Cît despre sora sa... Gretchen era foarte frumoasă, mult mai frumoasă decît multe staruri ale ecranului, iar harul acesta era suficient pentru oricine.

— Gîsca asta-i grozavă, tati, spuse Rudolph, ştiind că tatăl său aştepta ca el să-i aprecieze talentele de bucătar. Zău că-i tare gustoasă, mai zise întinzînd farfuria. Îşi dădu silinţa să nu clipească atunci cînd văzu dimensiunile porţiei care îi umpluse farfuria.

81

IV

Gretchen mînca fără să se grăbească. „Cînd să le spun? Care ar fi clipa potrivită?” se întreba ea. Vineri i se dăduse la serviciu preaviz de două săptămîni. Domnul Hutchens o chemase în biroul său şi, după o introducere încîlcită despre eficienţa şi conştiiciozitatea în munca pe care o presta excelent, ca şi despre prezenţa ei fizică agreabilă la locul de lucru, trecuse la subiect. Primise dispoziţie, chiar în dimineaţa aceea, să-i dea preaviz ei şi unei colege de serviciu. Se dusese îndată

la manager, ca să obiecteze, pretindea domnul Hutchens, iar vocea sa uscată ţăcănea sonor, cu sinceră părere de rău. Managerul îi spusese că regretă, dar nu are încotro; după încheierea războiului în Europa, guvernul va diminua comenzile, afacerile vor fi afectate, şi din cauza aceasta trebuiau luate măsuri de economie prin reducerea personalului. Gretchen şi colega ei fuseseră ultimele angajate la serviciul domnului Hutchens şi de aceea urmau să fie concediate primele. Domnul Hutchens era tulburat încît, tot vorbind, îşi scosese batista de cîteva ori şi îşi suflase nasul fără rost, pentru a o convinge că el nu are nici o vină. După trei decenii de mînuit hîrtii, domnul Hutchens părea că se transformase el însuşi într-o foaie gălbejită, fragilă, aidoma unei facturi clasate care zăcuse ani de zile în arhivă, pînă cînd – scoasă la iveală pentru verificări şi controale – se constatase că devenise sfărîmăcioasă şi scorojită pe margini. Emoţia din glas, cînd vorbea, era de-a dreptul caraghioasă.

Gretchen fusese nevoită să-l consoleze ea pe domnul Hutchens. Nu avea intenţia să-şi petreacă restul vieţii muncind la „Fabrica de cărămizi şi ţigle Boylan”, afirmase ea, şi îl asigurase că

înţelege raţiunea concedierii, în primul rînd a celor care fuseseră angajaţi ultimii. Evitase însă de a-i lămuri adevăratele motive ale concedierii sale, socotindu-se vinovată faţă de cealaltă fată care fusese sacrificată pentru a camufla actul de răzbunare a lui Teddy Boylan.

Nu se decisese încă ce va face; nădăjduia să aibă destul timp pentru a-şi definitiva planurile înainte de a-i dezvălui tatălui său năpasta. Era conştientă că va urma o scenă urîtă şi voia să-şi aibă

pregătită apărarea.

Astăzi tatăl ei se purtase, pentru prima oară în viaţa sa, ca o fiinţă omenească şi poate că

după masa copioasă, dispus de vinul pe care îl băuse şi legănat de nădejdile puse în copilul preferat, va fi îngăduitor faţă de celălalt.

Cînd ajunseseră la desert, Gretchen se hotărîse.

V

Jordache intră cu un tort pregătit tot de el, pe care licăreau optsprezece lumînărele –

şaptesprezece plus una de viaţă lungă. Tocmai cîntau „La mulţi ani, dragă Rudolph” cînd soneria de afară îi întrerupse la mijlocul unui vers.

De obicei la Jordache acasă nu se auzea niciodată sunîndu-se la uşă. Nimeni nu venea în vizită la ei, iar poştaşul arunca direct în cutie, printr-o crăpătură în uşă, corespondenţa ce le era eventual adresată.

— Cine dracu'o fi? se miră Jordache arţăgos. În faţa neprevăzutului reacţiona nervos de parcă orice surpriză nu putea fi decît un atac îndreptat împotriva lui.

82

— Mă duc eu, se oferi iute Gretchen, străfulgerată de convingerea că jos, la uşă, aştepta Boylan, cu maşina parcată în faţa prăvăliei. De la el te puteai aştepta la un asemenea act nebunesc.

Se bucura că se îmbrăcase elegant şi se coafase în dimineaţa aceea chiar, pentru sărbătorirea lui Rudolph. Teddy Boylan nu avea decît să plîngă sănătos după ceea ce nu va mai căpăta niciodată.

Cînd deschise uşa se trezi faţă în faţă cu doi bărbaţi cunoscuţi: domnul Tinker şi fratele său, preotul. Pe domnul Tinker îl ştia de la fabrică, iar pe părintele Tinker cine nu îl cunoştea? Un zdrahon cît uşa, cu faţa roşcovană, ce părea a fi mai degrabă un hamal de port care şi-a greşit profesiunea.

— Bună ziua, domnişoară Jordache, salută domnul Tinker cu gravitate, scoţîndu-şi pălăria.

Chipul său lunguieţ şi fleşcăit arăta de parcă ar fi descoperit o eroare îngrozitoare în registre.

— Hello, domnule Thinker. Hello, părinte,

răspunse Gretchen.

—

Sperăm că nu vă deranjăm, se scuză formal domnul Thinker. Glasul său suna mai ceremonios, mai evalvios decît al fratelui său, cel hirotonosit. Trebuie să vorbim cu tatăl tău. E

acasă?

— Da, confirmă Gretchen surprinsă. Vă rog să

intraţi.... tocmai şedeam la masă dar...

—

Vrei să fi bună şi să-i comunici să coboare, fata mea?, interveni popa cu glasul acela mieros, dar sigur, care inspiră totdeauna încredere femeilor. Avem de discutat ceva foarte important, numai cu el.

— Mă duc să-l anunţ, răspunse Gretchen.

Bărbaţii intrară în holişorul îngust şi întunecos, trăgînd uşa după ei, de parcă se fereau să-i vadă cineva din stradă. Gretchen aprinse lumina; nu îi venea să-i ţină în picioare şi înghesuiţi, pe întuneric. Urcă repede scările, conştientă că fraţii Thinker îi admirau picioarele.

Rudolph, care între timp suflase şi stinsese lumînările, tocmai tăia tortul, cînd Gretchen intră în sufragerie. Ochii tuturor se întoarseră, întrebători, spre ea.

— Cine dracu-i? întrebă nervos Jordache

—

Domnul Thinker e jos. Cu fratele său, preotul, îl lămuri Gretchen. Ţin morţiş să îţi vorbească.

— Ei bine, de ce nu i-ai poftit sus?

Jordache apucă farfuria cu felia de tort din care muşcă o gură plină.

— N-au vrut. Pretind că e vorba de o problemă din cele mai importante şi vor să discute numai cu tine.

Thomas îţi roti limba în gură, scoţînd un sunet uşor: aveai impresia că îşi suge dinţii ca să-şi elibereze vreo bucăţică de mîncare înfiptă undeva, între două măsele.

—

Isuse, exclamă Jordache, împingînd spre spate scaunul, un popă! Ticăloşii ăştia nu-ţi dau pace nici măcar duminica după-amiaza.

Dar se ridică şi iesi din cameră, pornind – şontîc, şontîc – pe scări în jos.

Jordache nu îi salută pe vizitatorii care îl aşteptau în picioare, în antreul slab luminat de becul de 40 de waţi.

83

—

Ei bine, domnilor, ce naiba-i atît de urgent ca să-l deranjaţi pe un truditor care îşi petrece duminica în sînul familiei sale?