Drept răspuns, Claude se mulţumi să geamă şi se agăţă iar de umărul prietenului său.

— Ţin-te tare pe picioare, mă, ca un bărbat adevărat, ce dracu! îl îmbrînci Tom. Hai, cară-te, intră în casă şi ai grijă ca ochii din cap să vorbeşti numai cu unchiu-tău şi nimeni altcineva să nu te vadă. Iar dacă aflu cumva că m-ai turnat, te omor!

— Tom, se bîlbîi Claude nenorocit.

— M-ai auzit? şuieră Tom ameninţător. Te ucid! Şi ştii bine că am s-o fac!

Îl impinse spre intrare. Claude se apropie, clătinîndu-se, de uşă şi apăsă cu mîna sănătoasă

pe sonerie. Fără a aştepta să-l vadă intrînd, Tom porni în grabă pe stradă în jos. Pe creasta dealului pălălaia incendiului continua să se înalţe pînă la cer, luminînd oraşul.

77

Capitolul 6

I

Jordache apăru din bucătărie, în mînă cu un platou pe care se lăfăia o gîscă rumenită, cu garnitură de varză roşie şi găluşte.

„Mîncarea lui de imigrant neamţ!” gîndi Mary Jordache cu dispreţ. Nu îşi mai amintea de cînd nu îşi văzuse soţul aşa de bine dispus. Capitularea celui de al treilea Reich în săptămîna aceea avusese efecte radicale asupra lui: devenise jovial şi expansiv. Citea cu nesaţ ziarele şi rîdea satisfăcut cînd privea fotografiile care îi înfăţişau pe generalii germani semnînd documentele de capitulare la Reims. Astăzi, duminică, Rudolph împlinea şaptesprezece ani, iar Jordache decretase zi de sărbătoare. Nici unul din ceilalţi membri ai familiei nu se bucura de asemenea cinste, ci se alegea cel mult cu o mormăială în chip de urare. Pentru a marca festiv prilejul, tatăl îi cumpărase sărbătoritului o undiţă extravagantă, care Dumnezeu ştie cît îl costase, şi – culmea bunăvoinţei! – îi spusese lui Gretchen că poate reţine pentru ea o jumătate din salariu, în locul obişnuitului sfert de pînă atunci. Ba chiar şi lui Thomas îi dăduse bani ca să-şi cumpere un pulover nou, în locul celui pe care îl pierduse, după cum pretindea băiatul. Dacă ar fi fost posibil ca armata germană să capituleze în fiecare săptămînă, viaţa ar fi devenit destul de suportabilă în căminul lui Axel Jordache.

— De-acum încolo luăm masa împreună în fiecare duminică, îi anunţă Jordache.

Eşecul sîngeros al neamului său parcă trezise şi stimulase în el interesul sentimental pentru familia sa, pentru legăturile de sînge dintre ei.

Iată-i, deci, adunaţi toţi în jurul mesei: Rudolph cu cravată şi guler tare, conştient că se află

în centrul atenţiei, şezînd ţeapăn pe scaunul său, ca un cadet de la West Point în timpul unei ceremonii; Gretchen, în bluză albă de dantelă, cu o mină detaşată de-ai fi crezut că nici usturoi n-a mîncat şi nici gura nu-i miroase, curva!; şi Thomas, barbugiul!, care, spălat, spilcuit şi pieptănat, surîdea şmechereşte. De cînd cu Ziua Victoriei, Thomas se schimbase în mod nesperat: venea direct acasă de la şcoală, se ducea în camera sa şi învăţa tot timpul, ba chiar dădea o mînă de ajutor –

pentru prima oară în viaţă – la treburile prăvăliei. În inima mamei începuse să pîlpîie timid licărul speranţei. Poate că, o dată cu încetarea glasului tunurilor în Europa, se va petrece o minune neaşteptată şi familia lor va deveni o familie obişnuită.

Concepţia pe care şi-o formase Mary Jordache despre familia americană normală se întemeia pe cărţile citite la orfelinat, la şcoala de maici, iar apoi în reclamele întîlnite prin revistele populare pe care le răsfoia uneori. Familiile normale americane se prezentau totdeauna curate, parfumate şi îşi zîmbeau neîncetat. De Crăciun, la zile de naştere şi nunţi sau cu prilejul altor aniversări, precum şi de Ziua Mamei, membrii familiilor îşi ofereau reciproc tot felul de daruri minunate. Fiecare familie avea la ţară rude bătrîne, dar sănătoase şi voioase; şi cel puţin un automobil. Fii i se adresau tatălui cu „domnule”, iar fiicele cîntau neapărat la pian şi nu ascundeau de mame întîlnirile pe care le aveau cu băieţii. Familia normală americană se întrunea zilnic în plen la micul dejun şi la cină, iar duminica şi la prinz; membrii ei frecventau biserica preferată şi îşi petreceau vacanţa, cu toţii împreună, la mare. Tatăl, angajat într-o importantă afacere de asigurări, pleca în fiecare dimineaţă îmbrăcat în haine de culoare închisă. Nici unul din principiile acestea nu 78

era clar în capul ei, dar ele constituiau standardul nebulos de referinţe cu care compara propria-i situaţie. Sfioasă şi totodată cu nasul pe sus, nu catadicsea să coboare şi să se amestece printre vecini.

Pe săraci îi dispreţuia, iar de bogătaşi nu putea nădăjdui să se apropie, de aceea realităţile vieţii trăite de celelalte familii din oraş îi rămîneau necunoscute. După socoteala ei – oricît de sumară şi de nesistematizată – ea, soţul ei, Thomas şi Gretchen nu reprezentau o familie – şi cu atît mai puţin una model – pe care să o poată accepta şi care să-i facă plăcere. Mai degrabă formau un grup eterogen de oameni pe care soarta îi adunase la nimereală ca să participe la o călătorie al cărei traseu nu ei l-au ales şi în cursul căreia puteau, în cel mai bun caz, să spere că ostilităţile vor fi menţinute la nivelul cel mai scăzut posibil. Rudolph, desigur, făcea excepţie.

II

Axel Jordache puse tava cu gîsca pe masă, cu vădită satisfacţie. Se preocupase toată

dimineaţa de pregătirea fripturii şi a garniturilor însoţitoare, nepermiţîndu-i soţiei să-l asiste; renunţase însă la obişnuitele sale remarci jignitoare la modul ei de a găti. Împărţi pasărea cu aproximaţie, dar competent, rezervînd fiecăruia o parte uriaşă şi, spre surprinderea mamei, servind-o pe ea prima. Scoase la iveală şi două sticle de riesling de California şi, după ce le umplu ceremonios paharele, îl ridică pe al său şi închină:

— Să bem pentru fiul meu, Rudolph, de ziua lui, vorbi el răguşit. Să ne îndreptăţească

aşteptările, să urce pe piscuri şi să nu ne uite cînd o ajunge sus.

Băură cu solemnitate. Mama observă că Thomas se strîmbase uşor, dar puse asta pe seama vinului cam acrişor. Jordache nu precizase care-i piscul unde dorea să-i ajungă fiul. Nici nu era nevoie: avea în vedere, desigur, vîrful piramidei sociale, un loc limitat, competent, cu privilegii, pe care îl recunoşteai după ce ajungeai acolo iar apariţia îţi era întîmpinată cu osanele şi Cadillac-uri de cei sosiţi înaintea ta.

III

Rudolph ciugulea delicat din gîsca puţin cam prea grasă după gustul său, căci ştia că

grăsimea e cauza coşurilor de pe obraz. Iar din varză lua cu zgîrcenie, căci în după-amiaza aceea o întîlnea pe fata care îl sărutase în faţa locuinţei domnişoarei Lenaut, şi nu voia să-i miroasă gura.

Vinul însă îl bău, sorbindu-l rar. Luase hotărîrea să nu se îmbete niciodată, să fie totdeauna stăpîn deplin pe mintea şi trupul său. De asemenea, avînd în faţă experienţa căsniciei părinţilor săi, se hotărise ferm să nu se căsătorească niciodată.

A doua zi Rudolph se înapoiase la casa de lîngă cea a domnişoarei Lenaut, se învîrtise ostentativ pe trotuarul opus şi, aşa cum se aşteptase, după vreo zece minute apăruse fata, în bluejeans şi pulover, făcîndu-i semn cu mîna. Avea cam aceeaşi vîrstă cu el şi ochi albaştri, limpezi, iar pe buze îi flutura zîmbetul prietenos al acelora care nu întîmpinaseră nimic rău în viaţă. Se plimbară

împreună pe stradă şi după o jumătate de oră lui Rudolph i se părea că o cunoştea de ani de zile.

Familia fetei, care tocmai se instalase în vecinătate, provenea din Connecticut. Pe ea o chema Julie, iar tatăl ei avea legături de afaceri cu Societatea de Electricitate. Avea un frate mai mare care se afla 79

în Franţa, cu armata americană. Acesta fusese motivul exuberanţei spontane din seara aceea, cînd îl sărutase pe Rudolph, gest ce exprima bucuria izvorîtă din gîndul că războiul se terminase şi că

fratele ei trăia. Oricare ar fi fost cauza, Rudolph se bucurase că fata îl sărutase, deşi buzele ei catifelate, lipite de ale sale, în prezenţa unor oameni străini îi provocaseră oarecare stînjeneală şi îi iscaseră un sentiment de jenă ce dăinuise în el o bucată de vreme.

Julie iubea muzica la nebunie, îi plăcea să cînte şi considera că Rudolph e un trompetist talentat; iar el aproape că îi promisese că va veni cu colegii din orchestră ca să o ia să cînte la viitoarea întîlnire de la club. Ei îi plăceau băieţii serioşi, spusese Julie, şi nu încăpea vorbă că

Rudolph făcea parte dintre aceştia. Băiatul se îmbăta pronunţîndu-i întruna numele: „Julie, Julie!...”

şi îi povestise surorii sale despre ea. Gretchen zîmbise doar, un zîmbet cam prea de sus, prea ocrotitor, i se păruse lui, şi de ziua lui îi dăruise un sacou din flanel albastru.

Rudolph ştia că mama se va simţi dezamăgită pentru că nu o va lua la plimbare, ca de obicei, în după-amiaza aceea; dar comportarea neaşteptat de binevoitoare a tatălui îl îndemna să spere că se va întîmpla o minune şi îşi va lua el soţia la plimbare.

Ar fi vrut să fie şi el convins, cum erau părinţii săi, că va ajunge în vîrful piramidei. Dar era destul de inteligent ca să-şi dea seama că simpla inteligenţă nu constituie garanţia succesului. Ca să

obţină izbînzile visate de maică-sa şi de tatăl său îi mai trebuia cîte ceva special, de pildă noroc, prestigiu de familie sau vreun talent anume. Încă nu îşi dădea seama cît de norocos este; de obîrşie, ca sprijin care să-l propulseze într-o carieră, nu putea fi vorba, iar în ce priveşte harurile sale naturale avea serioase îndoieli. Se pricepea să detecteze talentele altora, dar pe ale sale nu. Ralph Stevens, de pildă, un coleg care de-abia izbutea să promoveze de la un an la altul, avea geniu la matematică: rezolva, distrîndu-se, probleme complicate de matematică superioară şi de fizică, în timp ce alţii se chinuiau cu algebra elementară. Talentul lui Ralph Stevens îi orienta viaţa, ca un magnet. El ştia în ce direcţie se va îndrepta, căci matematica era singura care îi crea certitudini.

Rudolph avea multe talente mărunte care însă nu îi conturau un ţel de urmat. Nu cînta rău la trompetă, dar nu îşi făcea iluzii că ar fi un Benny Goodman sau un Louis Armstrong. Dintre ceilalţi patru băieţi din orchestră doi erau mai buni decît el, iar ceilalţi doi cam de acelaşi nivel cu el.

Se asculta atent şi aprecia obiectiv cum cîntă, cît preţuieşte ca trompetist şi îşi dădea seama că nu valorează prea mult; şi că nici nu îşi va îmbunătăţi calitatea interpretării, oricît de tare s-ar strădui. Ca atlet era foarte bun la o singură probă, la 200 de metri garduri, dar se îndoia că la un liceu dintr-un oraş mare ar putea fi măcar cooptat în echipa atletică, spre deosebire de Stan O'Brien care juca pe post de fundaş în echipa de fotbal. Deşi depindea de bunăvoinţa profesorilor pentru a căpăta la studii note suficiente care să permită menţinerea sa în echipă, pe teren O'Brien era unul din jucătorii cei mai inspiraţi pe care îi avusese vreodată statul lor. Dribla cu isteţime şi-ntr-o frîntură de secundă găsea în apărarea adversă breşa prin care angaja acţiunea corectă, cu acel simţ

înnăscut al atletului de rasă pe care simpla inteligenţă nu îl putea suplini. Stan O'Brien primise oferte de burse atrăgătoare de la colegii îndepărtate, ca de pildă din California, şi – dacă nu va avea vreun accident pe teren -va ajunge probabil în echipa naţională şi se va aranja pe viaţă. Rudolph era mai bun la literatura engleză decît Sandy Hoperwood, care edita revista şcolii şi care era trîntit cu regularitate la materiile ştiinţifice. Dar dacă citeai un singur articol redactat de el îţi dădeai seama că

nici o piedică nu îl va opri pe Sandy să devină scriitor.

80

Rudolph avea darul să placă celor din jur şi era conştient că din acest motiv îl aleseseră, de trei ori la rînd, preşedinte al clasei sale. Dar sufragiile întrunite nu se datorau nici unui talent: ştia însă să-şi planifice comportarea ca să se facă agreabil colegilor, să lase impresia că se interesează de ei şi să se prefacă bucuros cînd era nevoit să preia vreo sarcină nesuferită ca, de pildă, organizarea seratelor dansante de la şcoală sau prezidarea comitetului de publicitate al revistei editate de elevi, muncind pe brînci ca să-l aprecieze toată lumea. Dar a te face plăcut nu era cu adevărat un har, dovada era faptul că nu avea un prieten mai apropiat şi nici el nu se apropiase sufleteşte de vreun coleg. Chiar şi obiceiul de a o săruta, dimineaţa şi seara, pe mama sa şi de a o lua la plimbare duminca se datora unor calcule meschine menite a-i cîştiga recunoştinţa şi a-i menţine convingerea, pe care ştia că o are, că e un fiu model, atent şi iubitor. Altminteri, plimbările duminicale îl plictiseau de moarte, iar mîngîierile ei – cînd o săruta – îl iritau de-a binelea; dar, desigur, nu îşi exterioriza sentimentele.

Rudolph îşi zicea că în realitate poseda două euri: unul – cel adevărat -cunoscut numai lui; şi altul pe care îl etala în faţa lumii. Ar fi dorit să devină ceea ce lumea avea despre el impresia că este, dar se îndoia că va reuşi vreodată. Deşi cunoştea părerile mamei şi ale surorii sale, precum şi ale unor profesori, care îl considerau un băiat chipeş, el personal avea îndoieli în privinţa aceasta. I se părea că e prea tuciuriu, că are nasul prea lung şi ochii prea mici şi prea spălăciţi în constrast cu pielea măslinie, că maxilarul e prea colţuros, iar negrul părului – cu totul banal şi comun.

Studia cu atenţie fotografiile publicate în diferite ziare şi reviste pentru a se documenta cum se îmbrăcau băieţii care frecventau unele şcoli simandicoase – Exeter şi St. Paul's, de exemplu – sau ce purtau studenţii de la Harvard şi Princeton, apoi îşi dădea silinţa să-i imite adaptîndu-le stilul la hainele pe care şi le putea procura în limita pungii sale. Purta pantofi albi din şevro, cam uzaţi, şi îşi făcuse rost de un sacou. Însă în inimă i se înfiripase sentimentul neplăcut că, dacă ar fi invitat vreodată la o petrecere, cu nişte boboci, s-ar descoperi imediat că în realitate, este un provincial necioplit care îşi dă aere să pară ceea ce nu e.

În faţa fetelor se intimida şi, dacă nu puneai la socoteală sentimentul acela stupid pentru domnişoara Lenaut, nu se îndrăgostise niciodată. De aceea se prefăcea că nu îl interesează sexul opus, că are alte treburi mai importante decît să-şi irosească timpul întîlnindu-se, flirtînd şi giugiulindu-se cu colegele. În realitate evita compania acestora de teamă că, dacă s-ar nimeri într-o postură mai intimă cu vreuna din ele, aceasta va descoperi că în spatele sclifoselilor sale se ascundea de fapt un nepriceput, lipsit de experienţă.

Într-un anumit fel îşi invidia fratele. Thomas nu îşi bătea capul să ghicească ce ar gîndi alţii despre el. Harul său era ferocitatea. Lumea se temea de el, ba chiar îl ura, şi – fără îndoială – nimeni nu îl agrea, dar Thomas nu se sinchisea şi nu îşi pierdea timpul cu alegerea unei cravate sau cu pregătirea temelor la engleză. Acţiona hotărît şi nu se chinuia ezitînd ce atitudine să ia într-o situaţie sau alta, ci trecea – fără să şovăie, – la fapte.