— Declar solemn că o să-mi vînd trupul! spunea Mary Jane Hackett, o fată originara din Kentucky. Ei nu talente caută, ci trupuri goale, apetisante. Aşa că îndată ce primesc un telefon anunţîndu-mă că se angajeaza fete la corpul de balet, o să spun „adio Stanislavski” şi o să-ncep să-mi legan pe bani funduleţul zglobiu.

Gretchen şi Mary Jane se aflau în Strada 46 de Vest, înghesuindu-se în anticamera biroului lui Bayard Nichols împreună cu o ceată pestriţă de fete şi băieţi care aşteptau răbdători în nădejdea că îl vor vedea pe patron şi îi vor vorbi. În spaţiul îngust al anticamerei tapetate cu afişe se aflau doar trei scaune, al treilea scaun fiind ocupat de o actriţă, interpretă de roluri dificile, care purta o etolă de blană, deşi afară erau 30 de grade la umbră. Secretara lui Nichols, pe care un grilaj de lemn o separa de aspiranţii optimişti, scria la maşină, ciocănind claviatura cu asemenea înverşunare încît credeai că vrea să lichideze cît mai repede limba engleză pe care o considera duşmanul ei personal.

Fără a-şi întrerupe viguroasa-i activitate şi fără a greşi o literă măcar, secretara răspundea invariabil:

„Bună, dragă”, fiecărui nou sosit, actor sau actriţă, repetînd legenda că Nichols e ocupat cu distribuţia pentru o nouă piesă cu şase interpreţi -patru bărbaţi şi două femei.

Mary Jane Hackett era o fată năltuţă, mlădioasă şi fără piept, care de fapt îşi cîştiga existenţa ca manechin. Gretchen avea forme prea rotunde pentru un manechin. Mary Jane Hackett căpătase nişte rolişoare pe Broadway în două piese care fuseseră tot atîtea eşecuri şi mai jucase o jumătate de stagiune, vara, încît acum vorbea şi se comporta ca o veterană. Privi roată la actorii care, înşiraţi de-a lungul pereţilor, se sprijineau cu graţie de afişele publicitare pentru piesele puse în scenă odinioară

de Bayard Nichols.

— Ai zice, începu Mary Jane Hackett, că atîtea succese obţinute încă din perioada neagră a anului 1935, i-ar fi permis acestui Nichols să închirieze un spaţiu mai arătos decît cursa asta de şobolani sau măcar să instaleze un sistem de aer condiţionat. Nu ştiu ce caut eu aici! Cred că zgîrie-brînză ăsta mai păstrează ca amintire primul bănuţ cîştigat în viaţa lui. Îşi dă sufletul dacă plăteşte mai mult decît minimumul prevăzut, dar chiar şi atunci îţi ţine o predică lungă despre modul cum Franklin D. Roosevelt a dus ţara de rîpă.

Secretara ciocănea impasibilă, fără întrerupere, la maşina de scris, luptîndu-se în continuare cu perfida limbă engleză. Gretchen privi cu jenă spre ea: încăperea era prea mică pentru ca să nu fi auzit diatriba rostită de Mary Jane.

— Uită-te la ei, indică ea cu un gest al bărbiei pe tinerii care aşteptau: nu-i unul care să-mi ajungă măcar pînă la umăr! Şi ăştia au pretenţia să joace teatru american, Dumnezeule! Dacă s-ar scrie o piesă în care rolurile feminine să fie interpretate în genunchi de-a lungul celor trei acte, 109

atunci aş avea şi eu şansa să capăt un angajament. Bărbaţii-s pitici, iar dacă depăşesc un metru şaizeci îi poţi considera juni-primi!

— Vai ce obrăznicuţă eşti, Mary Jane, se prefăcu un tînăr înalt că protestează.

— Cînd ai sărutat ultima oară o fată? îl luă la vale, provocatoare, Mary Jane.

— În 1928, răspunse prompt tînărul. Cînd am sărbătorit alegerea lui Herbert Hoover.

Cei din sală rîseră cu poftă; cu excepţia secretarei care continua să mitralieze la maşină.

Lui Gretchen îi plăcea mediul în care o aruncase întîmplarea, deşi încă nu obţinuse primul ei rol. O boemă ai cărei membri vorbeau între ei fără fasoane, tutuindu-se şi chemîndu-se pe numele mic: Alfred Lunt era Alfred pentru oricine îi fusese partener în vreo piesă, chiar dacă rostise o singură replică de două rînduri la începutul primului act. Cînd o fată afla că se caută o interpreta pentru un rol anume înştiinţa pe toate prietenele ei şi, dacă era nevoie, norocoasei îi împrumuta o rochie ca să aibă ceva mai arătos pe ea la prezentare. I se parea că este membră a unui club al generoşilor unde, pentru a fi acceptat, nu contau originea aristocratică sau banii, ci tinereţea şi încrederea fiecăruia în talentul celuilalt.

La subsolul drugstore-ului lui Walgreen – unde se adunau cu toţii în jurul veşnicelor ceşti de cafea pentru a face schimb de păreri şi a critica piese de succes sau pentru a maimuţări vreun idol de matineu, ori ca să-şi exprime regretul pentru dispariţia Grupului de Teatru – Gretchen era acceptată

şi discuta la fel de liber şi deschis ca oricare altul despre prostia criticilor, despre modul cum ar trebui interpretat rolul lui Trigorin din Pescăruşul, despre faptul ca nimeni nu o mai egala în talent pe Laurette Taylor sau despre unii producători care vroiau să se culce cu fiecare fată ce le păşea pragul biroului. In decursul a două luni, şuvoiul glasurilor tinereşti cu accente din Georgia, Maine, Texas sau Oklahoma determinase estomparea, ba chiar aproape uitarea străzilor sărăcăcioase din Port Philip, din care nu îi mai rămăsese decît un punct minuscul la linia de orizont a memoriei.

Dormea, făra nici o remuşcare, pînă la orele zece dimineaţa, vizita apartamentele unor tineri, unde repeta, pînă la ore tîrzii, scene din diferite piese, făra a se sinchisi de ceea ce poate gîndi lumea.

La YWCA unde trăsese şi se hotărîse să locuiască pînă la primirea unui rol, o lesbiană îi făcuse avansuri, dar rămăseseră cu toate acestea prietene bune şi uneori luau masa sau se duceau împreună

la cinematograf. Gretchen începu să frecventeze o şcoală de balet – trei ore pe săptămînă – pentru a învăţa să se mişte cu graţie pe scenă şi reuşise să şi modifice complet mersul: acum ţinea capul atît de drept încît putea umbla cu un pahar de apa în echilibru pe creştet şi să urce sau să coboare scările fără a-l vărsa...

Fosta balerină, conducătoarea şcolii, numea această performanţa „seninătate primitivă”.

Gretchen era încredinţată că i-a pierit timiditatea şi că lumea care o priveşte e convinsa că

s-a născut în acest oraş. Mergea uneori, seara, la restaurant cu tineri actori sau posibili viitori regizori pe care îi întîlnise în localul lui Walgreen sau în birourile producătorilor, ori la orele de repetiţii, şi îşi plătea singură consumaţia. Se apucase şi de fumat. Amanţi însă nu avea.

Se hotărîse să aştepte pînă va căpăta un angajament, zicîndu-şi că trebuie să rezolve problemele una cîte una. Stătea în cumpănă daca să-i scrie sau nu lui Boylan, ca să-i ceară rochia cea roşie pe care el i-o cumpărase; nu putea şti cînd va avea nevoie de ea.

Uşa biroului se deschise şi Bayard Nichols apăru împreună cu un individ scund, subţire, în uniformă de căpitan de aviaţie.

110

— Daca se iveşte ceva, Willie, tocmai îi spunea Nichols, îţi dau de veste.

Glasul îi suna trist, resemnat, lăsînd impresia că din viaţă îşi aminteşte numai eşecurile.

Ochii săi măturară fugitiv, preţ de o clipă, ca raza indiferentă a unui far, lumea îngrămădită în anticameră.

— Vin săptămîna viitoare şi sper că ai să mă inviţi să iau masa cu tine, spuse căpitanul.

Avea o voce de tenor-doi, surprinzătoare pentru un bărbat care nu cîntărea peste optzeci de kilograme şi nu măsura mai mult de un metru şaizeci şi cinci. Păşea băţos, de parcă ar fi fost încă

elev la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. Dar faţa sa şi părul castaniu, neregulamentar de lung, desminţeau alura militară pe care o afişa. Avea fruntea înaltă – puţin bombată – masivă şi gînditoare, tulburătoare evocare a lui Beethoven, iar ochii îi erau albaştri ca porţelanul de Wedgwood.

— Pe tine tot Unchiu112 continuă să te întreţină, îi spunea Nichols. Dar eu cu impozitele mele... Totuşi te invit la masă.

Făcea impresia că e un om care nu cheltuieşte prea mult pe mîncare şi în al cărui tub digestiv se desfăşura, noapte de noapte o tragedie elisabetană; că nişte ucigaşi i se furişau în duoden ameninţîndu-l cu ulcerul. Un psihiatru sau o nevastă nouă poate că l-ar fi putut ajuta, cît de cît.

— Domnule Nichols... Băiatul cu care Mary Jane avusese schimbul de cuvinte se desprinsese de perete şi înaintă un pas.

— Săptămîna viitoare, Bernie, îi tăie avîntul domnul Nichols, măturînd încă o dată asistenţa cu farul ochilor. Apoi i se adresă secretarei: Domnişoară Saunders, te rog să vii la mine cîteva clipe.

Şi cu un gest obosit, de bolnav vlăguit de dispepsie, dispăru în biroul său.

Secretara lansă la maşina de scris o ultimă rafală mortală împotriva Breslei Dramaturgilor, apoi îşi urmă şeful cu un carnet de notiţe stenografice în mînă şi uşa se închise în urma ei.

— Doamnelor şi domnilor, se adresă întregii asistenţe căpitanul, cred că ne-am greşit meseria cu toţii. De aceea vă sugerez să vă îndreptaţi atenţia spre surplusurile de armament. Cererile de bazooka uzate vor creşte nemaipomenit. Bună, Tiny!

Mary Jane, căreia îi fusese adresat salutul, se ridică în picioare, dominîndu-l cu statura ei, şi aplecîndu-se îl sărută pe obraz.

— Mă bucur că ai reuşit să te întorci teafăr de la sindrofia aia, Willie, îi răspunse Mary Jane.

— Recunosc că m-am cam pilit pe acolo, se prefăcu Willie că mărturiseşte. Ne uşuram sufletele depănînd amintirile întunecate legate de bătălii.

— Mai degrabă vă înecaţi sufletele, îl puse la punct Mary Jane.

— Nu fi invidioasă pe noi şi pe bietele noastre escapade, se milogi în glumă Willie. Adu-ţi aminte că tu făceai pe manechinul prezentînd portjartiere cînd noi zburam pe cerul Berlinului sub tirul înspăimîntător al antiaerienei.

— Chiar ai zburat deasupra Berlinului? întrebă Mary Jane.

— Bineînţeles că nu, îi răspunse Willie, refuzînd să-şi aroge vreun act de bravura. Apoi zîmbind larg spre Gretchen: Aştept, cu răbdare Tiny.

— O, se deştepta Mary Jane. Jordache, Abbott, făcu ea prezentările.

— Mă bucur ca astăzi paşii m-au adus pe Strada 42, zise galant Willie.

12 Unchiul Sam.

111