— Da. Soră-sa trăncănise, desigur, ca o ţaţă.
— Rudolph, intenţionezi să-ţi faci meserie din trompetă? Acum avea aerul unui sfetnic binevoitor.
— Nu, n-am suficient talent, recunoscu el.
— Eşti înţelept, îl aprobă Boylan. Ar însemna să duci o viaţă de cîine şi te-ar obliga să te însoţeşti cu lumea interlopă.
105
— N-aş prea crede, replică Rudolph. Totuşi, nu îi putea permite orice. Nu aş zice că Benny Goodman, Paul Withman sau Louis Armstrong fac parte din lumea interlopă.
— Cine ştie? îşi exprimă îndoiala Boylan.
— Sînt artişti! interveni cu hotărîre Julie.
— Una nu o exclude pe cealaltă, rîse politicos Boylan. Apoi, ignorînd-o, i se adresă lui Rudolph: Ce ai de gînd să faci?
— Cînd? În noaptea asta? Rudolph înţelegea bine că Boylan se referea la cariera sa viitoare, dar nu voia să-i destăinuie prea multe din gîndurile sale. Avea impresia vagă că tot ce ar dezvălui despre intenţiile sale ar putea fi folosit cîndva împotriva sa.
— În noaptea asta sper că ai să te duci să te culci în patul tău cel moale, ca să te bucuri de odihna pe care o meriţi din plin după atîtea ore de muncă grea, răspunse Boylan. Rudolph sesiză
fraza elaborată şi limbajul preţios folosit de acesta. O engleză împopoţonată. Nu, întrebarea mea se referea la viitor, la carieră pe care ţi-o vei alege, preciză el.
— Încă nu ştiu, răspunse Rudolph. Mai întîi intenţionez să merg la colegiu.
— O, ai să mergi la colegiu! Surpriza amestecată cu o urmă de amabilitate era evidentă în vocea lui Boylan.
— De ce nu s-ar duce la colegiu? sări Julie care sesizase tonul bărbatului de lîngă ea. Învaţă
foarte bine şi tocmai a fost acceptat în Arista.
— Aşa! Iartă-mi ignoranţa, ce-i aia Arista? întrebă curios Boylan.
— E o asociaţie specială de învăţămînt, interveni Rudolph în ajutorul Juliei şi îmboldit totodată de spiritul adolescentin, care nu agreează apărarea sa de către altcineva. Nimic deosebit, îşi continuă el explicaţia. Dacă ai condei şi ştii să citeşti cu intonaţie, practic...
— Dar nu-i numai atîta, ştii prea bine! sări Julie cu vădită dezamăgire în glas şi pe faţă, din cauza atitudinii de autominimalizare a lui Rudolph. În ea sînt primiţi numai elevii cei mai buni, cei mai pregătiţi. Eu n-aş vorbi aşa de nasol despre ea, dacă m-ar primi pe mine.
„Aşa de nasol! Ce exprimare! A învăţat cuvîntul ăsta de la vreun băiat din sud, de prin Connecticut, cu care s-o fi plimbat” gîndi Rudolph. Viermele geloziei începuse să-l roadă.
— Sînt convins că este o cinste deosebită, o linişti Boylan.
— Păi este, susţinu ea cu încăpăţînare.
— Rudolph e modest, o trăsătură de caracter proprie bărbaţilor, conchise Boylan.
În automobil atmosfera devenise încordată, cu Julie furioasă pe amîndoi bărbaţii între care şedea. Boylan se întinse şi deschise radioul - glasul unui crainic, care difuza ştirile, se revărsă în noapte. Un cutremur – nu au putut afla unde, căci răsuciseră prea tîrziu butonul aparatului - făcuse sute de victime şi lăsase mii de oameni fără adăpost. Vestea se raspîndea în eter cu 186 000 de mile pe secundă, viteza de propagare a undelor radio.
— Ai fi crezut că după terminarea războiului Dumnezeu o să se odihnească un pic, zise Julie.
Boylan o privi cu surprindere şi închise radioul.
— Dumnezeu nu se odihneşte niciodată, zise el.
„Şarlatan bătrîn! gîndi Rudolph. Să iei în gură numele Domnului după toate cîte ai făcut!”
106
— La ce colegiu vrei să te înscrii, Rudolph? i se adresă Boylan peste pieptul dolofan, micuţ
şi ascuţit al Juliei.
— Încă nu m-am decis, răspunse Rudolph.
— Hotărîrea pe care o vei lua e foarte serioasă, comentă Boylan La locul de studiu vei întîlni o lume care probabil îţi va schimba cursul vieţii. Daca ai nevoie pot pune o vorbă bună
pentru tine la Alma Mater unde am studiat eu. Numeroşii eroi care se înapoiază din război vor crea probleme pentru băieţii de vîrsta ta.
— Mulţumesc, răspunse Rudolph; iar în gînd îşi zise: „E ultimul mijloc la care aş recurge”.
La ce colegiu aţi fost? îl întrebă totuşi.
— La Virginia, răspunse Boylan.
„Virginia! gîndi Rudolph cu dispreţ. Oricine poate merge la colegiul din Virgmia. A pronunţat de parcă ar fi fost vorba de Harvard, Princeton sau măcar Amherst!”
Maşina se opri la poarta casei lui Julie. Fără să vrea, Rudolph îşi ridică ochii spre etajul al treilea, unde locuia domnişoara Lenaut, dar niciuna din ferestre nu era luminată!
— Iată că am ajuns, fetiţă, zise Boylan, în timp ce Rudolph se dădea jos ca să-i facă loc Juliei să iasă.
