— Nici vorbă de-aşa ceva, respinse scurt plasatorul. Tom se reaşeză pe locul său.

— Eu îmi cunosc drepturile, rosti el ferm. Şi cu glas foarte puternic ce răsună în toată sala, acoperind vacarmul bătăliei care se deslăşura pe pînză: Haide, brută, loveşte!

Plasatorul oftă.

— O.K.! O.K.! Vă dau banii, dar ştergeţi-o şi duceţi-vă la dracu, imediat!

Băieţii se ridicară în picioare.

— Te-am avertizat, îi spuse Tom, zîmbind, soldatului, Te aştept afară.

— Du-te la mă-ta să-ţi schimbe scutecele! îi răspunse acesta, trîntindu-se pe scaun.

În hol, plasatorul dădu fiecăruia cîte treizeci şi cinci de cenţi din buzunarul său şi îi puse să

semneze o chitanţă, ca să recupereze banii de la proprietarul cinematografului. Tom mîzgăli numele autorului manualului de algebră, iar Claude numele preşedintelui băncii tatălui său.

— Şi să nu vă mai prind pe-aici! îi avertiză plasatorul

— E un local public, protestă cu obrăznicie Claude. Încearcă numai şi ai să auzi de tatăl meu.

— Cine-i tatăl tău? se interesă plasatorul, oarecum impresionat.

13

— Ai să vezi tu, la timpul potrivit, îi răspunse Claude vag ameninţător. Băieţii ieşiră, călcînd ţanţoş. Ajunşi în stradă, se bătură pe spate reciproc şi izbucniră în hohote uriaşe de rîs. Era încă devreme, filmul putea să mai dureze o jumătate de oră, aşa că intrară într-un birt, peste drum, tratîndu-se, din banii primiţi, cu plăcintă şi cafea. Din radioul aşezat de partea cealaltă a tejghelei se auzea glasul unui crainic care analiza posibilitatea ca Înaltul Comandament German să-şi retragă

trupele în Alpii Bavarezi fortificaţi pentru a încerca să opună o ultimă linie de apărare.

Tom asculta strîmbîndu-şi a dezgust faţa rotundă de copil. Războiul îl plictisea. Nu îi păsa de bătălii, dar îl indispuneau palavrele fără sfirşit despre sacrificiu, idealuri şi „bravii noştri băieţi”.

Avea certitudinea însă că pe el nu îl vor încălţa niciodată la armată.

— Ei, domnişoară, se adresă fetei care şedea în spatele maşinii de taxat şi îşi lustruia unghiile, n-am putea asculta nişte muzică?

Se săturase de patriotismul de paradă pe care sora şi fratele său îl afişau acasă în fiecare zi.

— De ce băieţi? Nu vă interesează cine o să cîştige războiul? îi privi apatică fata.

— Noi suferim de o foarte rară boală de ochi, îi explică Tom.

— Oh, boala mea de ochi, atît de rară! se văită Claude, apleeîndu-se peste ceaşca de cafea.

Amîndoi izbucniră în rîs. Cînd se deschiseră uşile cinematografului şi spectatorii începură să

se scurgă, cei doi băieţi aşteptau în faţa intrării. Tom îi dăduse lui Claude ceasul de la mînă, ca să nu îl spargă. Stătea stană, stăpînindu-se, cu braţele atîrnînd pe lîngă trup. Nădăjduia că soldatul nu plecase înainte de sfirşitul filmului. Claude se agita încoace şi încolo, transpirat şi palid din cauza emoţiei şi încordării.

— Eşti sigur? nu înceta să întrebe. Eşti absolut sigur? Nemernicul e teribil de solid!

— Nu-ţi bate capul pentru mine, îl linişti Tom. Mai bine ai grijă ca lumea să nu se îmbulzească în jurul nostru, să am loc de mişcare. Nu vreau să mă înşface... îşi miji ochii. Uite-l că

vine.

Soldatul şi fata se apropiau. Tînărul părea să aibă douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani, era cam rotofei, dar avea figura colţuroasă. Tunica se încreţise pe un început de burtă, altminteri arăta puternic. Nu avea grade pe mînă. O ţinea strîns, posesiv, de braţ pe fată, conducînd-o prin şuvoiul uman de pe stradă.

— Mi-e sete! Haide să bem o bere, tocmai spunea el cînd Tom i se proţăpi în faţă, barîndu-i drumul.

— Tot tu? spuse cu o notă de plictis în voce. Îl împinse la o parte cu pieptul şi îşi continuă

drumul.

— Pe cine îmbrînceşti Sidney? îl înfruntă Tom, punîndu-i soldatului palma în piept şi împingîndu-l brusc.

Trecătorii se opreau şi îi priveau curioşi. Mînia începea să coloreze obrajii soldatului.

— Ţine-ţi mîinile acasă, băieţaş, ori o păţeşti! mîrîi printre dinţi acesta.

— Ce-i cu tine, omule? interveni Angela. Îşi făcuse buzele înainte de a ieşi din sală, dar tot îi rămăseseră urme de ruj pe bărbie. Faptul că atenţia oamenilor se concentra asupra lor o deranja.

Dacă îţi închipui că faci o glumă, află că nu e amuzantă.

— Nu-i o glumă, Angela, o asigură Tom.

— Termină cu tutuitul! îl repezi furios soldatul.

14

— Cere-ţi scuze, îl somă Tom.

— Cel puţin scuze, preciză Claude.

— Scuze? Pentru ce scuze? Soldatul se adresa uimit micii mulţimi care se adunase în jurul lor. Copilaşii ăştia au căpiat!

— Ori ceri scuze pentru cuvintele rostite de prietena ta acolo, înăuntru, ori suporţi consecinţele, spuse Tom.

— Vino, Angela, să ne ducem la berea aia. Făcu un pas, dar Tom îl apucă iute de mînecă şi îl trase vîrtos. Se auzi o pîrîitură, cusătura de la umăr cedă şi mîneca se desprinse. Soldatul întoarse capul să vadă ce s-a întîmplat.

— Hei, ticălosule, mi-ai rupt tunica! exclamă el furios.

— Ţi-am spus să nu pleci, îi aminti Tom cu fals reproş în glas, trăgîndu-se un pic înapoi şi luînd o poziţie de aşteptare, cu braţele puţin îndoite şi degetele răşchirate.

Soldatul scrîşni:

— Asta o să te coste!

Şi, însoţind ameninţarea de faptă, repezi palma spre Tom, care însă se eschivă şi lovitura îl nimeri în umărul stîng. „Au”! ţipă el şi, apucîndu-se cu mîna dreaptă de umăr, se încovoie şi începu să se vaite, prelăcîndu-se cuprins de dureri groaznice.

— Aţi văzut, sări Claude, adresîndu-se spectatorilor. Sînteţi martori că individul ăsta l-a lovit pe prietenul meu.