Băiatul rîse uşor. Julie îl imită; avea o listă întreagă de asemenea fraze şi comparaţii trăsnite, pentru a exprima diferite sentimente şi gînduri „Parcă-s o barcă a poliţiei”, cînd îl fugărea, înotînd, prin bazin; „Parcă aş fi în partea întunecată a lunii” cînd, silită să rămînă acasă ca să spele vasele, rata întîlnirea cu el.

Străbătură drumul pînă la capătul parkingului, departe de pragul barăcii unde se adunaseră

mulţi dansatori ca să respire şi ei aerul răcoros. Rudolph deschise uşa unei maşini şi-i făcu loc fetei să se strecoare înăuntru apoi intra şi el. Închise uşa şi îndată gurile lor se căutară pe întuneric şi se uniră într-un sărut dulce. Se sărutau înlănţuiţi, fără a-şi lua răgaz să răsufle. Gura ei era fragedă ca petala de bujor, moale ca blăniţa unei pisicuţe, aromată ca menta; pieliţa catifelată a gîtului ei o simţea în mîna sa ca o aripioară de fluture. Se sărutau iară întrerupere, dar nu făceau nimic altceva.

Topit, ameţit, Rudolph plutea prin nori, aluneca pe unda apelor, se scufunda într-o dulce beţie. Era o trompetă care interpreta propria-i melodie Un singur sentiment îl domina – iubea, iubea... îşi desprinse uşor gura de a ei lăsînd buzele să-i alunece mai jos, pe gîtul ei, în timp ce fata îşi rezemase capul de spătarul scautiului. „Te iubesc!” şopti el şi aceste cuvinte rostite pentru prima oară îl tulburară, îl făcură să vibreze. Fata îi luă capul cu amîndouă mîinile şi îl trase cu hotărîre să o sărute din nou pe gît. Braţele ei viguroase de înotătoare erau minunate şi emanau o aromă de caise.

Uşa fu smulsă brusc şi un glas de bărbat exclamă:

— Ce dracu faceţi aici?

Rudolph îşi înălţă capul, înlănţuind protector cu braţul umerii Juliei.

— Discutam despre bomba atomică, răspunse rece. Ce credeţi că facem?

Mai degrabă ar fi murit, decît să se arate cumva intimidat sau speriat. Era prea întuneric şi Rudolph nu distingea trăsăturile omului de afară. Pe neaşteptate, intrusul începu să rîdă pe înfundate.

— Răspuns timpit la o întrebare şi mai tîmpită, zise acesta continuînd să rîda. Se muta din locul său pentru ca raza palidă a becului din apropiere să-i lumineze faţa. Atunci Rudolph recunoscu chipul cu părul ca paiul pieptanat lins, sprîncenele blonde, stufoase.

— Scuză-mă, Jordache, zise Boylan amuzat.

„Mă cunoaşte! îşi zise Rudolph. Dar de unde, oare?”

— Întîmplător, maşina-i a mea, continuă Boylan să vorbească. Dar nu vreau sa tulbur clipele de destindere ale unui artist. Auzisem eu că domnişoarele îi preferă pe trompetişti. Rudolph ar fi vrut să audă aceste cuvinte în alte împrejurări, rostite de altă gură. De fapt, îşi reluă Boylan ideea nici nu aveam de gînd să plec. Parcă aş bea un pahar. Cînd terminaţi, m-aţi onora daca acceptaţi să bem ceva împreună la bar, înainte de a ne despărţi.

Se înclina uşor, închise uşa fără zgomot şi se îndepărtă strecurîndu-se printre maşinile parcate.

Julie încremenise, ruşinată, de cealaltă parte a maşinii.

103

— Ne cunoaşte, şopti ea cu voce stinsă.

— Mă cunoaşte, preciză Rudolph.

— Cine e?

— Un individ pe care îl cheamă Boylan. Face parte din Sfînta Treime, răspunse Rudolph.

— Oh! exclamă fata.

— Asta e! Vrei să pleci? Un autobuz soseşte în cîteva minute. Rudolph voia să o protejeze pînă la capăt, deşi nu ştia de cine şi de ce.

— Nu! refuză Julie sfidătoare. N-am nimic de ascuns. Dar tu?

— Nici eu.

— Încă un sărut, se lipi fata de el, înlănţuindu-l cu braţele. Dar acum nu mai era ca înainte, Rudolph nu mai plutea prin nori.

Se înapoiară în baracă şi, cînd îi păşiră pragul, îl zăriră pe Boylan la capătul barului, cu faţa spre ieşire, sprijinîndu-se de tejghea, cu coatele împinse înapoi. Îi văzu şi le făcu semn că i-a recunoscut, ducînd două degete la tîmplă în chip de salut.

Rudolph o conduse pe Julie la masă şi comandă pentru ea un pahar de băutură răcoritoare cu ghimber. Apoi urcă pe podium şi începu să aranjeze partiturile pentru runda următoare. Cînd în cele din urmă, la orele două dimineaţa, orchestra intonă „Noapte bună, doamnelor!” şi muzicanţii începură să-şi adune instrumentele, iar ultimii dansatori plecau, Boylan se afla încă la bar; un bărbat încrezut, de talie medie, în pantaloni gri de flanel şi sacou apretat de in, îmbrăcăminte cam distonantă printre bluzele tinereşti, chipurile bronzate ale soldaţilor şi salopetele tinerilor muncitori, adunaţi laolaltă sîmbătă seara.

Cînd Rudolph şi Julie părăsiră podiumul orchestei, Boylan se desprinse de la bar şi se apropie de ei.

— Cu ce vă duceţi acasă, copii? întrebă el protector.

— Păi, răspunse Rudolph cam ţîfnos, neplăcîndu-i tonul superior cu care îi trata Boylan, unul din băieţi are o maşină şi ne înghesuim în ea.

Tatăl lui Buddy Westerman le împrumuta maşina familiei cînd băieţii aveau vreo petrecere la club. Aşezau deasupra contrabasul şi bateria, le lăsau pe fete acasă mai întîi, apoi se duceau cu toţii la „Ace All Night Dinner” şi încheiau ziua ospătîndu-se cu hamburgheri.

— O să fie mai comod în maşina mea, zise Boylan, luînd-o de braţ pe Julie şi conducînd-o spre ieşire.

Buddy Westerman înălţă sprîncenele a întrebare cînd îi văzu că se îndepărtează.

— Avem o chestie în oraş, răspunse vag Rudolph. „Autobuzul” tău e supraaglomerat.

Momentul trădării!

Julie şedea în faţă, între ei doi. Maşina demară, părăsi parkingul şi se îndreptă spre Port Philip. Rudolph era sigur că piciorul bărbatului îl presează pe cel al fetei; acelaşi picior care se lipise de trupul gol al surorii sale. Avea o senzaţie ciudată, aşa cum şedeau înghesuiţi toţi trei pe locurile din faţă ale Buick-ului, unde numai cu cîteva ore în urmă o imbraţişase şi o sărutase pe Julie. Dar era hotărît să fie demn.

Răsuflă uşurat cînd Boylan o întrebă pe Julie care e adresa ei, ca să o duca pe ea mai întîi acasă; era scutit, deci de scena pe care ar fi fost obligat să o facă fetei dacă îl lăsa pe el şi ea rămînea 104

singură cu Boylan. Julie parea abatută; şedea între ei şi privea fix la drumul care se aşternea în faţa lor, la luminile farurilor. Boylan conducea repede şi eficient. Depăşea ca un profesionist maşinile pe care le ajungea din urmă, ţîşnind pe lîngă ele ca un automobil de curse. Rudolph era tulburat pentru că împotriva voinţei sale, trebuia să-i admire calmul şi măiestria cu care stăpînea vehiculul.

— Aveţi o formaţie mică, dar bună, începu conversaţia Boylan.

— Mulţumesc! Am putea să ne prezentăm şi mai bine, dacă am face mai multe repetiţii şi am adăuga piese noi la repertoriu, spuse Rudolph.

— Totuşi, ca amatori, reuşiţi bine, îşi exprimă părerea Boylan. Încep sa regret că pentru mine vremea dansului a trecut.

În sinea sa, Rudolph îl aprobă. Considera grotesc, ba chiar obscen ca oamenii ce au depăşit vîrsta de treizeci de ani să mai danseze. Şi iarăşi se simţi vinovat pentru că îl aproba pe Theodore Boylan. Totuşi era bucuros ca Boylan şi Gretchen nu se tăcuseră de rîs dansînd împreună în public.

Bărbaţi vîrstnici dansînd cu fete tinere, o imagine mai rea nici că se putea.

— Iar dumneata, domnişoară...? Aşteptă ca unul din ei să completeze.

— Julie, spuse fata.

— Julie şi mai cum?

— Julie Hornberg, preciză ea pe ton defensiv.

— Hornberg? replică Boylan. Îl cunosc cumva pe tatăl dumitale?

— Ne-am mutat de curînd în oraş, spuse Julie.

— Lucrează cumva la întreprinderea mea?