Thomas deşurubă capacul, vîrî gura furtunului în rezervor şi apăsă pe trăgaciul care declanşa mecanismul de pompare. Era o zăpuşeală sufocantă şi nori vizibili de vapori se înălţau pe măsură ce rezervorul se umplea. Thomas întoarse capul într-o parte, încercînd să evite aspirarea aburilor care îi provocau migrene în fiecare noapte. Conflagraţia mondială se terminase, dar nemţii continuă să

ducă un război chimic împotriva mea, gîndea el. Niciodată nu îl considerase german pe tatăl său, dar pe unchiul Harold îl socotea neamţ. La această impresie a sa contribuiau accentul vădit străin al acestuia, cele două fiice ale sale, de un blond spălăcit, care se îmbrăcau de sărbători cu haine ce aduceau vag a costume bavareze, meniul zilnic, greu de digerat, compus din cîrnaţi sau afumătură

de porc cu varză acră, precum şi liedurile de Wagner şi Schubert pe care le auzea izvorînd din pîlnia gramofonului, căci doamna Jordache (tanti Elsa, cum îi ceruse lui Tom să-i spună) adora muzica.

Thomas era singur în garaj. Coyne, mecanicul, se îmbolnăvise şi lipsea de o săptămînă, al doilea lucrător se afla pe undeva şi nu ar fi auzit dacă l-ar fi cliemat. Erau orele două după-amiaza, iar Harold Jordache nu se înapoiase încă de la masa care se compunea – de bună seamă – din Sauerbraten mit spetzli, trei sticle de Miller High Life, după care trăgea un pui de somn în patul său confortabil de la etaj, alături de grăsana de nevastă-sa, ca să nu îşi epuizeze forţele şi să evite o eventuală criză prematură de inimă. Tom se bucura că servitoarea avusese grijă să-i pună într-o pungă două sandvişuri şi cîteva fructe pe care urma să le mănînce acum, în garaj. Cu cît îl vedea mai rar pe unchi, cu atît se simţea mai mulţumit. Socotea suficient sacrificiul pe care trebuia să-l facă locuind sub acelaşi acoperiş cu el, într-o cămăruţă din pod, unde căldura toridă de peste zi se concentra ca într-un cuptor, făcîndu-l să transpire ca la baia de aburi. Iar asta pentru doar cincisprezece dolari pe săptămînă! Unchiul Harold făcuse o afacere bună pe seama crucii căreia căreia Tom îi dăduse foc la Port Philip.

Rezervorul se umpluse şi benzina dădu puţin pe afară. Thomas atîrnă furtunul la locul lui, înşurubînd capacul şi şterse bara din spate, udată şi pătată. Mai şterse şi parbrizul, apoi primi de la domnul Herbert patru dolari şi treizeci de cenţi drept plată, la care acesta adăugă zece cenţi ca bacşiş.

Tom mulţumi şi schiţă un surîs care imita cu destul succes gratitudinea, privind după

Oldsmobilul care demară şi porni spre oraş. Garajul lui Jordache se afla la periferie, iar traficul de 97

pe şosea îi asigura numeroşi clienţi în trecere. Thomas intră în birou, însemnă suma încasată în registru şi aruncă banii în sertarul maşinii de calculat aşa cum făcea cu banii încasaţi pentru serviciile efectuate sau pentru combustibilul livrat. Terminase de gresat Fordul şi deocamdată nu avea nici o treabă; deşi unchiul său, dacă ar fi fost acolo, i-ar fi găsit cu uşurinţă ceva de făcut, de pildă curăţirea closetelor sau lustruirea armăturilor de crom strălucitor ale automobilelor din parcul de maşini de ocazie. Tom se gîndi, într-o doară, că mai bine ar curăţa de bani casa şi ar pleca unde ar vedea cu ochii. Apăsă pe butonul care marca „zero încasări” la automat şi privi în sertăraşul care ţîşni, deschizîndu-se: înăuntru se aflau exact zece dolari şi treizeci de cenţi, inclusiv banii plătiţi pentru benzină de domnul Herbert. Înainte de a se duce la masă, unchiul Harold luase încasările de dimineaţă şi-i lăsase doar cinci dolari în bancnote de cîte un dolar, precum şi un dolar mărunţiş

metalic, în eventualitatea că un client nu ar fi avut bani potriviţi. Nu degeaba ajunsese unchiul Harold proprietarul unui garaj, al unui parc de maşini uzate pe care le vindea la mîna a doua, al unei pompe de benzină, precum şi al unei agenţii de vîndut automobile.

Thomas încă nu mîncase. Îşi luă punga cu sandvişuri, ieşi afară şi se aşeză pe un scaun de lemn vechi şi crăpat, pe care îl propti de peretele garajului, la umbră, uitîndu-se la maşinile care se scurgeau prin faţa sa, pe şosea. Priveliştea nu era neplăcută. În parcul de maşini uzate, automobilele înşirate în diagonală, cu puzderia de afişe multicolore întinse deasupra lor anunţînd chilipiruri îmbietoare, creau impresia unui port maritim. Dacă stătea liniştit fără a se agita, Thomas găsea suportabilă căldura, iar absenţa unchiului îi dădea chiar un sentiment de mulţumire.

De fapt Tom nu era nefericit. Oraşul Elysium, din Ohio, era mai mic decît Port Philip, dar mult mai prosper. Aici nu se vedeau cocioabe, nici elemente de ruină, atît de familiare în peisajul de acasă. În apropiere se afla un lac mic pe al cărui mal se înălţau două hoteluri, ce funcţionau în sezonul estival, şi mai multe vile de odihnă aparţinînd unor cetăţeni din Cleveland, ceea ce dădea oraşului aspectul unei staţiuni climaterice dichisite, cu prăvălii arătoase, restaurante cochete şi unele posibilităţi de amuzament, ca de pildă parăzi călare şi regate de bărci pe lac. Toată lumea din Elysium părea să aibă bani iar lucrul acesta constituia principala deosebire faţă de Port Philip.

Thomas scotoci în pungă şi scoase un sandviş – frumos învelit în şerveţel — cu şuncă, lăptuci şi felii de roşii înecate în maioneză, totul cuprins între două felii subţiri de pîine de secară. În ultimul timp, Clothilde, servitoarea familiei Jordache, îl răsfăţa cu sandvişuri gustoase, în fiecare zi cu alt conţinut, care înlocuiau regimul insipid de sandvişuri cu salam între felii groase de pîine, pe care fusese silit să-l accepte în primele săptămîni după sosirea la unchiul său. Tom îşi privea mîinile îmbîcsite de unsoare, cu unghii negre, care contrastau în mod ruşinos cu sandvişurile migălos preparate, ca la bufet. Clothilde, o canadiană-franceză potolită, în vîrstă de vreo douăzeci şi cinci de ani, trudea de la şapte dimineaţa pînă la orele nouă seara, cu o duminică liberă doar la două

săptămîni. Avea ochii trişti, întunecaţi, şi părul negru. Modestă şi timidă, situată evident pe o treaptă

socială inferioară, părea ursită din naştere să le fie servitoare blondelor şi insolentelor surori Jordache. Fata avea grijă să pună deoparte în fiecare seară, pe masa din bucătărie, o bucată de plăcintă pentru Tom pentru ca acesta să o mănînce înainte de a porni la hoinăreala sa obişnuită prin oraş. Unchiul Harold şi tanti Elsa nu îl puteau ţine în casă noaptea, cum nici părinţii lui nu izbutiseră. Cînd umbrele înserării îşi întindeau aripile, Thomas începea să fie ros de agitaţie. Simţea nevoia imperioasă de a ieşi şi de a umbla haihui, deşi nu făcea cine ştie ce mare lucru: juca o partidă

98

de softbal11 sau se ducea la cinematograf, după care bea ceva răcoritor sau îşi găsea o fată. Nu se împrietenise cu nimeni ca să evite întrebările nedorite în legătură cu Port Philip, se purta politicos cu toată lumea şi nu stîrnise nici un scandal de cînd sosise în acest oraş. Avea şi aşa destule belele pe cap şi nu voia să aibă încurcături în plus. Nu era nefericit. Dimpotrivă, considera o bine-cuvîntare că soarta îl ajutase să scape de tutela cicălitoare a părinţilor, iar faptul că nu mai era silit să trăiască sub acelaşi acoperiş cu fratele său şi să împartă patul cu el îi odihnea nervii şi îl calma.

Totodată, considera deosebit de pozitiv faptul că nu mai trebuia să se ducă la şcoală. Nu îi displăcea munca de la garaj şi nu fugea de ea, deşi unchiul Harold îl plictisea de moarte cu veşnica lui agitaţie şi îngrijorare faţă de toate şi toţi. În schimb tanti Elsa manifesta interes faţă de el şi îl îndopa cu suc de portocale, socotind că e aşa de sfrijit pentru că a fost prost hrănit. În general însă amîndoi soţii voiau binele băiatului, iar fetele nu îl deranjau cu nimic.

Gazdele nu cunoşteau motivul pentru care Thomas fusese îndepărtat de acasă. Cînd unchiul Harold încercase să-l descoasă, Tom îi răspunse evaziv, pretinzînd că stătea prost la învăţătură (ceea ce corespundea adevărului) şi că tatăl său socotise folositor pentru formarea caracterului băiatului să

plece de acasă şi să lucreze ca să se întreţină. Unchiul Harold aprecia frumuseţea morală a hotărîrii fratelui său de a-l trimite pe băiat să-şi cîştige singur pîinea. Îl surprindea totuşi că Thomas nu primeşte scrisori de la ai săi şi că după telefonul din acea duminică după-amiază, prin care Axel îl anunţase că Thomas e pe drum, nu a mai avut nici o altă legătură cu Port Philip. Harold Jordache avea foarte dezvoltat spiritul de familie: nutrea multă afecţiune pentru fetele sale iar pe soţie o copleşea cu cadouri. Mai ales că banii ei se aflau la temelia situaţiei înfloritoare şi confortabile de care se bucurau acum în Elysium. Vorbind despre Axel, unchiul Harold evidenţia diferenţa de temperament care îi deosebea pe cei doi fraţi.

— Cred, Tom, opinase unchiul Harold, că rana lui e de vină. Prea a pus la inimă

nenorocirea care s-a abătut asupra sa, de parcă nimeni nu mai fusese rănit înaintea lui.

Împărtăşea însă concepţia lui Axel Jordache despre poporul german care, din pricina caracterului său infantil, era împins cu uşurinţă în război.

— Pune o fanfară să cînte şi îndată ai să-i vezi pe germani mărşăluind în ritmul tobei, spunea el. N-are nici un haz să baţi pasul pe ploaie şi să te arunci în noroaie pentru că aşa îţi porunceşte, urlînd, sergentul sau să te laşi împuşcat de cine ştie ce necunoscut cu care nu ai nici în clin nici în mînecă, atunci cind poţi foarte bine să te lăfăi într-un pat moale şi cald, îngă nevestică.

Treaba asta cu războiul o fi bună pentru marii mahări ai industriei, ca alde Krupp, care fabrică

tunuri şi construiesc nave de luptă, dar nu şi pentru omul de rînd... Ridica din umeri şi continua. Cui îi trebuia Stalingradul? În pofida spiritului său nemţesc, unchiul Harold se ţinuse deoparte şi se ferise de mişcările germano-americane. Ţinea la poziţia sa, îi plăcea munca pe care o făcea şi nu voia să fie atras în vreo aventură care l-ar fi putut compromite, zădărnicindu-i viaţa tihnită. N-am nimic cu nimeni, era unul din principiile pe care se întemeia filozofia sa politică. Nu sînt împotriva polonezilor, nici a francezilor, englezilor sau evreilor şi, în general, nu sînt împotriva nimănui. Nici chiar a ruşilor! Cine cumpără de la mine o maşină sau benzină şi plăteşte cu bani buni americani, acela e prietenul meu.

11 Un gen de baseball, pe un teren mai mic şi cu o minge mai mare

99

Thomas ducea o.viaţă ternă, plicticoasă în casa unchiului său. Respecta regulile ce i se impuneau, îşi vedea de treburile sale, agasat uneori de alergia pe care o manifesta unchiul Harold ori de cîte ori îl vedea odihnindu-se cîteva clipe în timpul orelor de lucru; dar, una peste alta, era mai degrabă recunoscător pentru sanctuarul ce i se oferise, considerîndu-l un refugiu temporar: ştia că mai devreme sau mai tîrziu va pleca, dar nu se grăbea.

Tocmai voia să-şi vîre mîna în pungă, după al doilea sandviş, cînd văzu sosind Chevroletul decapotabil, model 1939, al gemenelor Jordache. Maşina făcu o curbă şi stopă în faţa pompei; în ea se afla numai una din fete, Ethel sau Edna, Tom nu îşi dădea seama care dintre ele. Le satisfăcuse pe amîndouă, ca toţi băieţii din oraş de altminteri, dar tot nu izbutea să le deosebească, aşa de mult semănau una cu cealaltă.

Chevroletul se opri scrişnind din roţi şi zăngănind. Părinţii fetelor erau plini de bani, dar socoteau că o maşină veche era arhisuficientă pentru două tinere de şaisprezece ani care în viaţa lor nu cîştigaseră muncind nici un cent.

— Salut, geamăno! zise Tom, ca să nu facă o gafă.

— Salut, Tom.

Gemenele erau bine făcute, drăguţe, bronzate, aveau păr lung, blond şi funduliţe micuţe, durdulii, dar ferme. Cînd le priveai, tenul lor îţi lăsa impresia că de-abia s-au întors de la munte.

Dacă nu ştiai că s-au întins cu tot tineretul din Elysium, îţi făcea chiar plăcere să fii văzut oriunde în compania lor.

— Ghici care-s eu, îl provocă fata.

— Ei, haide, încercă Tom să se eschiveze.

— Dacă nu spui, cumpăr benzină din altă parte, îl ameninţă ea.

— N-ai decît. Doar îs banii unchiului meu.

— Voiam să te chem la o petrecere, schimbă tactica fata. Mergem diseară pe malul lacului, prăjim cîrnaţi şi o să avem şi o lădiţă cu bere. Dar nu te invit dacă nu ghiceşti cine-s eu.

Tom rînji, căutînd să cîştige timp. Trase cu ochiul în maşină. Fata se ducea să se-scalde, iar pe locul de lîngă volan se afla un costum de baie.

— Am vrut să te necăjesc, Ethel, spuse el. Ethel avea un costum alb, Edna unul albastru.

Din prima clipă am ştiut că eşti tu, minţi el.

— Ca recompensă că ai ghicit, dă-mi trei galoane de benzină, ceru ea.

— N-a fost nevoie să ghicesc, te-am păstrat în simţuri, continuă Tom să mintă cu neruşinare.

— Sînt sigură, acceptă ea cu convingere. Privi în jur, se uită prin garaj şi strîmbă din nas.

Ce loc tîmpit, comentă ea fără sfială. Un băiat ca tine ar putea găsi un loc de muncă mai bun, dacă

ar căuta. Măcar într-un birou.

Cînd o văzuse prima oară, Tom pretinsese că are nouăsprezece ani şi că a absolvit liceul.

Fata catadicsise să-i vorbească abia după ce, într-o sîmbătă după-amiază, Tom făcuse – timp de cinsprezece minute – o demonstraţie de sărituri de la trambulina lacului.

— Îmi place aici. Eu nu-s făcut să mă închid în birou, răspunse el.