Gretchen îşi simţi inima invadată de o undă de compasiune pentru băiatul acesta cu vorbă

molcomă şi mişcări lente.

— Ai să te însănătoşeşti, îl încurajă ea. Surorile mi-au spus că medicii au făcut adevărate minuni ca să-ţi salveze piciorul.

— Daaa, rîse pe înfundate tînărul. Dar să nu nădăjduieşti că bătrînul Arnold va face cine ştie ce scofală.

— Ce vîrstă ai, Arnold?

— Douăzeci şi doi. Dar tu?

— Nouăsprezece.

— Ce vîrste frumoase, nu? spuse băiatul rîzînd.

— Da, dacă n-ar fi războiul.

— O, nu mă plîng, zise Arnold, trăgînd cu nesaţ din ţigară. Războiul m-a scos din St. Louis, m-a făcut bărbat. În glasul său se distingea o notă ironică. Nu mai sînt un papă-lapte. Acum ştiu cît fac doi şi cu doi. Am văzut cîteva locuri atrăgătoare, am întîlnit oameni interesanţi. Ai fost în Cornwall, vreodată, domnişoară Jordache? E în Anglia.

— Nu.

— Jordache, e un nume de prin meleagurile alea? întrebă Arnold.

— Nu, e un nume german. Tatăl meu a venit din Germania, îl lămuri Gretchen. Şi el a fost rănit la picior. În primul război. A luptat în armata germană.

Arnold rîse pe înfundate din nou.

— Şi asta nu îl împiedică să muncească?

— Şchiopătează un pic, dar se pare că nu îl deranjează prea mult.

– Daaa! Cornwall. Arnold se legănă de cîteva ori, înainte şi înapoi acolo unde şedea, pe masă. Făcea impresia că s-a săturat de prea multă discuţie despre războaie şi suferinţă. Orăşelele alea străvechi, cu palmieri îţi dau senzaţia că St. Louis a fost clădit mai alaltăieri. Plaje întinse şi largi. Daaa! Anglia! Oameni de treabă, primitori. Te invită acasă la ei duminica, la masă. Am rămas surprins pentru că îi socoteam înfumuraţi pe englezi. Asta era de fapt părerea cercurilor din St.

Louis pe care le frecventam ca adolescent.

Gretchen avea impresia vagă că tînărul se amuză discret pe seama ei, cu blîndeţe, pronunţînd cuvintele cu seriozitate ironică.

— Oamenii trebuie să se cunoască între ei, zise Gretchen băţoasă, nemulţumită totodată de tonul ei pompos şi oarecum descumpănită, tulburată, pentru că era silită să bată în retragere în faţa acestui băiat cu glas moale, tărăgănat, de om de la ţară.

— Sigur că trebuie, sigur că trebuie, aprobă acesta. Se propti în braţe şi îşi întoarse faţa spre ea, întrebînd: Ce ar trebui să cunosc despre dumneata, domnişoară Jordache?

21

— Despre mine? se surprinse rîzînd fata. Nimic. Sînt o secretară care nu a ieşit din oraşul ei şi care nu se va duce nicăieri, niciodată.

— N-aş prea crede, vorbi cu seriozitate profundă Arnold. Ba aş zice că nici nu sînt de acord.

Din cîte fete am întîlnit eşti singura care promite să devină cineva. Ai un stil propriu, deosebit, de a te comporta. Păi, sînt în stare să pariez că jumătate din băieţii adăpostiţi sub acest acoperiş te-ar cere de nevastă pe loc, dacă i-ai încuraja cît de puţin.

— Încă n-am de gînd să mă mărit, răspunse Gretchen.

— Sigur că nu, acceptă Arnold, clătinînd din cap cu gravitate. Nu are rost să dai buzna ca să

te închizi într-o gospodărie, o fată ca dumneata care are de unde alege. Strivi ţigara în scumieră, apoi băgă mîna, maşinal, în buzunarul unde ţinea pachetul şi scoase o altă ţigară pe care însă nu se grăbi să o aprindă. Am avut o fată în Cornwall, trei luni, reluă el firul ideilor. Cea mai drăguţă, cea mai voioasă şi cea mai drăgăstoasă fetiţă pe care şi-ar putea-o dori un băiat. Era măritată, dar asta nu constituia o piedică în calea prieteniei noastre. Bărbatul ei se afla undeva prin Africa, încă din 1939, şi sînt convins că ea nu-şi mai amintea nici cum arată la faţă. Ne distram prin localuri, iar duminica gătea pentru mine, cînd căpătăm permisie, şi ne iubeam ca Adam şi Eva în rai.

Privi îngîndurat tavanul alb al încăperii vaste şi goale. Apoi continuă:

— În Cornwall am devenit fiinţă omenească.. O, da, armata l-a făcut om pe micuţul Arnold Sims din St. Louis. A fost o zi de adevărat doliu în tot oraşul cînd s-au primit ordinele de mobilizare, ca să ne ducem să înfruntăm duşmanul.

Tăcu, cu gîndul la vechiul oraş de pe malul mării, la palmieri şi la fetiţa voioasă şi iubăreaţă, al cărei bărbat fusese uitat undeva în Africa.

Gretchen asculta în tăcere, stingherită ca totdeauna cînd se vorbea despre dragostea fizică în prezenţa ei. Nu pentru că era virgină, aceasta era o opţiune personală, ci din cauza timidităţii, a neputinţei de a trata cu nepăsare problemele sexuale măcar în conversaţie, aşa cum procedau mai toate colegele de liceu. Cînd analiza cu luciditate starea ei, recunoştea cinstit că sentimentul care o cuprindea se datora – în bună măsură – părinţilor. Camerele lor erau despărţite de un culoar îngust, iar dimineaţa, la cinci, îl auzea pe tatăl ei revenind de la munca de peste noapte. Urca tropăind apăsat pe treptele scării. Apoi îi auzea vocea răguşită de whisky şi nesomn, urmată de dojenile plîngăreţe ale mamei ei şi de zgomotele asaltului, iar dimineaţa vedea întipărită pe chipul ei o expresie de martir chinuit.

În noaptea aceasta, în clădirea cuprinsă de somn, cu prilejul primei conversaţii într-adevăr intime pe care o avusese vreodată cu un bărbat, îşi dădea seama că devenise – împotriva voinţei sale

– un fel de martoră la un act sau la spiritul şi esenţa unui act pe care se străduia să-l elimine din conştiinţa ei. O obsedau Adam şi Eva în rai, vedea aievea trupurile lor, unul alb, celălalt negru. Nu voia să gîndească în termenii aceştia, dar nu reuşea. Sesiza un anumit subînţeles în revelaţiile băiatului, ceva premeditat, ce depăşea cadrul simplu al amintirilor nostalgice, depănate în miez de noapte, de un tînăr soldat revenit de pe cîmpul de luptă. În şoaptele lui melodioase distingea o anumită direcţie, un ţel precis în centrul căruia îşi dădea seama că se află ea, dar nu voia să

recunoască.

— I-am trimis o scrisoare, după ce am fost rănit, continuă Arnold, dar n-am primit răspuns.

Poate că i se înapoiase soţul. Din ziua aceea nu m-am mai atins de nici o femeie. Am căzut repede 22

rănit şi de atunci m-am aflat întruna prin spitale. Sîmbătă, cînd Billy şi cu mine am fost învoiţi pentru o după-amiază, am ieşit pentru prima oară în oraş. Billy era celălalt negru internat în spital.

Nu prea au ce face doi băieţi coloraţi în văgăuna asta. Aici nu-i Cornwall, crede-mă. Nu există

ţipenie de om colorat prin împrejurimi. Închipuieşte-ţi, să nimereşti într-un spital dintr-un oraş al Statelor Unite fără picior de negru în el! Am băut bere în piaţă, apoi ne-am dus cu autobuzul în susul fluviului. Auzisem că la debarcader ar locui o familie de negri, dar s-a dovedit că era doar un bătrîn din Carolina de Sud, care locuia într-o casă veche pe malul apei, familia fiindu-i spulberată şi uitată. L-am cinstit cu bere, i-am turnat gogoşi cu nemiluita despre vitejia noastră în război şi i-am promis că o să revenim ca să pescuim împreună, cînd om mai căpăta un bilet de voie. Să pescuim!

— Sînt sigură, începu Gretchen să vorbească, privindu-şi ostentativ ceasul, că după ce o să

ieşi din spital şi o să te întorci în oraşul tău, ai să găseşti o fată frumoasă şi ai să fii din nou fericit!

Vocea îi suna fals, afectat şi totodată marcată de nervozitate. Îi era ruşine de sine, dar ştia că trebuie să părăsească încăperea. S-a făcut teribil de tîrziu, Arnold...

Se pregăti să se dea jos de pe masă, dar băiatul o apucă de braţ, nu tare, dar ferm.

— Nu-i chiar aşa de tîrziu, domnişoară Jordache, o reţinu Arnold şi-i mărturisi: Ca să fiu sincer, căutam prilejul ca să rămînem o dată singuri.

— Trebuie să prind autobuzul...

— Am discutat, eu şi cu Wilson, despre dumneata, îşi continuă Arnold ideile fără a slăbi strînsoarea mîinii. Am hotărit ca la a doua noastră învoire, pe care o s-o căpătăm sîmbătă, să te invităm să-ţi petreci ziua cu noi.

— E foarte drăguţ din partea voastră, răspunse Gretchen, sforţîndu-se ca glasul să-i sune normal. Dar sîmbetele sînt tare ocupată.

— Ne dăm seama că nu se cade să fii văzută cu doi băieţi negri, continuă Arnold calm, cu glasul monoton, nici ameninţător, nici rugător. Te afli în oraşul dumitale, iar lumea de aici nu-i obişnuită cu asemenea privelişte... Iar noi sîntem simpli soldaţi...

— Asta nu are nici o legătură cu...