De-am fi italieni sau vreun neam asemănător lor sau gentlemeni din Sud, am şti cum să ne spălăm onoarea. Ne-am răzbuna pe Boylan scuipîndu-l sau împuşcîndu-l sau – mă rog – i-am face vreo altă

bucurie ca să ne ţină minte. Eu îs cam ocupat anul ăsta, dar dacă vrei să ai grijă tu de treaba asta, ai aprobarea mea.

— Poate că ai să te miri, dar mă gîndesc la aşa ceva.

— Ar fi bine, zise Thomas. Apoi, după o scurtă pauză: Oricum, îţi spun numai ţie, eu i-am făcut deja ceva.

— Ce?

Thomas îl cîntări din ochi.

— Intreabă-l pe tăticul tău, el ştie, îi răspunse, sculîndu-se în picioare. Cred că e timpul s-o iau din loc, trenul trebuie să sosească.

Ieşiră pe platformă. Locotenentul şi fata tot se mai sărutau. Poate că nu se va mai întoarce, poate că-i ultimul sărut, işi zise Rudolph. Căci războiul din Pacific încă nu luase sfîrşit, iar luptele continuau; mai trebuiau înfrînţi japonezii. Fata plîngea strîngîndu-se în el, iar locotenentul o mîngîia drăgăstos, cu o mînă. Rudolph se întrebă dacă vreodată va plînge şi după el o fată, pe peronul unei gări, suferind că el trebuia să o părăsească.

Trenul sosi stîrnind un vîrtej de praf. Thomas sări pe scara vagonului său.

— Ascultă, i se adresă Rudolph, dacă ai nevoie de vreun lucru oarecare din casă, care îţi trebuie, scrie-mi. Găsesc eu mijlocul să ţi-l trimit.

— Nu vreau nimic de acasă, refuză net Thomas. Revolta sa era totală şi definitivă. Chipul său copilăros, cu trăsături neformate încă, exprima voioşie, de parcă se ducea la circ să se distreze.

— Ei bine, zise Rudolph, derutat. Noroc! La urma urmelor Thomas era fratele său şi nu ştia cînd se vor revedea.

90

— Felicitări! Acum tot patul îţi aparţine. N-o să te mai necăjesc cu mirosul meu de animal sălbatic. Nu uita să-ţi pui pijamaua! îl luă peste picior Thomas.

Nu ceda un pas pînă în ultima clipă. Tom porni pe culoar şi se pierdu în compartiment, fără

să privească înapoi.

Trenul se urni, încet, şi se puse în mişcare. Rudolph îl văzu pe locotenent la una din ferestrele deschise ale vagonului, făcîndu-i semne cu mîna fetei care alerga pe peron şi se ţinu după

tren pînă cînd acesta prinse viteză şi se îndepărtă, silind-o să se oprească. Fata îşi dădu seama că

Rudolph o fixa cu privirea şi, brusc, chipul i se întunecă, sentimentele de iubire şi tristeţe, pînă

atunci clar vizibile pe faţă, se şterseră. Plecă în grabă, iar vîntul îi lipea rochia uşoară de trupul zvelt.

Femeia războinicului!

Rudolph se înapoie în parc şi, aşezîndu-se pe o bancă, aşteptă sosirea autobuzului care urma să-l ducă înapoi în Port Philip.

Ce zi nenorocită pentru o aniversare!

IX

Gretchen îşi împacheta lucrurile. Le îndesa într-o valiză mare, dreptunghiulară, uzată, din mucava galbenă, întărită cu colţare de alamă. Era valiza mamei, în care îşi adusese zestrea de fată, cînd venise la Port Philip. Gretchen nu petrecuse nici măcar o singură noapte în afara căminului, de aceea nu poseda o valiză proprie. Luase hotărîrea definitivă cînd Jordache, după ce discutase cu Thomas şi cu cei doi reprezentanţi ai familiei Tinker, anunţase că Thomas a plecat şi va lipsi timp îndelungat. Urcase, imediat, în podul mic şi îngust, unde se aflau aruncate diferite lucruri pe care familia nu le mai folosea, găsise valiza şi coborîse cu ea în camera ei. Mama o văzuse şi îi ghicise, probabil, intenţiile, dar nu îi spusese nimic. Ea nu îi vorbea de săptămîni de zile, din clipa cînd Gretchen se înapoiase acasă în zori, după escapada la New York cu Boylan. Evita să discute, parcă

se temea să nu se molipsească de stricăciunea şi putreziciunea morală a fiicei sale.

Atmosfera de criză permanentă, de conflicte latente, ce domnea în familie, privirea stranie a tatălui cînd revenise în sufragerie şi îl chemase pe Rudolph să meargă cu el, risipiseră toate şovăielile lui Gretchen şi o determinaseră să nu mai amîne punerea în aplicare a hotărîrii pe care o luase. Socotise că pentru a evada, în sfirşit, din casa părintească nu va întîlni alt prilej mai potrivit decît această după-amiază de duminică.

Împacheta cu grijă. Valiza nu era suficient de mare ca să încapă în ea toate lucrurile pe care ar fi dorit să le ia, de aceea le alegea cu atenţie, le aşeza înăuntru, apoi renunţa la unele în favoarea altora, pe care le socotea mai utile. Spera să plece înainte de înapoierea tatălui ei, dar la nevoie era pregătită să-l înfrunte, înştiinţîndu-l că a fost concediată şi că se duce la New York să-şi caute alt serviciu. Observase întipărite pe faţa lui, cînd venise după Rudolph, uluială şi nedumerire şi realizase că e momentul prielnic să-şi ia zborul, fără să provoace o ceartă în familie.

A trebuit să răscolească toate cărţile din bibliotecă pînă să găsească cei opt sute de dolari, pe care, mama în prostia ei, credea că îi ascunsese; mama avea toate şansele să-şi sfîrşească zilele întrun azil, îşi spunea Gretchen, nădăjduind totuşi că în cele din urmă va învăţa ce înseamnă mila şi iertarea.

91

Îi părea rău că pleacă fără să-şi ia rămas bun de la Rudolph, dar se întuneca şi nu voia să

ajungă după miezul nopţii la New York. Nu avea idee unde s-ar putea adăposti în marele oraş, poate la YWCA10 sau altundeva. Existau fete care şi-au petrecut prima noapte la New York în locuri şi mai nepotrivite.

Îşi roti privirile, fără emoţie, prin camera răscolită şi golită. Se despărţea, fără urmă de regret, de odaia în care locuise atîţia ani.

Luă plicul din care scosese banii şi îl aşeză în mijlocul patului, să sară în ochi.

Tîrî geamantanul, cu chiu cu vai, în antreu. Mama continua să şadă la masă, fumînd în tăcere, cu ochii pironiţi pe perete. Rămăşiţele prînzului – scheletul gîştei, varza rece, găluştele înecate în grăsimea sleită, serveţelete pătate – zăceau împrăştiate pe toată suprafaţa mesei.

— Mami, am impresia că astăzi e ziua despărţirilor, rupse tăcerea Gretchen intrînd în sufragerie. Mi-am pregătit valiza. Plec şi eu.

Mama îşi întoarse spre ea ochii tulburi.

— Pleacă, du-te la ibovnicul tău! îi răspunse cu voce răguşită. Vocabularul folosit de ea pentru a-şi ocărî fiica data de la începutul secolului. Băuse tot vinul rămas şi se îmbătase. Gretchen o vedea pentru prima oară în halul acesta şi îi venea să rîdă.

— Nu mă duc la nici un bărbat, încercă ea să-şi lămurească mama. Am fost concediată şi mă duc la New York să-mi caut serviciu. O să vă scriu după ce mă instalez.

— Curvă! fu răspunsul mamei.

Gretchen simţi că se încrîncenează. Cine mai folosea astfel de cuvinte în 1945? Maică-sa era ridicolă. Se stăpîni şi se sili să o sărute pe obraz: pielea aspră, tăbăcită parcă, îi zgîrie buzele.

— Sărut făţarnic! Pumnal pitit între trandafiri!

„Doamne! Ce cărţi o fi citit, oare, ca fată?” Şi în timp ce o ţintuia cu privirile pe fiică, îndepărtă cu dosul palmei – gest mecanic care îi intrase în obişnuinţă încă de la vîrsta de douăzeci şi unu de ani – o şuviţă rebelă de păr ce îi cădea pe frunte. Lui Gretchen îi trecu prin cap ideea că

mama se născuse bătrînă şi că din pricina aceasta multe trebuiau să-i fie iertate şi trecute cu vederea.

Şovăi o clipă, căutînd în inima sa un strop de afecţiune pentru această femeie turmentată care încremenise în faţa mesei vraişte, învăluită în norii deşi de fum ai ţigărilor fumate.

— Gîscă! Cine mănîncă gîscă! vorbi ea cu dispreţ.

Gretchen clătină capul cu lehamite şi ieşi în micul culoar. Apucă valiza şi se chinui cu ea pe scări, în jos. Deschise apoi uşa şi o împinse afară, peste prag, în stradă. Soarele tocmai dispărea la apus, iar umbrele căpătau nuanţe violet şi indigo. Cînd se aplecă să apuce mînerul valizei, se aprinseră lămpile de pe stradă – lumina lor gălbuie, palidă, prematură şi nefolositoare încă. Atunci îl zări pe Rudolph care se apropia părînd grăbit. Era singur. Gretchen lăsă valiza şi îl aşteptă, privindu-l. Se bucura constatînd ce bine îi venea sacoul şi se felicita că i-l cumpărase.

Cînd o văzu Rudolph începu să alerge spre ea.

— Unde te duci? o întrebă el.

— La New York. Vii şi tu?