mă gîndesc la viaţa mamei mele, la mocirla degradării în care a fost nevoită să trăiască. Nu mă

surprinde că tu calci pe urmele ei, scufundîndu-te şi bălăcindu-te în noroi. Taică-tău e un animal.

Camera ta e aproape de a noastră şi sînt convinsă că înţelegi ce vreau să-ţi spun. Douăzeci de ani m-a crucificat, supunîndu-mă poftelor sale. E o bestie turbată şi nu o dată am fost aproape sigură că mă

va ucide. L-am văzut o dată bătîndu-l de moarte, cu pumnii goi, pe un client care nu achitase o datorie de opt dolari. Thomas îl moşteneşte şi nu m-ar mira dacă ar înfunda puşcăria sau ar termina şi mai rău. Trăiesc într-o cuşcă de tigri. Cred că eu sînt de vină. Am fost slabă şi i-am permis tatălui tău să mă rupă de Biserică, să fac păgîni din copiii mei. Am fost prea sleită, prea doborîtă, ca să vă

pot iubi, să vă apăr de tatăl vostru şi de influenţa lui rea. Iar voi păreaţi atît de puri, atît de cuminţi şi de ascultători, îndt risipeaţi toate temerile mele. Rezultatele le cunoşti mai bine dedt mine.”

Se opri şi citi cu satisfacţie cele scrise. Cînd va afla că mama s-a omorît şi va găsi pe pernă

scrisoarea trimisă din mormînt, toată viaţa tîrfei acesteia va fi otrăvită, iar plăcerile vinovate nu îi vor mai prii. Şi de cîte ori va permite unui bărbat să o atingă, Gretchen îşi va aminti ultimele cuvinte ale mamei sale.

„Ai sîngele stricat, iar acum ştiu că şi caracterul tău e la fel de corupt. Ai o cameră curată şi îngrijită, dar sufletul tău e un grajd. Taică-tău ar fi trebuit să ia o femeie ca tine, voi doi vă potriviţi.

Ultima mea dorinţă este să pleci cît mai departe de casa asta, poate că astfel influenţa ta nefastă nu îl va corupe şi pe Rudolph. Dacă măcar unul din familia aceasta păcătoasă va scăpa, poate că atunci Domnul se va îndura de noi toţi.”

De afară auzea apropiindu-se şi împletindu-se sunetul confuz al unei melodii şi vacarmul provocat de o mulţime veselă. Apoi recunoscu timbrul specific al trompetei şi îşi dădu seama că

Rudolph se află sub fereastra ei. O deschise şi privi: acolo jos, în fruntea unei cete numeroase de băieţi şi fete, Rudolph cînta – evident pentru ea -” Cînd ochii irlandezi surîd „

Le făcu semn cu mîna, simţind că i se umezesc ochii. Rudolph le ceru băieţilor să tragă o lovitură de salut în cinstea mamei; tunuleţul bubui, iar ecoul se întinse de-a lungul străzii. Acum plîngea de-a binelea şi fu silită să-şi folosească batista. Rudolph îi trimise o bezea şi preluă din nou comanda, îndreptîndu-se în josul străzii. Cînta, iar coloana îl urma disciplinată.

Se înapoie la masă şi se aşeză, hohotind, pe scaun. „Mi-a salvat viaţa, băiatul meu minunat, scumpul meu odor, m-a salvat de la moarte”, gîndea ea.

Rupse bucăţele scrisoarea şi o arse în bucătărie.

V

72

Majoritatea soldaţilor se îmbătaseră. Îndată ce vestea cea mare fusese difuzată la radio, oricine avea putere să se mişte şi să-şi pună uniforma fugise din spital fără să aştepte biletul de voie regulamentar. Unii din ei se înapoiaseră deja aprovizionaţi cu sticle pline. Răniţii, în cărucioare sau ajutîndu-se de cîrje, se învîrteâu prin salonul de zi – care acum puţea ca o cîrciumă ordinară –

răcnind din răsputeri, cîntînd, făcînd scandal. După cină, chiolhanul degeneră în vandalism curat: oamenii spărgeau geamurile cu cîrjele, rupeau afişele de pe pereţi şi mărunţeau ziarele şi revistele împrăştiate pe măsuţe, aruncîndu-le în aer ca pe nişte confeti pe vreme de carnaval, printre hohote vesele şi sughiţuri de beţivani.

— Eu îs generalul George S. Patton, urla un băiat către nimeni în mod deosebit. O chestie de oţel îi încingea umerii obligîndu-l să-şi ţină braţul ţeapăn, ridicat deasupra capului. Unde ţi-e cravata, soldat? Treizeci de ani de corvoadă la bărbierit cartofii la bucătărie! Apoi o apucă pe Gretchen cu braţul valid şi o tîrî în mijlocul salonului, unde începu să ţopăie cu ea în ritmul melodiei „ Slăveşte- l pe Domnul şi adu muniţia” pe care camarazii o cîntau în cor pentru el, ca să-i facă plăcere. Gretchen se silea să-l ţină strîns pe băiat, altminteri s-ar fi prăbuşit pe podea.

— Eu îs cel mai mare, cel mai grozav dansator ciung din lume, de calibru 105 mm, şi o să

mă duc la Hollywood să valsez cu Ginger Rogers! Ia-mă de bărbat, puicuţo, şi o să trăim împărăteşte din pensia mea de invalid total! Am cîştigat războiul, puicuţo, noi am salvat lumea de la infirmitate totală!

Se desprinse moale din braţele fetei şi se lăsă să alunece jos, unde se aşeză vlăguit, cu capul între genunchi şi începu să fredoneze „Lili Marlene.”

Gretchen nu putea să le fie de nici un ajutor tinerilor în seara aceasta. Zîmbea şi se străduia să intervină atunci cînd bătaia cu confeti se încingea prea tare şi ameninţa să se transforme în adevărată încăierare. O infirmieră apăru în pragul uşii şi îi făcu semn cu degetul să se ducă la ea.

— Cred că e mai bine să pleci, o sfătui îngrijorată, cu voce joasă, pe Gretchen. Curînd n-o să-i mai stăpînească nimeni.

— Nu îi putem blama, nu-i aşa? zise Gretchen.

— Sigur că nu, dar eu prefer să dispar din calea lor. Vacarmul unor geamuri sparte ţăndări o întrerupse. Un soldat azvîrlise o sticlă goală de whisky în fereastă.

— Foc din plin! urlă acesta. Şi înhăţă un coş metalic pentru hîrtii, pe care îl aruncă într-un alt geam, care se făcu ţăndări cu un zornăit asurzitor. Mortierele-n bătaie! Ticăloşilor! Locotenente, rămîneţi pe poziţie, nu cedaţi!

— Din fericire le-au luat armele înainte de a-i interna. Altminteri... E mai rău decît a fost în Normandia, zise infirmiera.

— Aduceţi-i pe japi! urlă altui. O să-i omor în bătaie cu trusa de prim-ajutor. Banzai!

Infirmiera o trase de mînecă.

— Du-te acasă, drăguţo! În noaptea asta aici nu-i un loc potrivit pentru o fată. Vino mîine să ne ajuţi la curăţenie, să stringent cioburile şi sfărîmăturile.

Gretchen dădu din cap şi, în timp ce infirmiera părăsea camera, se îndreptă spre vestiar ca să-şi schimbe îmbrăcămintea. Se opri însă şi se înapoie, pornind în jos pe coridor spre pavilionul răniţilor grav la torace sau la cap. În încăperea slab luminată domnea liniştea deplină. Cele mai 73

multe paturi erau goale, doar ici-colo se mai distingea cîte un trup întins sub pătură. Fata se duse direct la ultimul pat unde se afla culcat Talbot Hughes, cu glucoza picurîndu-i în vena de la braţ, din recipientul atîrnat de suportul care se afla lîngă el. Băiatul zăcea inert, cu ochii imenşi, limpezi şi febrili înfundaţi în orbitele capului scheletic. O recunoscu şi îi zîmbi. Gălăgia şi cîntecele răcnite din salonul comun, situat departe, ajungeau în pavilion ca larma confuză ce se stîrnea de obicei pe un stadion de fotbal. Gretchen îi zîmbi şi ea şi se aşeză pe marginea patului. Avea impresia că de aseară, cînd îl văzuse ultima oară, băiatul slăbise îngrijorător. Bandajele din jurul gîtului păreau la el singurul lucru solid. Medicul care îl îngrijea era de părere că Talbot Hughes va muri într-o săptămînă. De fapt nu existau motive ca să moară, rana i se vindeca, deşi nu va mai putea vorbi, îi spusese doctorul. Potrivit părerii medicilor, în mod normal ar fi trebuit de-acuma să primească

hrana şi chiar să se plimbe puţin. În loc de asta, tînărul se topea văzînd cu ochii, fără a se văita, fără

a necăji pe cineva, insistînd – parcă -politicos să fie lăsat să moară.

— Vrei să-ţi citesc? îl întrebă Gretchen.

El refuză clătinînd capul pe pernă, apoi întinse braţul şi o apucă strîns de mînă. Fata îi simţea oasele fragile, ca de pasăre. Soldatul îi surise din nou şi închise ochii. Gretchen rămase aşa, nemişcată şi fără să vorbească, mai bine de cincisprezece minute. Apoi, sesizînd că băiatul a adormit, îşi trase uşor mîna şi ieşi din cameră fără să facă zgomot. Mîine îl va întreba pe doctor cînd porneşte pe drumu-i de veci Talbot Hughes, învingătorul, în vîrstă de numai douăzeci de ani, care nu apucase încă nici măcar să-şi rostească gîndurile; voia să fie lîngă el atunci şi să-l ţină de mînă, ea, reprezentanta patriei îndurerate, să nu îl lase singur în clipa supremă a despărţirii definitive.

Se schimbă iute, punîndu-şi rochia de stradă, şi se grăbi să plece. Cînd ajunse la ieşire, îl zări pe Arnold Simms, fumînd rezemat de peretele de lîngă uşă. Nu îl mai văzuse din noaptea cînd discutaseră în salonul comun. Şovăi doar o clipă şi se îndreptă spre staţia de autobuz.

— 'Seara, domnişoară Jordache.

Vocea cunoscută, politicoasă, acum cu un accent uşor provincial.

— Bună seara, Arnold, se opri Gretchen.

— Pînă la urmă băieţii au găsit motiv să-şi dea în petic, nu-i aşa? Arnold schiţă un gest cu capul spre aripa unde se afla situat salonul de zi.

— Au şi de ce, spuse Gretchen.

Voia să plece fără să lase impresia că i-ar fi teamă de el.

– Statele Unite, drăguţele, s-au dus şi au răzbit, zise Arnold. A fost un efort măreţ, nu-i aşa?

Îşi cam bătea joc de ea acum.

— Trebuie să fim fericiţi, răspunse ascunzîndu-şi gîndul. Băiatul ăsta o inhiba, făcînd-o să

folosească fraze pompoase.

— Sigur că-s fericit, ba chiar foarte fericit, zău, confirmă el. Am şi o veste bună, deosebită, pe ziua de azi. De aceea v-am aşteptat, vroiam să v-o împărtăşesc.

— Ce s-a întîmplat, Arnold?