Gretchen tăcu. Nu avea ce spune.
— Păi, n-o să vă mai văd, domnişoară Jordache, zise Arnold. Doar dacă s-o-ntîmpla vreodată să treceţi prin St. Louis. Numărul meu de telefon îl găsiţi în carte. O să mă instalez într-un cartier rezidenţial. Nu vă mai reţin. Sînt sigur că vă duceţi la balul victoriei sau mergeţi să dansaţi la
„Clubul rural”. Am dorit să vă mulţumesc pentru că aţi fost bună cu soldaţii.
— Îţi urez noroc, Arnold, răspunse ea rece.
— Foarte rău că n-aţi găsit timp să veniţi la debarcader, sîmbăta aceea, atacă pe neaşteptate Arnold. Vorbea tărăgănat. Am fript doi pui fragezi. A fost un picnic pe cinste. Ne-aţi lipsit.
— Am crezut că ai uitat episodul acela, Arnold. Ce ipocrită, ce ipocrită! îşi zise Gretchen.
— O, doamne, sînteţi aşa de frumoasă că pur şi simplu îmi vine să mă aşez jos şi să plîng.
Se întoarse brusc, deschise uşa şi intră, şchiopătînd, în spital.
Gretchen se îndreptă încet, cu inima răvăşită, spre staţia de autobuz. Victoria nu rezolvase nimic. Se opri la stîlpul de lumină, se uită la ceas şi se întrebă dacă nu cumva şi şoferii sărbătoresc în noaptea aceasta evenimentul alături de restul lumii. O maşină, parcată sub copaci în josul străzii, îşi porni motorul şi se apropie lin de staţie. Gretchen recunoscu Buick-ul lui Boylan şi, preţ de o clipă, fu tentată să se înapoieze alergînd în spital.
Boylan opri maşina în dreptul ei şi-i deschise uşa.
— Pot să vă duc cu maşina, doamnă? se adresă el politicos.
— Mulţumesc foarte mult, nu.
Nu îl mai văzuse de o lună, din noaptea aceea cînd se duseseră împreună la New York.
— Mi-am zis că poate îl slăvim împreună pe Dumnezeu care a binecuvîntat armatele noastre victorioase.
— Prefer autobuzul, mulţumesc.
— Ai primit scrisorile mele, nu-i aşa? întrebă el.
— Da.
Găsise două plicuri pe birou, la serviciu. Boylan o chema să se întîlnească în faţa Magazinului Universal Bernstein. Nu se dusese şi nici nu îi răspunsese.
75
— Bănuiesc că răspunsurile tale s-au rătăcit, serviciile poştale funcţionează aşa de prost în zilele noastre, nu-i aşa?
Gretchen se îndepărtă, fără să-i răspundă. Boylan coborî şi o apucă violent de braţ.
— Vino cu mine acasă, imediat, porunci cu voce aspră.
Gestul lui o enervă. Îl ura, dar îşi dădea seama că tînjeşte după patul lui.
— Lasă-mă! Şi îşi eliberă mîna, furioasă, din strînsoarea lui. Se înapoie la staţie, cu Boylan după ea.
— Foarte bine! O să afli acum ceea ce voiam să-ţi spun acasă. Vreau să te măriţi cu mine.
Gretchen izbucni în rîs, nu îşi dădea seama de ce, poate din cauza surprizei.
— Ţi-am spus că vreau să ne căsătorim.
— Să-ţi spun eu ce să faci: du-te în Jamaica, aşa cum ţi-ai propus, şi o să-ţi scriu acolo. Să-ţi laşi adresa la secretara mea. Scuză-mă, uite maşina!
Autobuzul trase la staţie şi Gretchen sări înăuntru îndată ce se deschise uşa. Îi dădu şoferului biletul şi se aşeză în partea din spate. Tremura. Dacă autobuzul nu sosea chiar în clipa aceea, ar fi acceptat şi s-ar fi măritat cu el.
Cînd maşina se apropie de Port Philip, auzi vacarmul provocat de maşinile pompierilor şi privi spre deal: acolo, în vîrf, ardea ceva. Gretchen nădăjdui că focul va mistui clădirea principală.
VI
Cu braţul valid, Claude se crampona de Tom în timp ce acesta cobora cu motocicleta pe cărăruia din spatele proprietăţii lui Boylan; nu prea era obişnuit cu acest mijloc de locomoţie şi de aceea mergea încet. Claude gemea la urechea lui de cîte ori motocicleta întîlnea vreun hîrtop sau se împiedica de ceva, zdruncinîndu-l. Tom nu ştia cît de rău se vătămase braţul prietenului său, dar de un lucru era ferm convins: trebuia să facă ceva, urgent, pentru a-l ajuta. Însă dacă îl ducea la spital, iar vreun medic curios se interesa cum s-a întîmplat nenorocirea, nu era nevoie de un Sherlock Holmes pentru a face legătura între cel accidentat şi crucea în flăcări din vîrful dealului de pe moşia lui Boylan. Iar Claude nu va recunoaşte, fără nici o îndoială, că el era vinovatul. El nu era tipul eroului care moare torturat fără a-şi deschide gura, luînd taina cu el, în mormînt. De lucrul acesta era absolut sigur.
— Ascultă, mi se pare că ai o rudă doctor, nu-i aşa? întrebă Tom, oprind aproape motocicleta.
— Daa, unchiul meu, confirmă Claude.
Aşa familie, mai zic şi eu. Popi, medici şi, probabil, un alt unchi avocat care îşi va face apariţia în scenă, mai tîrziu, la momentul oportun, după ce vor fi arestaţi.
— Care-i adresa lui? întrebă Tom.
Claude mormăi cu greu adresa. De îngrozit ce era aproape că nu putea vorbi. Tom goni pe drumuri lăturalnice spre periferia oraşului, pînă găsi adresa căutată, unde se afla o clădire înaltă,.dominată în faţă de o pajişte largă, cu o tăbliţă la intrare pe care se putea citi: „Dr. Robert Tinker, M.D.”
Tom opri motocicleta, îl ajută pe Claude să coboare şi începu să-l dăscălească.
76
— Ascultă, zise el. Te duci înăuntru singur, ai înţeles? Şi, bagă de seamă, orice i-ai spune unchiului tău, să nu cumva să pomeneşti numele meu. Clar? Şi ai face bine să aranjezi cu taică-tău să dispari urgent din oraş. Că dacă te vede cineva plimbîndu-te mîine prin oraş cu braţul bandajat, o să fie tămbălău mare. Zece secunde o să le ajungă ca să priceapă totul, şi-atunci să te ţii! Ai să vezi cum o să-ţi plouă în cap cu pumni şi cărămizi.
