mă duc la Hollywood să valsez cu Ginger Rogers! Ia-mă de bărbat, puicuţo, şi o să trăim împărăteşte din pensia mea de invalid total! Am cîştigat războiul, puicuţo, noi am salvat lumea de la infirmitate totală!
Se desprinse moale din braţele fetei şi se lăsă să alunece jos, unde se aşeză vlăguit, cu capul între genunchi şi începu să fredoneze „Lili Marlene.”
Gretchen nu putea să le fie de nici un ajutor tinerilor în seara aceasta. Zîmbea şi se străduia să intervină atunci cînd bătaia cu confeti se încingea prea tare şi ameninţa să se transforme în adevărată încăierare. O infirmieră apăru în pragul uşii şi îi făcu semn cu degetul să se ducă la ea.
— Cred că e mai bine să pleci, o sfătui îngrijorată, cu voce joasă, pe Gretchen. Curînd n-o să-i mai stăpînească nimeni.
— Nu îi putem blama, nu-i aşa? zise Gretchen.
— Sigur că nu, dar eu prefer să dispar din calea lor. Vacarmul unor geamuri sparte ţăndări o întrerupse. Un soldat azvîrlise o sticlă goală de whisky în fereastă.
— Foc din plin! urlă acesta. Şi înhăţă un coş metalic pentru hîrtii, pe care îl aruncă într-un alt geam, care se făcu ţăndări cu un zornăit asurzitor. Mortierele-n bătaie! Ticăloşilor! Locotenente, rămîneţi pe poziţie, nu cedaţi!
— Din fericire le-au luat armele înainte de a-i interna. Altminteri... E mai rău decît a fost în Normandia, zise infirmiera.
— Aduceţi-i pe japi! urlă altui. O să-i omor în bătaie cu trusa de prim-ajutor. Banzai!
Infirmiera o trase de mînecă.
— Du-te acasă, drăguţo! În noaptea asta aici nu-i un loc potrivit pentru o fată. Vino mîine să ne ajuţi la curăţenie, să stringent cioburile şi sfărîmăturile.
Gretchen dădu din cap şi, în timp ce infirmiera părăsea camera, se îndreptă spre vestiar ca să-şi schimbe îmbrăcămintea. Se opri însă şi se înapoie, pornind în jos pe coridor spre pavilionul răniţilor grav la torace sau la cap. În încăperea slab luminată domnea liniştea deplină. Cele mai 73
multe paturi erau goale, doar ici-colo se mai distingea cîte un trup întins sub pătură. Fata se duse direct la ultimul pat unde se afla culcat Talbot Hughes, cu glucoza picurîndu-i în vena de la braţ, din recipientul atîrnat de suportul care se afla lîngă el. Băiatul zăcea inert, cu ochii imenşi, limpezi şi febrili înfundaţi în orbitele capului scheletic. O recunoscu şi îi zîmbi. Gălăgia şi cîntecele răcnite din salonul comun, situat departe, ajungeau în pavilion ca larma confuză ce se stîrnea de obicei pe un stadion de fotbal. Gretchen îi zîmbi şi ea şi se aşeză pe marginea patului. Avea impresia că de aseară, cînd îl văzuse ultima oară, băiatul slăbise îngrijorător. Bandajele din jurul gîtului păreau la el singurul lucru solid. Medicul care îl îngrijea era de părere că Talbot Hughes va muri într-o săptămînă. De fapt nu existau motive ca să moară, rana i se vindeca, deşi nu va mai putea vorbi, îi spusese doctorul. Potrivit părerii medicilor, în mod normal ar fi trebuit de-acuma să primească
hrana şi chiar să se plimbe puţin. În loc de asta, tînărul se topea văzînd cu ochii, fără a se văita, fără
a necăji pe cineva, insistînd – parcă -politicos să fie lăsat să moară.
— Vrei să-ţi citesc? îl întrebă Gretchen.
El refuză clătinînd capul pe pernă, apoi întinse braţul şi o apucă strîns de mînă. Fata îi simţea oasele fragile, ca de pasăre. Soldatul îi surise din nou şi închise ochii. Gretchen rămase aşa, nemişcată şi fără să vorbească, mai bine de cincisprezece minute. Apoi, sesizînd că băiatul a adormit, îşi trase uşor mîna şi ieşi din cameră fără să facă zgomot. Mîine îl va întreba pe doctor cînd porneşte pe drumu-i de veci Talbot Hughes, învingătorul, în vîrstă de numai douăzeci de ani, care nu apucase încă nici măcar să-şi rostească gîndurile; voia să fie lîngă el atunci şi să-l ţină de mînă, ea, reprezentanta patriei îndurerate, să nu îl lase singur în clipa supremă a despărţirii definitive.
Se schimbă iute, punîndu-şi rochia de stradă, şi se grăbi să plece. Cînd ajunse la ieşire, îl zări pe Arnold Simms, fumînd rezemat de peretele de lîngă uşă. Nu îl mai văzuse din noaptea cînd discutaseră în salonul comun. Şovăi doar o clipă şi se îndreptă spre staţia de autobuz.
— 'Seara, domnişoară Jordache.
Vocea cunoscută, politicoasă, acum cu un accent uşor provincial.
— Bună seara, Arnold, se opri Gretchen.
— Pînă la urmă băieţii au găsit motiv să-şi dea în petic, nu-i aşa? Arnold schiţă un gest cu capul spre aripa unde se afla situat salonul de zi.
— Au şi de ce, spuse Gretchen.
Voia să plece fără să lase impresia că i-ar fi teamă de el.
– Statele Unite, drăguţele, s-au dus şi au răzbit, zise Arnold. A fost un efort măreţ, nu-i aşa?
Îşi cam bătea joc de ea acum.
— Trebuie să fim fericiţi, răspunse ascunzîndu-şi gîndul. Băiatul ăsta o inhiba, făcînd-o să
folosească fraze pompoase.
— Sigur că-s fericit, ba chiar foarte fericit, zău, confirmă el. Am şi o veste bună, deosebită, pe ziua de azi. De aceea v-am aşteptat, vroiam să v-o împărtăşesc.
— Ce s-a întîmplat, Arnold?
— Mîine îmi dau drumu din spital.
— Asta chiar că e o veste bună. Te felicit!
74
— Daa. Aşa cum susţine oficial Corpul Medical al Statelor Unite, acum pot să merg pe picioarele mele. Foaie de călătorie pînă la cel mai apropiat punct de încorporare şi ordin de lăsare imediată la vatră! Săptămîna viitoare pe vremea asta o să fiu în St. Louis. Arnold Simms, civilul!
— Sper că ai să fii... Era cît pe-aici să spună „fericit”, dar se opri la timp, căci ar fi sunat prosteşte... Norocos, completă ea şi în gînd îşi zise că a fost şi mai nepotrivit cuvîntul ales.
— O, sînt un tip băftos, acceptă el. Nimeni nu trebuie să-şi bată capul cu bătrînul Arnold.
Am primit şi alte veşti în săptămîna asta. A fost, pentru mine, o săptămînă grozavă, minunată! Am primit o scrisoare din Cornwall.
— O, asta chiar că-i o veste grozavă, nu? se bucură Gretchen. Apoi afectată: ţi-a scris fata aia, despre care mi-ai povestit?
Palmierii, Adam şi Eva în paradis.
— Daa. Arnold azvîrli ţigara cu un bobîrnac. Tocmai aflase că bărbatul ei a căzut în Italia şi şi-a zis că m-ar interesa şi pe mine să ştiu.
