Gretchen mai sorbi o înghiţitură din pahar.
— Nu simt că te am, cugetă el cu glas tare; doar o singură clipă, atunci cînd sînt în tine şi tu juisezi, cred că eşti a mea. Altminteri, în restul timpului, chiar şi atunci cînd stai lîngă mine goală şi sînt cu mîna pe trupul tău, tu îmi scapi, evadezi. Oare te am?
— Nu! răspunse ea.
— Iisuse! exclamă el. Şi ai numai nouăsprezece ani! Cum ai să fii la treizeci?
Gretchen surîse. Pînă atunci îl va uita. Chiar mai înainte. Mult mai înainte.
— La ce te gîndeai cît timp am fost jos ca să pregătesc băuturile? o întrebă el.
— La desfrîu! răspunse scurt ea.
59
— De ce vorbeşti aşa? Boylan era şocat, căci el folosea un limbaj afectat, pedant, rămăşiţă a fricii sădite de guvernanta aspră care acţiona repede, spălînd cu săpun de bucătărie gura băieţelului neascultător care îndrăznise să pronunţe cuvinte nepermise.
— N-am vorbit niciodată aşa... pînă te-am întîlnit pe tine. Mai luă o înghiţitură cu vădită
plăcere.
— Eu nu folosesc asemenea vocabular, îi atrase el atenţia.
— Pentru că eşti ipocrit, replică ea. Eu nu mă sfiesc să spun pe nume la ceea ce fac.
— Nu faci mai nimic, constată Boylan acru.
— Ce să fac! Eu sînt o biată fetiţă dintr-un orăşel oarecare, fără experienţa vieţii. Dacă
domnul cel bun, cel cu Buick-ul, n-ar fi apărut în ziua aceea, dacă nu m-ar fi îmbătat şi n-ar fi profitat de mine, probabil că aş fi trăit şi aş fi murit fată bătrînă, uscată şi ofilită, răspunse ironic Gretchen.
— Pun rămăşag că te-ai fi dus acolo; pe malul fluviului, să te întinzi cu amîndoi negroteii tăi.
— Asta n-o s-o ştim niciodată, nu-i aşa? zîmbi ea cu ambiguitate.
— Ţi-ar mai trebui puţină educaţie, murmură el, strivind ţigara în scrumieră cu un gest ferm ce denota luarea unei decizii.
— Scuză-mă. Se ridică în picioare. Trebuie să dau un telefon.
Îşi puse halatul de casă de astă dată şi cobori iar la parter. Rezemată confortabil de pernă, Gretchen continuă să soarbă băutura pe îndelete pînă ce goli paharul. I-o plătise! Pentru clipa cînd, ceva mai devreme, în aceeaşi seară, nu se putuse împotrivi şi se lăsase posedată de el în mod atît de absolut. O să i-o plătească de fiecare dată!
Boylan reveni.
— Îmbracă-te! porunci el.
Fata îl privi, surprinsă: de obicei rămînea pînă la miezul nopţii. Se supuse totuşi fără nici un cuvînt de împotrivire, dîndu-se jos din pat şi îmbrăcîndu-se.
— Mergem undeva? Uite cum arăt, îşi justifică ea întrebarea.
— N-are nici o importanţă cum arăţi! i-o reteză el scurt.
În hainele sale elegante, Boylan îşi redobîndise prestanţa de persoană importantă şi favorizată de soartă, pe care lumea o respectă. În rochiţa ei nepretenţioasă, Gretchen se simţea dezavantajată, căci el critica de obicei, fără duritate, dar cu competenţă şi siguranţă, lucrurile pe care ea le purta. Dacă nu i-ar fi fost teamă de întrebările mamei, ar fi luat cei opt sute de dolari pitiţi între actul al doilea şi al treilea al piesei” Cum vă place” şi şi-ar fi înnoit garderoba.
Ieşiră din casă, se urcară în maşină şi porniră la drum fără a-şi vorbi.
Gretchen nu mai puse întrebări, pentru că nu voia să-i dea satisfacţie manifestîndu-şi curiozitatea faţă de ţinta călătoriei. Ea înregistra cu meticulozitate în mintea ei scorul confruntărilor cu Boylan, punctele înregistrate de unul împotriva celuilalt.
Străbătură Port Philip, îndreptîndu-se spre sud, şi parcurseră drumul pînă la New York.
Gretchen îşi dădea seama că acum, chiar dacă ar fi pornit-o înapoi fără să zăbovească, tot nu ar fi ajuns acasă înainte de zori şi că, probabil, va fi nevoită să rabde o izbucnire isterică din partea mamei. Dar nu protestă căci nu voia să-i dezvăluie grijile care o frămîntau.
60
Opriră în faţa unei clădiri întunecate, de patru etaje, în rînd cu altele asemănătoare. Gretchen fusese numai de cîteva ori în viaţa ei la New York, dintre care de două ori în ultimele trei săptămîni cu Boylan şi nu avea idee în ce cartier se afla. Boylan ocoli maşina şi, ca de obicei, îi deschise uşa.
Coboriră trei trepte într-o curte pavată cu lespezi de ciment, mărginită de un gard din fier forjat şi Boylan sună la uşă. Aşteptară destul de mult. Gretchen avea senzaţia că de partea cealaltă nişte ochi vigilenţi îi cercetează cu atenţie. În cele din urmă uşa se deschise şi în prag apăru o femeie voluminoasă în rochie albă de seară, cu părul vopsit adunat pe creştet într-un coc mare.
— Bună seara, drăguţo! zise ea către Gretchen, cu glas răguşit. Închise uşa după ce pătrunseră într-un salon de trecere discret luminat.
Liniştea desăvîrşită ce domnea pretutindeni crea impresia că numeroasele covoare groase şi moi împrăştiate pe jos, precum şi ţesăturile speciale, antifonice, care căptuşeau pereţii, absorb orice zgomot sau sunet. Aveai senzaţia unei mulţimi care umblă prin camere ca nişte umbre.
— Bună seara, Nellie, îi răspunse Boylan.
— Nu te-am văzut de secole, remarcă femeia, în timp ce îi conducea pe scări, spre un salonaş de la primul etaj, în care se revărsa o lumină blîndă, trandafirie.
— Am fost ocupat, o lămuri Boylan.
— Observ, zise Nellie cu subînţeles, cîntărind-o din ochi pe Gretchen. Cîţi ani ai, fetiţo?
