Nădăjduia să fie în viaţă cînd peste 27 de ani Germania va fi înfrîntă într-un alt război.
Se gîndi la tatăl său, un omuleţ tiranic, dar cu frica lui Dumnezeu, funcţionar în birourile unei fabrici, care mărşăluise cîntînd, cu un smoc de floricele înfipt în ţeava puştii; o oaie din turma militanţilor fericiţi, care fusese ucis la Tannenberg, mîndru că în urma lui rămîn doi feciori care îi vor lua locul, luptînd pentru Vaterland6, precum şi o văduvă, care măcar avusese înţelepciunea să se mărite cu un jurist ce trecuse prin război ocupîndu-se de administrarea unor clădiri cu multe apartamente de locuit, proprietatea altora, din spatele faimoasei Alexander Platz, din Berlin.
„ Deutschland, Deutschland Uber alles”7 începu să fredoneze în batjocură, lăsînd lopeţile din mîini. Şi, în timp ce curentul Hudsonului îl împingea spre sud, săltă la buze sticla de bourbon8 şi trase o duşcă bună, amintindu-şi ura neostoită împotriva Germaniei, resimţită în inima-i de tînăr proaspăt demobilizat – un invalid printre alţi invalizi – şi care îl determinase să traverseze oceanul.
America era şi ea un soi de glumă, dar aici măcar trăia în noaptea aceasta, împreună cu fiii săi, iar casa în care locuia stătea încă în picioare.
Bubuitul tunului plutea peste ape, iar jerbele focurilor de artificii sclipeau şi clipeau în undele fluviului. „Nebunii, îşi spunea Jordache, ce şi-or fi închipuind ei că sărbătoresc? Probabil că
în viaţa lor n-au petrecut aşa de bine. Dar în cinci ani o să ajungă să vîndă mere la tarabă, pe la coiţ
de stradă, au să se sfîşie între ei, aşteptînd la coadă în faţa fabricilor ca să fie angajaţi. De-ar avea puţină minte în tărtăcutele lor goale s-ar duce cu toţii la biserică şi s-ar ruga ca japonezii să reziste încă zece ani.” Deodată zări izbucnind vîlvătăi pe dealul din afara oraşului, o pală imensă de foc care foarte repede se contură la buza orizontului sub forma unei cruci în flăcări. Jordache chicoti pe înfundate. Mai înăi afacerile, ca de obicei, la naiba cu victoria! Jos cu catolicii, negroteii şi ovreii, 6 Patrie (în limba germană, în original).
7 „Germania mai presus de orice”, imnul ţării.
8 Whisky special.
68
sănuuitaţiasta! Dansaţilanoapte, iarmîinesădaţifoc. America- i America! Sîntemaicicasăvă
spunemcare- i scoruladevărat.
Mai luă o înghiţitură din sticlă. Se desfăta la spectacolul crucii în flăcări, care domina oraşul, şi savura de pe acum protestele făţarnice ce vor fi tipărite mîine de cele două gazete locale, cu privire la pîngărirea memoriei eroilor de toate rasele şi credinţele, care şi-au jertfit viaţa, apărînd idealurile pe care se întemeiază America. Dar predicile de duminică! Mai că ar merita să se ducă să
dea o raită printr-o biserică sau două, să asculte ce spun sfinţii ăia nemernici! „Dacă aflu cine-s ăia care au pus crucea şi i-au dat foc, o să le strîng mîinile” îşi promise Jordache.
Tot privind într-acolo îşi dădu seama că focul se întindea. Probabil că în imediata apropiere a crucii se afla vreo casă sau o altă construcţie cu lemnăria bine uscată, căci în foarte scurt timp tot cerul părea în flăcări. Se auziră clopotele maşinilor de pompieri care goneau pe străzile oraşului, în sus, spre creasta dealului.
„La urma urmei n-a fost o noapte pierdută” mormăi Jordache. Mai luă o ultimă înghiţitură şi începu să tragă din nou la rame, cu calm, îndreptîndu-se spre malul fluviului.
III
Rudolph aştepta pe treptele liceului ca băieţii să tragă o nouă lovitură de tun. Sute de băieţi şi fete forfoteau pe vasta pajişte verde, ţipînd, cîntînd, sărutîndu-se. Cu excepţia sărutului, totul se asemăna cu adunările de sîmbăta seara, cînd echipa locală cîştiga o întîlnire importantă.
Tunul bubui. Urale vesele se înălţară din piepturile tinere.
Rudolph duse trompeta la buze şi începu să cînte „ America.” O tăcere adîncă se aşternu, iar melodia molcomă se înălţă limpede, fiecare notă plutind solemn peste capetele mulţimii adunate acolo. Apoi începură să cînte cu toţii şi într-o clipă vocile se împletiră la unison: America, America, Dumnezeu să- şi reverse harul asupra- ţii şi să- ţi încununeze glia cu bună înţelegere/ de la un ocean sclipitor pînă la celălat ocean...
Un nou val de urale sublinie finalul imnului. Rudolph atacă melodia „ Stele şi dungi pe vecie”. Şi pentru că nu putea cînta stînd pe loc, începu să mărşăluiască pe terenul şcolii. Îndată
tinerii se încolonară în spatele lui şi, curînd, Rudolph conducea o adevărată paradă de băieţi şi fete, care dădu roată mai întîi curţii, apoi ieşi afară, pe stradă, păşind în ritmul impus de trompetă. Băieţii cu tunuleţul, care se aşezaseră imediat în spatele trompetistului nostru, se opreau la fiecare intersecţie, mai bubuiau o dată şi tinerii îşi reluau uralele entuziaste, în timp ce lumea de pe trotuare aplauda agitînd drapelele naţionale.
Conducîndu-şi mica lui oştire, Rudolph cîntă, rînd pe rînd, „ Cînd chesoanele mărşăluiesc în şir”, „ Columbia9, nestemata oceanului”, apoi imnul liceului, şi din nou „ Înainte, soldaţi creştini”, iar parada continua să meargă, jubilînd, pe străzile oraşului. O conduse în jos, pe strada Vanderhoff, se opri în faţa brutăriei unde – de dragul mamei – începu să cînte „ Cînd ochii- ţi irlandezi surid”
Fereastra de la etaj se deschise şi mama lui le făcu semne cu mîna. Rudolph o văzu ştergîndu-şi colţurile ochilor cu batista şi porunci tunarilor să lanseze o lovitură în cinstea ei. Tunuleţul bubui, 9 Districtul Columbia unde se află capitala Washington.
69
răcnete vesele se înălţară din nou, iar mama nu îşi mai putu stăpîni lacrimile şi începu să plîngă de-a binelea. Rudolph regreta că ea nu se pieptănase un pic înainte de a ieşi la fereastră şi nici nelipsita ţigară dintre buze nu îi plăcea. Din pivniţă nu se observa nici un licăr de lumină, ceea ce însemna că
în noaptea aceea tatăl său nu se afla acolo. Cu atît mai bine, căci n-ar fi ştiut ce melodie să-i dedice; i-ar fi fost dificil în noaptea aceasta deosebită să găsească una potrivită pentru un veteran al armatei germane.
S-ar fi dus şi la spital ca să-i facă o serenadă surorii sale şi soldaţilor, dar spitalul era prea departe. De aceea, după o ultimă înfloritură din trompetă, reluă marşul în fruntea coloanei, îndreptîndu-se spre centru, cîntînd „Boola, Boola”. Poate că se va duce la Yale la anul, după
absolvirea liceului, cine ştie? Nimic nu îi părea imposibil în noaptea aceasta.
Nu se hotărî ce să facă în continuare, decît atunci cînd observă că pătrunseseră pe strada unde locuia domnişoara Lenaut. Rudolph o pîndise în nenumărate ocazii, adăpostit la umbra copacilor, privind la fereastra luminată de la etajul al doilea, unde ştia că locuieşte ea. Lumina era aprinsă şi acum.
Se opri cu îndrăzneală în mijlocul drumului, în faţa casei pe care o cunoştea, şi privi spre fereastra ei. Străduţa îngustă – pe care se aliniau modestele clădiri pentru două familii, cu mici peluze în faţă – era ticsită de băieţi şi fete. Îi părea rău de domnişoara Lenaut pentru că era singură, departe de patrie şi se gîndea, probabil, la prietenii şi rudele ei care acum, de bună seamă, invadaseră şi ei, veseli, străzile Parisului. Voia să-i arate bietei femei că o iartă, că în inima sa există
colţişoare nebănuite; voia să-i demonstreze că nu e doar un puştan afurisit specializat în desene pornografice şi care, pe deasupra mai are şi un tată neamţ cu gură spurcată.
Duse trompeta la gură şi lansă primele note ale „ Marseillaise”- ei. Melodia complicată şi triumfătoare, încărcată de amintirea drapelelor şi bătăliilor, de eroismul şi deznădejdea epocilor străbătute, răsuna în străduţa sărăcăcioasă, însoţită de glasurile fetelor şi băieţilor care acompaniau lălăind melodia trompetei căci nu îi cunoşteau cuvintele. „Pe Dumnezeul meu, gîndi Rudolph, nici un profesor din Port Philip nu s-a bucurat vreodată de asemenea cinste.” Cîntă pînă la capăt melodia, dar domnişoara Lenaut nu apăru la fereastră. O fată blondă, cu părul strîns în coadă de cai, pe spate, ieşi din casa alăturată şi se opri lîngă trompetist, privindu-l cum cîntă. Rudolph luă de la început imnul, de astă dată în ritm nou, improvizînd, cînd dulce şi lent, cînd strident şi vioi. În cele din urmă
fereastra se deschise şi domnişoara Lenaut se ivi în cadrul ei, îmbrăcată în halat, şi privi în jos.
Rudolph nu îi distingea expresia feţei. Făcu un pas înainte, pentru ca lumina electrică de pe stradă
să cadă drept pe el şi să poată fi văzut bine, ţinti trompeta spre ea şi cîntă limpede şi puternic. Voia ca ea să-l recunoască.
Domnişoara Lenaut ascultă cîteva clipe, fără să facă vreun gest, apoi – brusc – trînti fereastra şi lăsă în jos transperantele.
„Franţuzoaică scîrboasă!” o înjură în gînd Rudolph şi încheie imnul cu o notă acră, batjocoritoare. Apoi luă trompeta de la buze. Blonda, care îl urmărise cu admiraţie, îl înlănţui pe după ceafă cu braţele şi îl sărută apăsat. Băieţii şi fetele îi aplaudară, tunuleţul bubui. Acum ştia şi adresa acestei fete. Duse trompeta din nou la gură şi începu să cînte „ De patru ori hip, hip, ura”, în timp ce păşea, legănîndu-se, pe stradă în jos. Masa uriaşă a fetelor şi băieţilor îl urma, ca un vîrtej care se îndrepta rostogolindu-se spre strada principală.
70
IV
