şi pînă la creaţiile lui Shakespeare, iar Gretchen avea credinţa că el trebuie să ştie ceva literatură. Purta ochelari cînd citea şi arăta ca un student tocilar, singuratic, strălucit la învăţătură, venit dintr-o ţară africană. Din cînd în cînd, Gretchen îi aducea cîte o carte din ale ei sau ale lui Rudolph, ba uneori chiar din cele împrumutate de la biblioteca publică a oraşului. Arnold le citea şi le înapoia cu conştiinciozitate, fără întîrziere, în bune condiţii, fără a le comenta vreodată. Gretchen punea această atitudine pe seama timidităţii şi a dorinţei băiatului de a nu fi considerat un înfumurat care îşi dă aere de intelectual. Şi ea citea foarte mult, fără alegere, dar gustul ei fusese orientat în ultimii doi ani de entuziasmul catolic al domnului Pollak. De aceea îi oferise lui Arnold, de-a lungul multor luni, lucrări literare din cele mai diverse ca, de pildă, „ Tess d'Urberville” sau poeziile Ednei St. Vincent Millay şi ale lui Rupert Brook, precum şi „ De partea aceasta a paradisului” de F. Scott Fitzgerald.

— Bună seara, Arnold, îi zîmbi ea tînărului şi îl întrebă: Cauţi ceva?

— Noo! Mă plimbam, aşa! Nu pot dormi, nu ştiu de ce. Am văzut lumină şi mi-am zis, ia să

mă duc şi să o văd pe domnişorica Jordache, mai trece vremea.

Zîmbi, arătîndu-şi dinţii albi, perfect aliniaţi. Spre deosebire de ceilalţi convalescenţi, care o chemau pe numele ei mic, Arnold îi zicea totdeauna pe numele de familie. Felul său de a se exprima păstrase ceva din caracteristica rurală, lăsînd impresia că familia sa a adus cu ea, atunci cînd a migrat spre nord, povara gospodăriei ţărăneşti din Alabama. Era negru ca tăciunele şi arăta sfrijit şi osos în halatul larg de baie. Îl operaseră de două sau trei ori ca să-i poată salva piciorul. Gretchen cunoştea lucrul acesta şi i se părea că descoperă în colţul buzelor lui creţurile imprimate de suferinţă.

— Tocmai mă pregăteam să sting luminile, îi răspunse ea. Autobuzul următor sosea în staţia spitalului după aproximativ cincisprezece minute şi nu voia să-l scape.

Arnold se propti în piciorul sănătos şi se săltă, aşezîndu-se pe masă, apoi începu să-şi legene picioarele.

— Nu-ţi poţi închipui ce plăcere simţi cînd te uiţi în jos şi-ţi vezi amîndouă picioarele. Te duci acasă, domnişoară Jordache; presupun că te aşteaptă un flăcău chipeş şi n-aş vrea să-l supăr, ţinîndu-te de vorbă.

— Nu mă aşteaptă nimeni, îl asigură Gretchen. Acum regretă că voise să se debaraseze de el, doar pentru a nu pierde autobuzul, căci venea altul, după cîteva minute. Nu mă grăbesc, îl asigură din nou pe tînăr.

Băiatul scoase din buzunar un pachet de ţigări şi i-l întinse, oferindu-i una.

— Nu, mulţumesc, nu fumez, îl refuză fata, clătinînd capul. Arnold îşi aprinse o ţigară, cu mîini sigure, îngustîndu-şi ochii pentru a-i apăra de fum. Mişcările îi erau lente dar ferme. Înainte de a fi recrutat jucase în echipa de fotbal a liceului din St. Louis, îi spuse el fetei, şi sportivul dăinuia încă în soldatul rănit. Bătu cu palma locul de lîngă el, pe masă, invitînd-o:

— De ce nu şezi o clipă, domnişoară Jordache? Trebuie că eşti tare ostenită. Toată noaptea stai în picioare şi alergi încoace şi încolo pentru noi.

—

Nu mă deranjează, îi răspunse Gretchen. Dar se săltă lîngă el ca să-i arate că într-adevăr nu se grăbeşte. Şedeau unul lîngă altul, cu picioarele atîrnînd peste marginea mesei.

— Ai picioare frumoase, remarcă Arnold.

20

Gretchen privi în jos, la pantofii ei drăguţi, de culoare maro, cu tocuri joase.

— Cred că-s aşa cum trebuie, acceptă fata. Era şi ea de părere că are picioare frumoase, graţioase, bine proporţionate, cu glezne fine şi delicate.

— De cînd sînt în armată, am devenit expert în materie de picioare, zise tînărul. Vorbea fără

să se vaite, monoton, cu indiferenţă aproape, aşa cum altcineva ar fi spus; „M-am calificat în armată

ca depanator de radio”, sau: „în armată am învăţat să citesc o hartă”.