Rudolph avea multe talente mărunte care însă nu îi conturau un ţel de urmat. Nu cînta rău la trompetă, dar nu îşi făcea iluzii că ar fi un Benny Goodman sau un Louis Armstrong. Dintre ceilalţi patru băieţi din orchestră doi erau mai buni decît el, iar ceilalţi doi cam de acelaşi nivel cu el.
Se asculta atent şi aprecia obiectiv cum cîntă, cît preţuieşte ca trompetist şi îşi dădea seama că nu valorează prea mult; şi că nici nu îşi va îmbunătăţi calitatea interpretării, oricît de tare s-ar strădui. Ca atlet era foarte bun la o singură probă, la 200 de metri garduri, dar se îndoia că la un liceu dintr-un oraş mare ar putea fi măcar cooptat în echipa atletică, spre deosebire de Stan O'Brien care juca pe post de fundaş în echipa de fotbal. Deşi depindea de bunăvoinţa profesorilor pentru a căpăta la studii note suficiente care să permită menţinerea sa în echipă, pe teren O'Brien era unul din jucătorii cei mai inspiraţi pe care îi avusese vreodată statul lor. Dribla cu isteţime şi-ntr-o frîntură de secundă găsea în apărarea adversă breşa prin care angaja acţiunea corectă, cu acel simţ
înnăscut al atletului de rasă pe care simpla inteligenţă nu îl putea suplini. Stan O'Brien primise oferte de burse atrăgătoare de la colegii îndepărtate, ca de pildă din California, şi – dacă nu va avea vreun accident pe teren -va ajunge probabil în echipa naţională şi se va aranja pe viaţă. Rudolph era mai bun la literatura engleză decît Sandy Hoperwood, care edita revista şcolii şi care era trîntit cu regularitate la materiile ştiinţifice. Dar dacă citeai un singur articol redactat de el îţi dădeai seama că
nici o piedică nu îl va opri pe Sandy să devină scriitor.
80
Rudolph avea darul să placă celor din jur şi era conştient că din acest motiv îl aleseseră, de trei ori la rînd, preşedinte al clasei sale. Dar sufragiile întrunite nu se datorau nici unui talent: ştia însă să-şi planifice comportarea ca să se facă agreabil colegilor, să lase impresia că se interesează de ei şi să se prefacă bucuros cînd era nevoit să preia vreo sarcină nesuferită ca, de pildă, organizarea seratelor dansante de la şcoală sau prezidarea comitetului de publicitate al revistei editate de elevi, muncind pe brînci ca să-l aprecieze toată lumea. Dar a te face plăcut nu era cu adevărat un har, dovada era faptul că nu avea un prieten mai apropiat şi nici el nu se apropiase sufleteşte de vreun coleg. Chiar şi obiceiul de a o săruta, dimineaţa şi seara, pe mama sa şi de a o lua la plimbare duminca se datora unor calcule meschine menite a-i cîştiga recunoştinţa şi a-i menţine convingerea, pe care ştia că o are, că e un fiu model, atent şi iubitor. Altminteri, plimbările duminicale îl plictiseau de moarte, iar mîngîierile ei – cînd o săruta – îl iritau de-a binelea; dar, desigur, nu îşi exterioriza sentimentele.
Rudolph îşi zicea că în realitate poseda două euri: unul – cel adevărat -cunoscut numai lui; şi altul pe care îl etala în faţa lumii. Ar fi dorit să devină ceea ce lumea avea despre el impresia că este, dar se îndoia că va reuşi vreodată. Deşi cunoştea părerile mamei şi ale surorii sale, precum şi ale unor profesori, care îl considerau un băiat chipeş, el personal avea îndoieli în privinţa aceasta. I se părea că e prea tuciuriu, că are nasul prea lung şi ochii prea mici şi prea spălăciţi în constrast cu pielea măslinie, că maxilarul e prea colţuros, iar negrul părului – cu totul banal şi comun.
Studia cu atenţie fotografiile publicate în diferite ziare şi reviste pentru a se documenta cum se îmbrăcau băieţii care frecventau unele şcoli simandicoase – Exeter şi St. Paul's, de exemplu – sau ce purtau studenţii de la Harvard şi Princeton, apoi îşi dădea silinţa să-i imite adaptîndu-le stilul la hainele pe care şi le putea procura în limita pungii sale. Purta pantofi albi din şevro, cam uzaţi, şi îşi făcuse rost de un sacou. Însă în inimă i se înfiripase sentimentul neplăcut că, dacă ar fi invitat vreodată la o petrecere, cu nişte boboci, s-ar descoperi imediat că în realitate, este un provincial necioplit care îşi dă aere să pară ceea ce nu e.
În faţa fetelor se intimida şi, dacă nu puneai la socoteală sentimentul acela stupid pentru domnişoara Lenaut, nu se îndrăgostise niciodată. De aceea se prefăcea că nu îl interesează sexul opus, că are alte treburi mai importante decît să-şi irosească timpul întîlnindu-se, flirtînd şi giugiulindu-se cu colegele. În realitate evita compania acestora de teamă că, dacă s-ar nimeri într-o postură mai intimă cu vreuna din ele, aceasta va descoperi că în spatele sclifoselilor sale se ascundea de fapt un nepriceput, lipsit de experienţă.
Într-un anumit fel îşi invidia fratele. Thomas nu îşi bătea capul să ghicească ce ar gîndi alţii despre el. Harul său era ferocitatea. Lumea se temea de el, ba chiar îl ura, şi – fără îndoială – nimeni nu îl agrea, dar Thomas nu se sinchisea şi nu îşi pierdea timpul cu alegerea unei cravate sau cu pregătirea temelor la engleză. Acţiona hotărît şi nu se chinuia ezitînd ce atitudine să ia într-o situaţie sau alta, ci trecea – fără să şovăie, – la fapte.
Cît despre sora sa... Gretchen era foarte frumoasă, mult mai frumoasă decît multe staruri ale ecranului, iar harul acesta era suficient pentru oricine.
— Gîsca asta-i grozavă, tati, spuse Rudolph, ştiind că tatăl său aştepta ca el să-i aprecieze talentele de bucătar. Zău că-i tare gustoasă, mai zise întinzînd farfuria. Îşi dădu silinţa să nu clipească atunci cînd văzu dimensiunile porţiei care îi umpluse farfuria.
81
IV
Gretchen mînca fără să se grăbească. „Cînd să le spun? Care ar fi clipa potrivită?” se întreba ea. Vineri i se dăduse la serviciu preaviz de două săptămîni. Domnul Hutchens o chemase în biroul său şi, după o introducere încîlcită despre eficienţa şi conştiiciozitatea în munca pe care o presta excelent, ca şi despre prezenţa ei fizică agreabilă la locul de lucru, trecuse la subiect. Primise dispoziţie, chiar în dimineaţa aceea, să-i dea preaviz ei şi unei colege de serviciu. Se dusese îndată
la manager, ca să obiecteze, pretindea domnul Hutchens, iar vocea sa uscată ţăcănea sonor, cu sinceră părere de rău. Managerul îi spusese că regretă, dar nu are încotro; după încheierea războiului în Europa, guvernul va diminua comenzile, afacerile vor fi afectate, şi din cauza aceasta trebuiau luate măsuri de economie prin reducerea personalului. Gretchen şi colega ei fuseseră ultimele angajate la serviciul domnului Hutchens şi de aceea urmau să fie concediate primele. Domnul Hutchens era tulburat încît, tot vorbind, îşi scosese batista de cîteva ori şi îşi suflase nasul fără rost, pentru a o convinge că el nu are nici o vină. După trei decenii de mînuit hîrtii, domnul Hutchens părea că se transformase el însuşi într-o foaie gălbejită, fragilă, aidoma unei facturi clasate care zăcuse ani de zile în arhivă, pînă cînd – scoasă la iveală pentru verificări şi controale – se constatase că devenise sfărîmăcioasă şi scorojită pe margini. Emoţia din glas, cînd vorbea, era de-a dreptul caraghioasă.
Gretchen fusese nevoită să-l consoleze ea pe domnul Hutchens. Nu avea intenţia să-şi petreacă restul vieţii muncind la „Fabrica de cărămizi şi ţigle Boylan”, afirmase ea, şi îl asigurase că
înţelege raţiunea concedierii, în primul rînd a celor care fuseseră angajaţi ultimii. Evitase însă de a-i lămuri adevăratele motive ale concedierii sale, socotindu-se vinovată faţă de cealaltă fată care fusese sacrificată pentru a camufla actul de răzbunare a lui Teddy Boylan.
Nu se decisese încă ce va face; nădăjduia să aibă destul timp pentru a-şi definitiva planurile înainte de a-i dezvălui tatălui său năpasta. Era conştientă că va urma o scenă urîtă şi voia să-şi aibă
pregătită apărarea.
Astăzi tatăl ei se purtase, pentru prima oară în viaţa sa, ca o fiinţă omenească şi poate că
după masa copioasă, dispus de vinul pe care îl băuse şi legănat de nădejdile puse în copilul preferat, va fi îngăduitor faţă de celălalt.
Cînd ajunseseră la desert, Gretchen se hotărîse.
V
Jordache intră cu un tort pregătit tot de el, pe care licăreau optsprezece lumînărele –
şaptesprezece plus una de viaţă lungă. Tocmai cîntau „La mulţi ani, dragă Rudolph” cînd soneria de afară îi întrerupse la mijlocul unui vers.
De obicei la Jordache acasă nu se auzea niciodată sunîndu-se la uşă. Nimeni nu venea în vizită la ei, iar poştaşul arunca direct în cutie, printr-o crăpătură în uşă, corespondenţa ce le era eventual adresată.
— Cine dracu'o fi? se miră Jordache arţăgos. În faţa neprevăzutului reacţiona nervos de parcă orice surpriză nu putea fi decît un atac îndreptat împotriva lui.
82
— Mă duc eu, se oferi iute Gretchen, străfulgerată de convingerea că jos, la uşă, aştepta Boylan, cu maşina parcată în faţa prăvăliei. De la el te puteai aştepta la un asemenea act nebunesc.
Se bucura că se îmbrăcase elegant şi se coafase în dimineaţa aceea chiar, pentru sărbătorirea lui Rudolph. Teddy Boylan nu avea decît să plîngă sănătos după ceea ce nu va mai căpăta niciodată.
Cînd deschise uşa se trezi faţă în faţă cu doi bărbaţi cunoscuţi: domnul Tinker şi fratele său, preotul. Pe domnul Tinker îl ştia de la fabrică, iar pe părintele Tinker cine nu îl cunoştea? Un zdrahon cît uşa, cu faţa roşcovană, ce părea a fi mai degrabă un hamal de port care şi-a greşit profesiunea.
— Bună ziua, domnişoară Jordache, salută domnul Tinker cu gravitate, scoţîndu-şi pălăria.
Chipul său lunguieţ şi fleşcăit arăta de parcă ar fi descoperit o eroare îngrozitoare în registre.
— Hello, domnule Thinker. Hello, părinte,
răspunse Gretchen.
—
Sperăm că nu vă deranjăm, se scuză formal domnul Thinker. Glasul său suna mai ceremonios, mai evalvios decît al fratelui său, cel hirotonosit. Trebuie să vorbim cu tatăl tău. E
acasă?
— Da, confirmă Gretchen surprinsă. Vă rog să
