— La revedere, o salută Gretchen pe domnişoara Saunders, cînd trecu pe lîngă ea.

— La revedere, dragă, îi răspunse aceasta fără a-şi ridica ochii de pe claviatură.

Mirosea a transpiraţie! Carnea cea efemeră... Citez...

Gretchen ieşi pe coridor, dar nu chemă ascensorul pînă cînd nu simţi că i-a dispărut roşeaţa din obraji. Ascensorul sosi şi din el apăru un tînăr chipeş, ducînd în braţe o uniformă de ofiţer confederat şi o sabie de cavalerist. Chipiul cu boruri largi, potrivit uniformei, confecţionat din fetru 113

strălucitor şi împodobit cu o pană, îl avea pe cap. De sub chipiu, faţa sa cu nas coroiat şi puternic bronzată de soarele fierbinte al New York-ului anului 1945, părea ireală.

— Nu se mai termină o dată războiul ăsta, zise prietenos tînărul în timp ce Gretchen intra în liftul încins ca o baie de aburi.

Simţi transpiraţia adunîndu-i-se broboane pe frunte. O şterse cu un şerveţel „Kleenex”

înainte de a ieşi în strada cu blocuri geometrice ce emanau căldură dar şi lumină sticloasă în umbra de beton. Abbott şi Mary Jane o aşteptau în faţa clădirii. Gretchen zîmbi. Şase milioane de locuitori în oraş. Atîta pagubă! Ei o aşteptaseră.

— Tot timpul m-am gîndit la un prînz copios, o întîmpină Willie.

— Mor de foame, răspunse Gretchen.

Porniră spre restaurant, mergînd pe partea umbrită a străzii, cele două fete, înalte şi suple, încadrîndu-l pe soldatul subţirel, mărunt, ce amintea de conducători de stat celebri la fel de scunzi cum au fost Napoleon, Trotsky, Cezar şi, probabil Tamerlan.

Gretchen îşi privea trupul gol în oglinda din cabină. Duminica trecută se dusese la plaja Jones cu Mary Jane şi doi băieţi, iar umerii, braţele şi picioarele căpătaseră o uşoară tentă trandafirie.

Umbla fără ciorapi în timpul verii şi nu avea portjartier, aşa că nu existau dungi sau creţuri prozaice pe arcul neted al coapselor. Îşi privi sînii. Vreau să ştiu ce gust au cu whisky. Băuse două pahare de Bloody Mary la prînz, cu Mary Jane şi Willie şi pe deasupra împărţiseră şi o sticlă de vin. Lui Willie îi plăcea să bea.

Gretchen îşi puse costumul de baie negru, cel întreg. Pe triunghiul dintre picioare sclipeau firişoare de nisip rămase acolo de cînd fusese la plaja Jones. Se îndepărtă de oglindă, apoi reveni, studiindu-şi mişcările. Misterul Feminin! I se păru că mersul ei este prea modest. Adu-ţi aminte de Seninătatea Primitivă! Willie şi Mary Jane o aşteptau la barul Algonquin ca să afle rezultatul probei.

Gretchen îşi modelă mişcările cu mai multă îndrăzneală. Cineva ciocăni la uşă.

— Domnişoară Jordache, se auzi glasul regizorului de culise. Noi sîntem pregătiţi, dacă şi dumneata eşti.

Gretchen deschise uşa şi din nou simţi că roşeşte. Din fericire lumina redusă, pentru lucru, o proteja şi nimeni nu putea observa ce se petrece cu ea. Îl urmă pe regizorul de culise care îi dădea indicaţii:

— Traversează scena de cîteva ori, de la un capăt la altul.

În fotoliile din rîndul al zecelea al sălii învăluite în penumbră se desluşeau vag mai multe persoane. Scena necurăţată şi peretele din cărămidă netencuită al fundalului lăsau impresia ruinelor Romei. Fata avea convingerea că, totuşi, îmbujorarea care o cuprinsese se observă pînă departe, în stradă.

— Domnişoara Gretchen Jordache.

Din întunericul de cavernă se auzi, chemînd-o, vocea regizorului de culise. Un mesaj închis într-o sticlă aruncată în valurile întunecate ale şirurilor de scaune. Rătăcesc ca o corabie în voia valurilor întîmplării, gîndea Gretchen. Îi venea să o rupă la fugă.

Gretchen traversă scena cu senzaţia că escaladează un munte. O fantomă în costum de baie!

Nici un sunet nu se auzea din sală. Gretchen străbătu scena în sens invers şi încă de două ori înainte şi înapoi. Nici o reacţie nu se făcea auzită din sală. Gretchen se temea să nu îi intre aşchii în tălpi.

114

— Mulţumesc foarte mult, domnişoară Jordache, se auzi în cele din urmă glasul deprimat, de tenor al domnului Nichols. Dacă te abaţi mîine pe la biroul meu, punem la punct detaliile contractului.

Cît se poate de simplu. Brusc Gretchen îşi dădu seama că nu mai roşeşte.

Willie şedea singur, ţeapăn, pe un scaun din minusculul bar Algonquin, sorbind dintr-un pahar cu whisky, în amurgul verzui, subacvatic, care constituia atmosfera obişnuită a încăperii. Se roti şi o salută cînd o văzu intrînd cu sacoşa de plajă, cam soioasă, în care avea costumul de baie.

— Fata frumoasă arată şi mai frumoasă. Se pare că tocmai i s-a oferit rolul „Femeii misterioase” la teatrul Belasco, zise Willie şi adăugă: Ăsta-i un citat.

În timpul mesei se amuzară copios pe tema relatărilor făcute de Gretchen despre modul cum decursese întrevederea cu Nichols.

— Ai dreptate, recunoscu Gretchen aşezîndu-se pe scaunul de lîngă Willie. Sarah Bernhard e pe cale să apară pe firmament.

— Ea n-ar fi izbutit niciodată: avea un picior de lemn. Bem şampanie? propuse Willie.

— Unde e Mary Jane? întrebă Gretchen.

— A plecat, avea întîlnire, zise Willie.

— Bem şampanie, acceptă Gretchen. Şi amîndoi izbucniră în rîs.

Barmanul aduse şi aşeză pe masă, în faţa lor, două cupe pe care ei le umplură şi le băură

închinînd pentru Mary Jane, delicioasa absentă.

Gretchen bea pentru a doua oară în viaţa ei şampanie; prima oară îşi aminti că băuse în camera silenţioasă, vulgară, ţipător mobilată, din blocul cu patru etaje situat pe o stradă lăturalnică, cu acea oglindă din perete prin care puteai urmări ce se petrece în încăperea alăturată; tîrfa aceea splendidă cu chip de păpuşă, întinsă goală, triumfătoare, pe patul spaţios.

— Avem o grămadă de posibilităţi, începu Willie. Putem rămîne aici şi bea pînă dimineaţa.

Putem cina. Putem face dragoste. Sau ne putem duce la o petrecere. Îţi plac petrecerile?

— Cred că mi-ar plăcea, răspunse Gretchen, ignorînd punctul anterior referitor la dragoste, socotind că glumise. Willie lua toate în glumă.

Gretchen avea impresia că Willie trebuie să fi fost vesel chiar şi în cele mai dificile momente ale războiului, cînd bombele explodau răspîndind în văzduh jerbe incandescente, cînd aripi cuprinse de flăcări se prăbuşeau în picaj, aşa cum văzuse la jurnalele de actualităţi. Oare aşa se întîmplase?

— Nu e musai să mergem la petrecere, sugeră el. Acum, înainte de a ne arunca în vâltoarea plăcerilor nebune, nu crezi că ar trebui să mai aflu cîte ceva despre tine?

Willie îşi turnă şampanie, cu mîna nesigură, făcînd cupa să cînte melodios cînd o atinse cu gîtul sticlei.

— Ce anume vrei să ştii?

— Şă-ncepem cu începutul: unde locuieşti?

— În centrul oraşului, la YWCA

— O, Doamne! gemu el. Dacă-mi pun ţoale femeieşti, crezi că aş putea trece drept o bună

creştină şi aş putea închiria o cameră lîngă a ta? Ştii, tata şi-a dorit foarte mult să aibă o fată.

115

— Mi-e teamă că nu se poate. Bătrîna doamnă de la intrare are ochi de vultur şi deosebeşte de la o sută de metri o fată de un băiat.