proprietatea pînă la celălalt capăt al ei unde un alt zăgaz, prevăzut cu o reţea deasă de sîrmă, împiedica peştii să fugă. De aici rîuşorul se îndrepta spre Hudson în care se vărsa după ce mai întîi îşi prăvălea apa iute în mai multe cascade.

Rudolph îmbrăcase o pereche de pantaloni de catifea, uzaţi, şi se încălţase cu nişte cizme de pompier, vechi, de cauciuc, cumpărate la mîna a doua, prea mari pentru el, pe care le folosea la pescuit, cînd mergea de-a lungul malului apelor, pentru a se feri de spini, ghimpi sau de reţeaua perforantă de rămurele moarte. Drumul de la staţia de autobuz unde coborîse şi pînă pe creasta dealului era lung, dar merita efortul de a-l urca: rîuşorul abunda în păstrăvi. Rudolph venise de mai multe ori acolo la pescuit, dar nu îl întîlnise pe Boylan şi nici pe altcineva de-al casei. De fapt, albia apei nu se apropia de reşedinţă la mai puţin de patru sute cincizeci de metri.

Plouase noaptea trecută, iar picăturile încă stăteau în suspensie în atmosfera cenuşie a după-amiezei tîrzii. Apa era cam tulbure, miloasă, iar peştii bănuitori. Dar chiar şi-aşa, simplul fapt că se plimba agale în susul apei, trăgînd alene după el undiţa cu musca în cîrlig, fără suflare de om jur-împrejur, doar clipocitul lin al apei care se rostogolea peste pietre tulburînd liniştea odihnitoare, toată această ambianţă îi dădea suficiente motive să se simtă fericit. Peste o săptămînă se reluau cursurile, iar el voia să se bucure cît mai mult de ultimele zile de vacanţă şcolară.

Ajunse lîngă unul din cele două poduri ornamentale care traversau rîuleţul cînd, în spatele său, auzi pietrişul scrîşnind sub paşii cuiva care se apropia de el, pe cărăruia năpădită de ierburi care ducea la pod. Rudolph îşi încetini mersul şi aşteptă. Cu capul descoperit, îmbrăcat cu o haină de antilopă şi pantaloni de călărie, cu cizme în picioare şi un fular multicolor de lînă în jurul gîtului, Boylan veni şi se opri în faţa podului.

— Hello, domnule Boylan, îl salută Rudolph.

Se simţea cam stingherit, îngrijorat, ca nu cumva Boylan să fi uitat invitaţia de a pescui în apa care curgea pe proprietatea sa. Sau poate că îl invitase aşa, din politeţe doar.

— Ai avut noroc? îl întrebă Boylan.

— Sînt deja doi în coş, răspunse Rudolph cu oarecare mîndrie.

— Nu-i rău, pentru o zi ca asta, îşi exprimă Boylan părerea, privind apa noroioasă. Cu muşte, mai constată el.

— Dumneavoastră pescuiţi? se interesă Rudolph apropiindu-se de pod ca să nu fie nevoit să

vorbească tare.

— Obişnuiam odinioară, îi răspunse Boylan. Dar nu vreau să te întrerup. Pornisem într-o scurtă plimbare. Dacă la înapoiere te găsesc aici, poate că îmi faci plăcerea să bem împreună un pahar, la mine.

— Mulţumesc, zise Rudolph fără să precizeze dacă acceptă sau nu. Boylan flutură mîna şi îşi reluă plimbarea. Rudolph schimbă musca din undiţă cu una din cele înfipte în panglica vechii pălării de fetru pe care o folosea pe vreme ploioasă sau cînd pescuia. Făcea nodurile cu îndemînare şi precizie: poate că va deveni chirurg, cîndva, şi va sutura cu aceeaşi siguranţă inciziile făcute la 130

operaţie. „Cred că pacientul va trăi, soră”. Cîţi ani i-ar fi trebuit ca să devină doctor? Trei ani de şcoală premedicală, patru ani de specializare post-medicală şi încă doi ca intern. De unde atîţia bani?

Mai bine o lasă baltă!

La a treia aruncare a undiţei simţi că ceva muşcase momeala. O dungă alb-murdară se prelingea împotriva curentului cafeniu. Părea să fie un peşte mare. Rudolph mînuia atent undiţa, străduindu-se să nu permită peştelui să se apropie de pietroaie sau de reţeaua încîlcită a ierburilor din apă. Pierduse noţiunea timpului. De două ori aproape că îl apucase şi de două ori îl scăpase, iar peştele fugise ca săgeata, trăgînd firul după el. A treia oară însă îşi dădu seama că victima obosise.

Înaintă cu plasa în mînă, bălăcindu-se în apa rece ca gheaţa care depăşi marginea cizmelor şi le inundă. Numai după ce captură în plasă peştele îşi dădu seama că Boylan stătea şi îl privea din înălţimea podului.

— Bravo, îl lăudă el, în timp ce Rudolph ieşea la mal lipăind, iar apa i se revărsa din cizme la fiecarc pas. Te-ai descurcat foarte bine!

Rudolph omorî peştele în timp ce Boylan se apropia şi se uita cum îl aruncă în coş, lîngă

ceilalţi doi.

— Niciodată n-aş putea face aşa ceva, să omor o vietate, zise el privindu-şi mîinile înmănuşate. Parcă-s nişte rechini în miniatură, nu-i aşa?

Dar pentru Rudolph erau doar nişte păstrăvi.

— N-am văzut rechini niciodată, mărturisi el. Smulse cîteva foi de ferigă proaspătă şi le îndesă în jurul peştilor capturaţi. Tatăl său o să se delecteze, îi plăceau grozav păstrăvii. Într-un fel aceştia constituiau un soi de venit la investiţia pe care o făcuse cînd îi cumpărase fiului undiţa aceea modernă de ziua lui.

— Pescuieşti şi în Hudson? se interesă Boylan.

— Uneori, doar în sezonul scrumbiilor, cînd peştele bate pînă aici, răspunse Rudolph.

— Cînd tatăl meu era copil prindea somn în Hudson. Îţi poţi imagina cum arăta fluviul cînd indienii hălăduiau pe aici. Asta încă înainte de administraţia primului Roosevelt!16 Urşii şi rîşii mişunau prin regiune, iar căprioarele coborau pînă la malurile apei.

— Într-adevăr, din cînd în cînd văd cîte o căprioară, confirmă Rudolph. Nu îi trecuse prin minte niciodată să-şi imagineze cum arăta Hudson-ul brăzdat de canoele indienilor irochezi.

— Distrug culturile căprioarele astea. Sînt păgubitoare, zise Boylan. Rudolph ar fi vrut să se aşeze pe jos ca să-şi deşerte cizmele de apă, dar ştia că are ciorapii cîrpiţi şi nu îi prea surîdea ideea ca Boylan să vadă ţesătura grosolană a mamei. Boylan parcă îi citise gîndurile, căci îi zise:

— Cred că ar trebui să-ţi goleşti de apă cizmele. Bănuiesc că e rece.

— Este, confirmă Rudolph scoţîndu-şi prima cizmă, apoi pe a doua. Boylan părea că nu observă nimic. Privea împrejur la copacii deşi, o adevărată pădurice care intrase în posesia familiei sale îndată după Războiul Civil.

— Pe vremuri de aici vedeai casa. Nu existau tufişuri, terenul era neted, deschis. Zeci de grădinari lucrau neîntrerupt vara şi iarna. Acum, singurii care se mai abat pe aici o dată pe an sînt 16 Theodore Roosevelt (1858-1919), al 26-lea preşedinte al S.U.A.

131

angajaţii de la pescăriile statului. Oricum, nu are nici un rost, zău! Privi mormanele de frunze moarte provenite de la lăstărişul stejarilor, se uită la arinii şi cornii neînmuguriţi încă şi comentă: Copaci fără valoare. Pădure primitivă. În care doar omul e fiinţa rea. Cine a spus asta?

— Longfellow, răspunse prompt Rudolph. Încălţă cizmele şi simţi ciorapii uzi lipindu-i-se de tălpi.

— Citeşti mult? se interesă Boylan.

— Şcoala ne obligă, refuză Rudolph să se laude.

— Sînt fericit să aflu că sistemul nostru educaţional nu neglijează păsările şi glasul primar al pădurii, zise Boylan.

„Ce discuţie aiurită, gîndi Rudolph. Pe cine vrea el să impresioneze cu aerele lui de superioritate? Lui Rudolph nici nu îi prea plăcea Longfellow. Dar ce îl îndreptăţea pe Boylan să se creadă atît de deştept? Ai scris vreo poezie, frăţioare?”

— Apropo, cred că sus, în casă, am o pereche de cizme impermeabile, pescăreşti, înalte pînă-n şold. Dumnezeu mai ştie cînd le-am luat. Dacă îţi vin, poţi să le iei. Ar fi bine să le încerci chiar acum.

Rudolph plănuise să se înapoieze direct acasă. Drumul pînă la staţia de autobuz era lung şi fusese invitat la cină, la Julie. După masă se duceau la cinema. Dar cizmele pescăreşti... care în ziua de azi costă peste douăzeci de dolari...

— Mulţumesc, domnule îi răspunse Rudolph.

— Nu mă mai domni atît că mă simt şi aşa destul de bătrîn. Porni spre casă pe cărăruia năpădită de bălării. Lasă-mă să duc eu coşul, îi ceru Boylan.

— Nu e greu, încercă Rudolph să-l refuze, dar Boylan insistă.

— Te rog, o să-mi imaginez că am făcut şi eu ceva folositor pe ziua de azi.

„E trist, se miră Rudolph. E trist ca mama mea”. Îi dădu coşul pe care Boylan îl anină de umăr.

Clădirea domina creasta dealului, o fortăreaţă gotică uriaşă, nefolositoare, din piatră

năpădită barbar de iederă, apărîndu-se împotriva cavalerilor în zale.

— Ridicolă, nu-i aşa? murmură Boylan, indicînd cu bărbia casa.

— Da, răspunse Rudolph.

— Ai un fel interesant de a te exprima, flăcăule, rîse Boylan. Dar, haide să intrăm, îl învită