— Femeia-i tezaur de înţelepciune, zise Willie. Maica Glie, preotesele oracolelor care ascund adevărul, meşteşugit şi cu viclenie, în enigme. Gata! Ajunge pentru astă seară, nu mai bem!

Taxi! chemă el.

— Putem să ne plimbăm, sugeră Gretchen. Sînt doar cinsprezece minute pe jos pînă la YWCA.

Taxiul frînă şi trase la bordură. Willie deschise ceremonios uşa lăsînd -o pe fată să urce.

— La Hotelul Stanley, indică şoferului după ce urcase şi el. Pe Seventh Avenue.

Se sărutară potolindu-şi setea la oaza buzelor. Şampanie, scotch, lichior de mentă de Kentucky, vin roşu de Valea Napa – California spaniolă, coniac dăruit de Franţa. Gretchen trase la pieptul ei capul bărbatului şi îi răscoli, cu gura, părul des, mătăsos.

— Ziua-ntreagă am jinduit să fac asta, mărturisi ea.

Îl strînse la piept pe copilul-soldat. El desfăcu, cu degete îndemînatice, primii nasturi de sus ai rochiei şi îi sărută valea dintre sîni. Peste capul bărbatului cuibărit la pieptul ei, Gretchen vedea ceafa şoferului preocupat de semnalele roşu-verde pe care le lansau semafoarele şi de pietonii grăbiţi. Ce făceau pasagerii în spate nu îl interesa, era treaba lor. Din fotografia fixată la bordul luminat o priveau ochii vioi, îndrăzneţi, ai unui bărbat de vreo patruzeci de ani, suferind de tulburări renale, care văzuse multe la viaţa lui şi cunoştea tot oraşul. Numele său, Eli Lefkowitz, era tipărit vizibil, conform dispoziţiilor poliţiei. Eli Lefkowitz, vizitiul nepăsător al dragostei lor, îşi va aminti toată viaţa numele lui.

Traficul redus la ora aceea a serii permitea maşinii să străbată oraşul zburînd, ca un avion, în văzduhul limpede. Încă un sărut, pentru Eli Lefkowitz, apoi ea îşi încheie nasturii la rochie, aşa cum se cuvenea înainte de a păşi în camera nupţială.

Hotelul Stanley avea o faţadă impozantă. Arhitectul care îl proiectase vizitase probabil Italia sau se inspirase din vreo fotografie a Palatului Dogilor la care adăugase ceva din faţadele lui Walgreen. Stilul adriatic transplantat pe Seventh Avenue!

În timp ce Willie se ducea la recepţie pentru a-şi lua cheia de la cameră, Gretchen se retrase într-un colţ mai liniştit al sălii. Palmieri în ciubere, scaune în stil pseudoitalian din lemn de culoare închisă, lumină strălucitoare; du-te-vino de femei zdravene, cu părul blond coafat ca la păpuşile ieftine; veselie zgomotoasă pe la colţuri, soldaţi în misiune, două dansatoare de varieteu cu fund proeminent şi gene lungi, o doamnă în vîrstă -încălţată cu ghete bărbăteşti – citind Seventeen (probabil mama vreunui tînăr), comis-voiajori plictisiţi după o zi proastă, detectivi la pîndă ca să

descopere viciul – iată tabloul pe care îl prezenta vastul hol al hotelului.

Fata se îndreptă agale spre ascensor fără să privească spre Willie, prefăcîndu-se a fi singură, în timp ce Willie se apropia şi el, şi intrară amîndoi o dată în cuşcă. Ce uşor era să-i îmbrobodeşti şi să-i păcăleşti pe oameni! Cît timp ascensorul urcă, nu scoaseră o vorbă.

— Etajul al şaptelea, îi zise Willie băiatului care conducea liftul.

120

La etajul al şaptelea nu mai descopereai nici urmă de Italia. Se părea că, pe măsură ce se înălţase spre acoperiş, arhitectul îşi epuizase inspiraţia. Coridoarele erau înguste, vopseaua cafenie scorojită atîrna fîşii pe uşile metalice, iar podeaua pardosită cu plăci de faianţă – cîndva albe – nu catadicsiseră să o acopere. „Îmi pare rău, neamule, e bine să ştii care e realitatea: Te afli în America!”

În timp ce străbăteau coridorul strîmt, tocurile pantofilor ei scoteau un sunet asemănător tropăitului mărunt făcut de ponei, iar umbrele lor se prelingeau pe pereţii prost luminaţi, ca nişte urme vagi de strigoi aciuiţi acolo încă din perioada avîntului economic din 1925. Se opriră în faţa uşii cu numărul 777, care nu se deoseba cu nimic de celelalte. Coincidenţa magică a numerelor: etajul al şaptelea pe Seventh Avenue! Bulevardul al şaptelea.

Willie se apucă, tacticos, să o dezbrace, desfăcîndu-i înainte de toate cordonul roşu confecţionat din acelaşi material cu rochia. Apoi trecu la rochia însăşi. Începu cu nasturele de sus şi îi deschise pe toţi, unul după altui, pînă la ultimul, cel de jos. Gretchen îi număra o dată cu gesturile bărbatului care îngenunchiase în faţa ei:...şapte, opt, nouă, zece... Cîtă bătaie de cap, cîte dezbateri trebuie că avuseseră loc în ateliere, pe Seventh Avenue, pînă să se adopte suprema decizie de a pune nu zece, nu doisprezece, ci UNSPREZECE nasturi!

— Muncă de o zi întreagă, mormăi Willie. Îi luă rochia de pe umeri şi o aşeză frumos, cu grijă, pe speteaza unui scaun. Şi ofiţer şi gentleman! Ea se întoarse cu spatele ca să-i desfacă şi sutienul. Aşa cum o învăţase Boylan! Lumina se strecura anevoie prin şipcile jaluzelelor. Willie bîjbîi la sutien bodogănind: Ar trebui să se inventeze ceva mai uman.

Gretchen rîse, îl ajută, lepădîndu-şi sutienul cu o scuturătură a umerilor. Apoi se întoarse din nou cu faţa spre el, iar Willie îi trase cu delicateţe în jos, pînă la călcîie chiloţeii nevinovaţi din bumbac alb. Gretchen se descălţă, zvîrlind pantofii din picioare şi, ducîndu-se la pat, îl dezveli, dintr-o singură mişcare: cearşaful nu fusese schimbat. Oare şi Mary Jane se culcase acolo? N-avea nici o importanţă!

Se întinse în pat, cu pulpele şi călcîiele strîns lipite şi cu mîinile întinse pe lîngă trup. Willie se aplecă deasupra fetei şi îşi strecură palma între coapsele ei. Avea degete îndemînatice!

— Valea Plăcerilor! oftă el.

— Dezbracă-te! îi porunci ea.

Îl privi cum îşi smulgea cravata, cum îşi descheia cămaşa, cu degete febrile. Cînd şi-o scoase, văzu că purta un corset medical, prins în copci şi şireturi, care îi ajungea pînă aproape de umeri, iar în jos pînă sub betelia pantalonilor. Deci acesta era motivul pentru care stătea atît de ţeapăn căpitanul! Iată cum fusese pedepsit trupul unui tînăr soldat! Am făcut o aterizare forţată şi m- a cam zdruncinat!

— Ai făcut dragoste vreodată cu un băiat în corset? întrebă Willie necăjindu-se cu şireturile.

— Nu îmi amintesc să fi avut prilejul, îi răspunse ea.

— E temporar, o lămuri el. Aparatul îl jena în mod evident. Încă vreo două luni, sau cam pe aici, m-au asigurat cei de la spital. Willie se chinuia mai departe cu şnururile corsetului.

— Să aprind lumina, propuse ea.

— N-aş suporta, refuză el. Brusc sună telefonul.

121

Willie şi Gretchen se priviră fără a schiţa un gest. Poate că dacă nu se mişcau, telefonul se va potoli. Dar ţîrîitul se făcu auzit din nou.

— Cred că e mai bine să răspund, zise el.

— Şi eu cred că e mai bine, încuviinţă ea.

Willie apucă receptorul telefonului aşezat pe noptiera de lîngă capul ei.

— Căpitanul Abbott? Willie ţinea receptorul în aşa fel încît ea auzea limpede. Era o voce tristă de bărbat.

— Da, răspunse Willie.

— Avem impresia că în camera dvs. se află o tînără doamnă. Pronunţa cu patos pluralul maiestăţii din Camera tronului mediteranean!

— Împărtăşesc impresia dvs., dar nu înţeleg ce vreţi, se miră Willie.

— Camera dvs. este pentru o singură persoană, e prevăzută cu un singur pat, se auzi din nou glasul.

— Foarte bine, daţi-mi o cameră pentru două persoane, ceru Willie. Ce număr are?

— Îmi pare rău, toate camerele-s ocupate pînă în noiembrie.|

— Ascultă, Jack. Hai să presupunem amîndoi că am o cameră dublă. Adaugă diferenţa la nota mea de plată.

— Regret, dar nu se poate. Camera 777 este, categoric, pentru o persoană. Aşa că tînăra doamnă trebuie să plece. Îmi pare rău!

— Tînăra doamnă nu locuieşte aici, Jack, preciză Willie, şi deci nu ocupă nimic. Ea doar mă vizitează. Şi, la urma urmelor, e soţia mea.

— Aveţi la dvs. certificatul de căsătorie, căpitane? întrebă glasul.

— Dragă, o întrebă la rîndul său Willie pe Gretchen ţinînd receptorul aproape de gura ei, ai la tine certificatul de căsătorie?

— L-am lăsat acasă, răspunse Gretchen.

— Nu ţi-am spus, dragă, să nu călătoreşti fără certificatul de căsătorie? Vocea sa avea o notă de plictis conjugal.

— Îmi pare rău, dragă, îi răspunse Gretchen cu prefăcută sfiiciune, ca o soţie supusă şi ascultătoare.

— L-a lăsat acasă, vorbi Willie în pîlnia receptorului. Vi-l prezentăm mîine dimineaţă. O să