Cînd dădu colţul o văzu pe Gretchen venind din direcţia opusă. Păşea grăbit, cu capul aplecat şi nu îl observă pe Tom, care se furişă la adăpost, în pragul unei case de pe partea cealaltă a străzii. Nu avea chef să discute cu sora sa, de ale cărei comentarii se plictisise încă de la vîrsta de opt ani. O privi cum se îndrepta, aproape alergînd, spre uşa de lîngă fereastra brutăriei şi îşi scotea cheia din poşetă. Poate că o va urmări, vreodată, să afle ce face ea noaptea.
Gretchen deschise uşa şi intră. Tom aşteptă pînă cînd socoti că fata a urcat la ea, în camera de la etaj, apoi traversă strada şi se opri în faţa carcasei cenuşii a clădirii decolorate de intemperiile vremii. Acasă! Se născuse aici. Sosise pe neaşteptate, mai devreme decît se prevăzuse, şi nu avuseseră timp să o transporte pe mama la spital. De cîte ori nu ascultase povestea asta! Mare scofală să te naşti acasă! Vezi bine, regina nu părăsise palatul, prinţul văzuse lumina zilei în 16
dormitorul regal. Casa avea aspect trist, lăsînd impresia că stă gata să se prăbuşească. Tom scuipă
iar. Se uită la clădire şi tot cheful îi pieri. Văzu ferestruica veşnic luminată de la subsol, unde muncea tatăl său. Faţa băiatului se înăspri. Să-ţi petreci toată viaţa într-o pivniţă! La ce le-a folosit?
La nimic! gîndi Tom.
Descuie uşa, se furişă tiptil în casă şi urcă scara care ducea la etajul al treilea, acolo unde se afla camera pe care o împărţea cu Rudolph. Călca atent pe treptele care scîrţîiau. A se mişca fără cel mai mic zgomot era pentru el o chestiune de onoare, căci plecările de acasă şi întoarcerile le considera o treabă strict personală, mai ales într-o noapte ca aceasta. Avea urme de sînge pe mîneca puloverului şi nu voia să-l vadă cineva de-al casei şi să-i facă scandal.
Intră în cameră şi închise uşa, încet, în urma sa. Rudolph dormea profund, respirînd cu regularitate. Drăguţul, bunul Rudolph, un gentleman perfect, mirosind a pastă de dinţi, veşnic primul la învăţătură, preferatul tuturor, care nu se înapoia niciodată acasă mînjit de sînge şi care avea grijă să se odihnească bine peste noapte, pentru a nu rata nici o dimineaţă plăcută sau vreo problemă de trigonometrie în ziua următoare.
Tom se dezbrăcă pe întuneric, aruncîndu-şi neglijent hainele pe scaun. Nu avea poftă să
răspundă întrebărilor pe care i le-ar fi pus fratele său. Rudolph nu îi era un aliat, el era de partea cealaltă. N-avea decît, ce-i păsa lui?
Dar cînd se strecură în patul lor dublu, Rudolph se trezi şi, somnoros, îl întrebă:
— De unde vii?
— De la film.
— Cum a fost?
– Mizerabil!
Rămaseră nemişcaţi un timp, pe întuneric. Rudolph se retrase puţin spre marginea patului.
Socotea înjositoare obligaţia de a dormi în acelaşi pat cu fratele său. În cameră era răcoare, căci Rudolph obişnuia să ţină fereastra deschisă peste noapte, iar vîntul rece, care sufla dinspre rîu, pătrundea nestînjenit în încăpere. Dacă Rudolph îşi impunea o regulă, puteai fi sigur că nu se va abate de la ea. Dormea în pijama, pe cînd Tom se culca în chiloţi. Din cauza aceasta se certau de două ori pe săptămînă.
— Sfinte Cristoase! exclamă Rudolph, adulmecîndu-l pe fratele său. Ce-ai făcut de puţi ca un animal sălbatic?
— Nimic! răspunse scurt Tom. N-am ce face dacă nu îţi place mirosul meu. Apoi, în gînd îşi zise: „Dacă nu era fratele meu, îl zvîntam în bătaie!”
Tare ar fi vrut să aibă bani ca să meargă la stabilimentul Alicei, în spatele gării. Acolo îşi pierduse fecioria plătind cinci dolari şi se mai dusese de cîteva ori după aceea. Asta se întîmplase astă vară. Muncise cu ziua pe draga de pe fluviu, iar pe tatăl său îl minţise, spunîndu-i că fusese plătit cu zece dolari mai puţin decît primise în realitate. Matahala aia tuciurie, Florence, fata aia din Virginia care îl primise de două ori la ea pentru aceiaşi cinci dolari, pentru că avea numai paisprezece ani şi bujori în obraji! Ar fi fost un final mai potrivit pentru o zi deosebită!
Tom nu îi destăinuise nimic lui Rudolph despre Alice. Nu se îndoia că fratele său e încă
virgin. Problemele sexuale nu îl preocupau, sau poate că aştepta vreo actriţă de cinema! Cîndva îi va 17
dezvălui totul despre Alice, numai ca să vadă cum se schimbă la faţă. Animal sălbatic! Ei bine, dacă
îl socoteau sălbatic, nu le va dezminţi părerea!
Închise ochii şi se sili să-şi aducă aminte cum arăta soldatul căzut pe trotuar, într-un genunchi, cu sîngele brăzdîndu-i faţa. Imaginea îi reveni limpede, dar nu îi mai făcu plăcere.
Începu să tremure. În cameră era rece, dar nu din cauza aceasta tremura Tom.
V
Gretchen se privea în oglinda aşezată pe măsuţa de toaletă, sprijinita de peretele camerei.
Era o măsuţă de bucătărie uzată, vopsită în roz, pe care o cumpărase cu doi dolari de la vechituri.
Cîteva borcănaşe de cosmetice, o perie cu mîner de metal argintat pe care o primise în dar cînd împlinise optsprezece ani, trei sticluţe de parfum, precum şi o trusă de manichiură se aflau, înşirate cu grijă, pe un şerveţel curat, întins pe măsuţă. Purta un halat de baie cam ros. Ţesătura de flanel i se lipea, caldă, de trup, reînfiripînd în ea acea senzaţie de tihnă pe care o încerca de cîte ori se refugia din frigul ce domnea afară, venind la adăpostul primitor al căminului părintesc şi punea pe ea halatul, înainte de a se duce la culcare. În noaptea aceasta avea nevoie de tot confortul posibil.
Îţi şterse crema de pe obraji cu un şerveţel Kleenex. Avea pielea foarte albă, moştenire de la mama, ca şi ochii albaştri cu reflexe violete. Părul negru, lins, îl avea de la tatăl ei. Gretchen era foarte frumoasă, aşa spunea mama, cum fusese şi ea la vîrsta fiicei şi o implora mereu să aibă grijă
să nu se ofilească prematur, cum păţise ea. „A se ofili” era cuvîntul folosit de mama. După căsătorie, îi destăinuise ea, urmează îndată ofilirea. Mîngîierea bărbatului atrage după sine depravarea. Mama nu îi ţinea predici despre bărbaţi. Nu se îndoia despre virtutea şi puritatea fetei, cuvînt pe care de asemenea îl folosea în mod curent, dar îşi dădea silinţa să o influenţeze ca să poarte rochii largi care să-i ascundă formele trupului. „Nu-i nevoie să cauţi beleaua cu luminarea, vine ea şi singură să te găsească, îi zicea fetei. Ai un trup demodat, dar necazurile vor fi strict moderne.”
Odată, mama îi mărturisise că intenţionase să se călugărească. Cînd îşi amintea, o undă de emoţie îi tulbura inima. Călugăriţele nu aveau fete, iar dacă ea exista astăzi şi avea nouăsprezece ani, dacă şedea în faţa oglinzii într-o noapte de martie de la mijlocul secolului, aceasta se datora faptului că mama nu îşi împlinise soarta.
După cele ce i se întîmplaseră în noaptea aceasta, gîndea cu amărăciune Gretchen, şi ea era tentată să se retragă la mînăstire. Măcar de-ar fi crezut în Dumnezeu!
După terminarea orelor de serviciu, se dusese, ca de obicei, la spitalul militar de la marginea oraşului, plin de soldaţi sosiţi de pe frontul european. Gretchen muncea aici ca voluntară cinci nopţi pe săptămînă şi, deşi nu i se plătea nimic, ei îi făcea plăcere. Considera că este contribuţia minimă
pe care ea o putea aduce la lupta împotriva duşmanului. Împărţea convalescenţilor cărţi, reviste şi gogoşi, citea celor răniţi la ochi veştile primite de acasă sau scria scrisorile pe care i le dictau cei cu mîinile bandajate. Soldaţii erau cuminţi, o ascultau cu docilitate şi se purtau aproape ca nişte copii.
Nu îi făceau nici un fel de aluzii şi nici avansuri insistente, cum trebuia să suporte la serviciu, cît era ziua de lungă. Multe alte surori de caritate şi fete, voluntare ca şi ea, dispăreau uneori în tovărăşia vreunui medic sau a vreunui ofiţer rănit, dar întreprinzător. Gretchen însă îi făcuse să priceapă
repede că ea nu se pretează la astfel de escapade. Existau destule fete disponibile, ba chiar dornice, şi puţini bărbaţi le rezistau. Ca să-i fie mai uşor, aranjase să fie repartizată la saloanele 18
supraaglomerate, unde răniţii nu aveau posibilitatea să rămînă singuri cu ea mai mult de cîteva secunde. Gretchen era prietenoasă din fire şi angaja uşor o discuţie, dar nu suporta ca vreun bărbat să o atingă. Bineînţeles că se sărutase cu băieţi la petreceri sau în maşină, după dans; dar pipăiala aceea neîndemînatică la înghesuială i se părea fără rost, neigienică şi uşor comică.
Nu o interesase nici unul din colegii de şcoală şi dispreţuise profund fetele care se dădeau în vînt după vedetele fotbalului ori mureau după băieţii cu automobile. I se părea totul atît de lipsit de sens! Singurul bărbat la care se gîndise ca atare fusese domnul Pollak, profesorul de literatură
engleză, un om în vîrstă de – poate – cincizeci de ani, care vorbea calm, cu glas profund, şi citea tare din Shakespeare, în clasă: ”...Mîine şi iarăşi mîine şi din nou mîine, se furişează în ritmul acesta mărunt, zi de zi...”. Se închipuia în braţele lui, simţea mîngîierile sale poetice, melancolice, dar...
