sănuuitaţiasta! Dansaţilanoapte, iarmîinesădaţifoc. America- i America! Sîntemaicicasăvă

spunemcare- i scoruladevărat.

Mai luă o înghiţitură din sticlă. Se desfăta la spectacolul crucii în flăcări, care domina oraşul, şi savura de pe acum protestele făţarnice ce vor fi tipărite mîine de cele două gazete locale, cu privire la pîngărirea memoriei eroilor de toate rasele şi credinţele, care şi-au jertfit viaţa, apărînd idealurile pe care se întemeiază America. Dar predicile de duminică! Mai că ar merita să se ducă să

dea o raită printr-o biserică sau două, să asculte ce spun sfinţii ăia nemernici! „Dacă aflu cine-s ăia care au pus crucea şi i-au dat foc, o să le strîng mîinile” îşi promise Jordache.

Tot privind într-acolo îşi dădu seama că focul se întindea. Probabil că în imediata apropiere a crucii se afla vreo casă sau o altă construcţie cu lemnăria bine uscată, căci în foarte scurt timp tot cerul părea în flăcări. Se auziră clopotele maşinilor de pompieri care goneau pe străzile oraşului, în sus, spre creasta dealului.

„La urma urmei n-a fost o noapte pierdută” mormăi Jordache. Mai luă o ultimă înghiţitură şi începu să tragă din nou la rame, cu calm, îndreptîndu-se spre malul fluviului.

III

Rudolph aştepta pe treptele liceului ca băieţii să tragă o nouă lovitură de tun. Sute de băieţi şi fete forfoteau pe vasta pajişte verde, ţipînd, cîntînd, sărutîndu-se. Cu excepţia sărutului, totul se asemăna cu adunările de sîmbăta seara, cînd echipa locală cîştiga o întîlnire importantă.

Tunul bubui. Urale vesele se înălţară din piepturile tinere.

Rudolph duse trompeta la buze şi începu să cînte „ America.” O tăcere adîncă se aşternu, iar melodia molcomă se înălţă limpede, fiecare notă plutind solemn peste capetele mulţimii adunate acolo. Apoi începură să cînte cu toţii şi într-o clipă vocile se împletiră la unison: America, America, Dumnezeu să- şi reverse harul asupra- ţii şi să- ţi încununeze glia cu bună înţelegere/ de la un ocean sclipitor pînă la celălat ocean...

Un nou val de urale sublinie finalul imnului. Rudolph atacă melodia „ Stele şi dungi pe vecie”. Şi pentru că nu putea cînta stînd pe loc, începu să mărşăluiască pe terenul şcolii. Îndată

tinerii se încolonară în spatele lui şi, curînd, Rudolph conducea o adevărată paradă de băieţi şi fete, care dădu roată mai întîi curţii, apoi ieşi afară, pe stradă, păşind în ritmul impus de trompetă. Băieţii cu tunuleţul, care se aşezaseră imediat în spatele trompetistului nostru, se opreau la fiecare intersecţie, mai bubuiau o dată şi tinerii îşi reluau uralele entuziaste, în timp ce lumea de pe trotuare aplauda agitînd drapelele naţionale.

Conducîndu-şi mica lui oştire, Rudolph cîntă, rînd pe rînd, „ Cînd chesoanele mărşăluiesc în şir”, „ Columbia9, nestemata oceanului”, apoi imnul liceului, şi din nou „ Înainte, soldaţi creştini”, iar parada continua să meargă, jubilînd, pe străzile oraşului. O conduse în jos, pe strada Vanderhoff, se opri în faţa brutăriei unde – de dragul mamei – începu să cînte „ Cînd ochii- ţi irlandezi surid”

Fereastra de la etaj se deschise şi mama lui le făcu semne cu mîna. Rudolph o văzu ştergîndu-şi colţurile ochilor cu batista şi porunci tunarilor să lanseze o lovitură în cinstea ei. Tunuleţul bubui, 9 Districtul Columbia unde se află capitala Washington.

69

răcnete vesele se înălţară din nou, iar mama nu îşi mai putu stăpîni lacrimile şi începu să plîngă de-a binelea. Rudolph regreta că ea nu se pieptănase un pic înainte de a ieşi la fereastră şi nici nelipsita ţigară dintre buze nu îi plăcea. Din pivniţă nu se observa nici un licăr de lumină, ceea ce însemna că

în noaptea aceea tatăl său nu se afla acolo. Cu atît mai bine, căci n-ar fi ştiut ce melodie să-i dedice; i-ar fi fost dificil în noaptea aceasta deosebită să găsească una potrivită pentru un veteran al armatei germane.

S-ar fi dus şi la spital ca să-i facă o serenadă surorii sale şi soldaţilor, dar spitalul era prea departe. De aceea, după o ultimă înfloritură din trompetă, reluă marşul în fruntea coloanei, îndreptîndu-se spre centru, cîntînd „Boola, Boola”. Poate că se va duce la Yale la anul, după

absolvirea liceului, cine ştie? Nimic nu îi părea imposibil în noaptea aceasta.

Nu se hotărî ce să facă în continuare, decît atunci cînd observă că pătrunseseră pe strada unde locuia domnişoara Lenaut. Rudolph o pîndise în nenumărate ocazii, adăpostit la umbra copacilor, privind la fereastra luminată de la etajul al doilea, unde ştia că locuieşte ea. Lumina era aprinsă şi acum.

Se opri cu îndrăzneală în mijlocul drumului, în faţa casei pe care o cunoştea, şi privi spre fereastra ei. Străduţa îngustă – pe care se aliniau modestele clădiri pentru două familii, cu mici peluze în faţă – era ticsită de băieţi şi fete. Îi părea rău de domnişoara Lenaut pentru că era singură, departe de patrie şi se gîndea, probabil, la prietenii şi rudele ei care acum, de bună seamă, invadaseră şi ei, veseli, străzile Parisului. Voia să-i arate bietei femei că o iartă, că în inima sa există

colţişoare nebănuite; voia să-i demonstreze că nu e doar un puştan afurisit specializat în desene pornografice şi care, pe deasupra mai are şi un tată neamţ cu gură spurcată.

Duse trompeta la gură şi lansă primele note ale „ Marseillaise”- ei. Melodia complicată şi triumfătoare, încărcată de amintirea drapelelor şi bătăliilor, de eroismul şi deznădejdea epocilor străbătute, răsuna în străduţa sărăcăcioasă, însoţită de glasurile fetelor şi băieţilor care acompaniau lălăind melodia trompetei căci nu îi cunoşteau cuvintele. „Pe Dumnezeul meu, gîndi Rudolph, nici un profesor din Port Philip nu s-a bucurat vreodată de asemenea cinste.” Cîntă pînă la capăt melodia, dar domnişoara Lenaut nu apăru la fereastră. O fată blondă, cu părul strîns în coadă de cai, pe spate, ieşi din casa alăturată şi se opri lîngă trompetist, privindu-l cum cîntă. Rudolph luă de la început imnul, de astă dată în ritm nou, improvizînd, cînd dulce şi lent, cînd strident şi vioi. În cele din urmă

fereastra se deschise şi domnişoara Lenaut se ivi în cadrul ei, îmbrăcată în halat, şi privi în jos.

Rudolph nu îi distingea expresia feţei. Făcu un pas înainte, pentru ca lumina electrică de pe stradă

să cadă drept pe el şi să poată fi văzut bine, ţinti trompeta spre ea şi cîntă limpede şi puternic. Voia ca ea să-l recunoască.

Domnişoara Lenaut ascultă cîteva clipe, fără să facă vreun gest, apoi – brusc – trînti fereastra şi lăsă în jos transperantele.

„Franţuzoaică scîrboasă!” o înjură în gînd Rudolph şi încheie imnul cu o notă acră, batjocoritoare. Apoi luă trompeta de la buze. Blonda, care îl urmărise cu admiraţie, îl înlănţui pe după ceafă cu braţele şi îl sărută apăsat. Băieţii şi fetele îi aplaudară, tunuleţul bubui. Acum ştia şi adresa acestei fete. Duse trompeta din nou la gură şi începu să cînte „ De patru ori hip, hip, ura”, în timp ce păşea, legănîndu-se, pe stradă în jos. Masa uriaşă a fetelor şi băieţilor îl urma, ca un vîrtej care se îndrepta rostogolindu-se spre strada principală.

70

IV

Era singură în casa goală. Închise ferestrele, nădăjduind că astfel va stăvili noianul de sunete din oraş – uralele mulţimii, zarva stîrnită de explozia focurilor de artificii, mugetul muzicii – purtate pînă la ea pe aripile vîntului. Ce avea de sărbătorit ea? îşi aprinse, gînditoare, altă ţigară. În noaptea aceasta deosebită, soţii se alătură soţiilor, copiii părinţilor, prietenii prietenilor, în noaptea aceasta chiar şi străinii se îmbrăţişează la colţ de stradă.

Intră în camera fiicei şi aprinse lumina. Domnea ordinea şi curăţenia desăvîrşită, cearşafurile erau proaspăt călcate, veioza de alamă sclipea pe măsuţa de toaletă, vopsită într-o culoare strălucitoare, încărcată de borcane, borcăneîe şi tot felul de instrumente necesare înfrumuseţării.

„Trucurile meşteşugului”, gîndi Mary Jordache cu amărăciune.

Se duse la dulapul-bibliotecă din lemn de mahon, pe rafturile căruia se aflau aşezate cu grijă

şiruri de cărţi şi scoase volumul gros cu opere de Shakespeare, care se deschise de la sine la Macbeth, acolo unde fusese plasat plicul. Îl desfăcu şi constată că banii sînt încă în acelaşi loc, fiică-sa necatadicsind măcar să-i ascundă în altă parte, deşi ştia de-acuma cu certitudine că maică-sa aflase de existenţa lor. Scoase plicul, îndesă neglijent volumul înapoi pe raft, apoi luă la întîmplare un alt volum, o antologie a poeziei engleze, pe care Gretchen o studiase în ultima clasă de liceu.

Hrană delicată pentru mintea fiicei, îşi zise ea. Deschise cartea şi puse plicul între paginile ei.

N-avea decît să-şi facă griji pentru bani. Dacă tatăl ar fi descoperit vreodată existenţa celor opt sute de dolari... Citi cîteva stihuri înainte de a pune la loc volumul:

„Sparge-ţi, sparge-ţi, sparge-ţi,

O, Mare minunată,

Valurile de stîncile reci şi cenuşii!

Aş vrea ca limba-mi să poată rosti

Gîndurile ce mă frămîntă. Oh, ce frumos, ce frumos!... ”

Aşeză cartea la locul ei, pe raftul din dulap şi ieşi din cameră fără să-i pese că a lăsat lumină

aprinsă.

Se duse la bucătărie. Cratiţele, farfuriile şi tacîmurile, pe care le folosise la cina pe care o luase singură, zăceau vraişte, nespălate, în chiuvetă. Strivi ţigara într-o tigaie pe jumătate plină cu apă pe care pluteau ochiuri de grăsime. Mîncase un cotlet de porc, o hrană ordinară. Privi cîteva clipe la aragaz, apoi răsuci cu hotărîre butonul cuptorului; trase un scaun, se aşeză şi, deschizînd uşa cuptorului îşi vîrî capul înăuntru. Constată că miroase urît. Rezistă cîtva timp. Sunetele veseliei dezlănţuite în oraş ajungeau pînă aici, pătrundeau în bucătărie prin geamurile totuşi închise. Citise undeva că de sărbători – de Crăciun şi Anul nou de pildă – sinuciderile sînt mai numeroase decît în zilele obişnuite. Ce alt prilej mai bun ar putea găsi ea?

Mirosul tot mai puternic al gazului o ameţea şi o sufoca. Îşi scoase capul din cuptor şi răsuci la loc butonul. Nu avea nici un motiv să se grăbească.

Se înapoie în sufragerie, ea, stăpînă unică a căminului. Mirosul pătrunsese şi în micuţa cameră, în centrul căreia, pe un covor rozaliu, ros, trona o masă pătrată de stejar, cu patru scaune aranjate simetric în jurul ei. Se aşeză la masă, privi roată după o foaie de hîrtie, dar nu văzu decît 71

caietul studenţesc în care ţinea socotelile zilnice ale brutăriei. Nu scria niciodată nimănui şi nici nu primea scrisori. Rupse cîteva file de la sfîrşitul caietului şi se apucă să scrie.

„Dragă Gretchen, m-am hotărît să-mi pun capăt zilelor. Ştiu că e păcat de neiertat ceea ce vreau să fac, dar am ajuns la capătul puterilor şi nu pot altfel. Îţi scriu ţie, ca de la păcătoasă la păcătoasă şi cred că nu e nevoie să-ţi explic sensul cuvintelor mele. Un blestem ne apasă pe toţi cei din familia noastră – pe mine, pe tine, pe tatăl tău şi pe fratele tău, Tom. Doar Rudolph ar putea să

scape, dar nu e sigur; e posibil ca în cele din urmă să fie strivit de o soartă nefastă. Sînt însă fericită, căci nu cred să apuc ziua aceea. Blestemul păcatului cărnii ne urmăreşte. Îţi voi mărturisi ceea ce am tăinuit toată viaţa: eu sînt un copil al nimănui, nu mi-am cunoscut niciodată părinţii. Refuz să