Se auziră paşi urcînd scările şi Jordache apăru, cu faţa lipsită de expresie.
— Tom, se adresă băiatului, vino jos.
— N-am nimic de vorbit cu familia Tinker, mormăi Thomas.
— În schimb au ei ceva de vorbit cu tine, îi răspunse tatăl, apoi întoarse spatele, părăsi camera şi începu să coboare din nou scările. Thomas ridică din umeri şi se porni să-şi tragă degetele ca înainte de a se încăiera, şi se luă după el.
Gretchen se încruntă.
— Ce se petrece aici? Ştii ceva? îl întrebă ea pe Rudolph.
— Belea! răspunse Rudolph, întunecat la faţă. Acum era convins că va întîrzia la întîlnirea cu Julie.
VII
84
În brutărie, fraţii Tinker – unul în haine bleumarin, celălalt în straiul negru, lustruit, de preot,
– păreau doi corbi, pe fundalul rafturilor goale şi al tejghelei din marmură cenuşie. Thomas intră, tatăl închise uşa după el. „O să-l omor!” gîndea Thomas, dar cu glas tare spuse:
— Bună ziua, domnule Tinker, bună ziua, părinte, îi salută el respectuos cu un zîmbet plin de nevinovăţie pe buze.
— Fătul meu, răspunse prelatul pe un ton ce nu prevestea nimic bun.
— Spuneţi-i ce mi-aţi spus mie, îi îndemnă Jordache.
— Am aflat totul, fiule, începu să vorbească preotul, acceptînd îndemnul. Claude a mărturisit şi, aşa cum e firesc, mărturisirea urmată de căinţă atrage iertarea.
— Păstrează-ţi palavrele pentru predica de duminică, îl repezi Jordache. Stătea rezemat cu spatele de uşă, voind parcă să se asigure că nimeni nu va fugi de acolo.
Thomas tăcea. Pe buze îi flutura acel zîmbet vag pe care îl avea atunci cînd se pregătea de încăierare.
— Ce ruşine, să daţi foc sfintei cruci! continuă preotul. Tocmai cînd lumea cinstea memoria tinerilor eroi care au căzut pe cîmpul de bătălie şi chiar în ziua sfintei liturghii pe care am slujit-o, la altarul bisericii mele, pentru pomenirea şi odihna sufletelor lor! După ce că noi, catolicii, am trecut prin atîtea încercări în ţara asta bîntuită de intoleranţă şi a trebuit să depunem eforturi neprecupeţite pentru a fi acceptaţi de concetăţenii bigoţi!... Iar blasfemia ăsta e opera a doi băieţi de catolici! îşi clătină capul, cu tristeţe, prelatul.
— El nu-i catolic! răspunse Jordache.
— Ba este! Mama şi tatăl lui aparţin Bisericii. Am făcut investigaţii în privinţa asta, îl puse la punct popa.
— Ai făcut sau nu asta? se întoarse Jordache spre fiul său.
— Am făcut, recunoscu Thomas. Cu laşul de Claude, nemernicul, care face pe el de frică!
— Îţi dai seama, fătul meu, îşi reluă peroraţia popa, ce ar păţi familia ta şi familia lui Claude dacă se află cine-s autorii acelei blestemăţii?
— Am fi izgoniţi din oraş! izbucni domnul Tinker, copleşit de emoţie. Tatăl tău n-o să mai poată vinde nici măcar o bucăţică de pîine în oraşul ăsta. Oamenii îşi vor aminti că sînteţi germani venetici, chiar dacă voi aţi vrea să uitaţi lucrul acesta.
— O, Iisuse! exclamă Jordache.
— Faptele-s de netăgăduit, continuă domnul Tinker. Şi să vă mai spun ceva: dacă Boylan află vreodată cine a pus foc serei, ne dă în judecată de nu mai scăpăm toată viaţa de belea. O să
tocmească un avocat şmecher care o să-i convingă pe toţi că nenorocita aia de seră a fost cea mai valoroasă construcţie existentă între oraşul ăsta şi New York. Îl ameninţă pe Thomas cu pumnul.
Taică-tău n-o să mai aibă doi bănuţi să-i zdrăngăne în buzunar. Voi sînteţi minori, noi sîntem răspunzători – eu şi tatăl tău -de faptele voastre. Toată agoniseala noastră de o viaţă...
Thomas trăgea cu coada ochiului la taică-său care îşi încleşta şi descleşta pumnii spasmodic de avea impresia că se va repezi la el să-l sugrume.
— Ţine-ţi firea, John, îşi calmă fratele preotul. N-are rost să-l agităm peste măsură pe băiat.
Trebuie să ne bizuim pe bunul lui simţ ca să ne salvăm cu toţii. Se întoarse spre Thomas. N-am să
iscodesc ce îndemn diavolesc te-a împins să-l atragi pe Claude al nostru la actul acesta îngrozitor...
85
— Cum, Claude a spus că ideea a fost a mea? sări Thomas.
— Un băiat cum e Claude, vorbi sentenţios preotul, care a crescut într-o casă de creştini cu frica lui Dumnezeu, care se duce la biserică în fiecare duminică, nu va îndrăzni nici măcar să viseze asemenea ticăloşie!
— O.K.! zise Thomas. Nemernicul! Nu încăpea îndoială că trebuie să-l caute şi să-l găsească de s-ar fi ascuns şi în gaură de şarpe!
— Din fericire, continuă să vorbească prelatul în ritm şi pe ton de cîntec gregorian, în noaptea aceea teribilă cînd Claude s-a dus la doctorul Robert Tinker, unchiul său, nu se afla la el nici un pacient. Iar medicul, după ce a dat îngrijirile cuvenite braţului atît de rău vătămat, l-a adus acasă pe băiat, cu maşina proprie. Din mila Celui de Sus, nimeni nu i-a observat pe drum. Dar arsurile-s grave, va trebui să-şi ţină braţul bandajat cel puţin trei luni de zile şi în tot timpul acesta nu va fi în siguranţă nici măcar în casă. Vreuna din servitoare ar putea deveni bănuitoare, vreun comisionar ar putea observa ce i s-a întîmplat sau vreun coleg de şcoală l-ar putea vizita, din prietenie.
— Iisuse Cristoase! exclamă domnul Tinker. Anthony, coboară din amvon! Cu faţa schimonosită de furie şi cu ochii injectaţi se înfipse în faţa lui Thomas. L-am dus pe neisprăvitul de fiu-meu la New York, iar acolo l-am urcat în avion, expediindu-l în California, chiar în dimineaţa asta. Are o mătuşă acolo şi va rămîne pitit la ea pînă i s-o vindeca braţul şi o scăpa de bandaje. Apoi o să intre la şcoala militară şi nu-mi pasă dacă n-o mai pune piciorul în oraşul ăsta în următorii nouăzeci şi cinci de ani! Iar dacă taică-tău îşi cunoaşte interesul, ar face bine să te trimită la dracu-n praznic, cît mai departe de oraşul ăsta, unde nimeni nu te cunoaşte şi nu-ţi va pune întrebări.
— Nu-ţi face griji, Tinker. Pînă diseară n-o să mai fie în oraş, îl asigură Jordache.
— Ar face bine! zise ameninţător tatăl lui Claude.
