— Mulţumesc că m-aţi adus acasă, zise Julie şi trecu, în pas săltăreţ prin faţa baiatului, îndreptîndu-se spre intrare. Rudolph o urma în speranţa că, profitînd de întunericul din prag, va izbuti să o mai sărute o data. Şi în timp ce ea scotocea în poşetă după cheie, cu capul aplecat şi codiţa de cal mîngîindu-i obrazul, Rudolph încercă să o apuce de bărbie ca sa o poată săruta, dar Julie îşi smuci capul cu înverşunare.
— Mototolule! îl admonestă ea. Apoi începu să-l maimuţărească: „Nu-i mare lucru, dacă
ştii să scrii şi să citeşti, practic... „
— Julie...
— Gudură-te pe lîngă bogătaşi. Rudolph nu o văzuse niciodată pe fată atît de furioasă, cu chipul atît de palid şi atît de încruntată. Bătrîn scîrbos! Îşi vopseşte părul, ba chiar şi sprîncenele!
Dar ce nu fac unii pentru o plimbare cu maşina, nu-i aşa?
— Julie, fii rezonabilă, încercă să o potolească în zadar Rudolph. Dacă ea ar fi ştiut toată
povestea cu Boylan poate că ar fi fost îndreptăţită. Dar aşa, numai pentru că fusese politicos...
— Ia mîinile de pe mine! îl repezi fata. Bîjbîia la broască cu cheia şi mirosea a caisă.
— Vin mîine pe la patru...
— S-o crezi tu! Amînă pînă oi avea şi eu un Buick, e mai potrivit pentru tine! mai zise înainte de a trece pragul. Un fîşîit uşor de rochie, o umbră diafană lăsînd o undă vagă de parfum în urmă şi dispăru, închizînd uşa după ea.
Rudolph se înapoie, încet, la maşină. Dacă asta era dragostea, atunci să o ia dracul! Se aşeză
pe locul său şi trînti uşa.
— V-aţi despărţit cam repejor, observă Boylan. Pe vremea mea o lungeam...
— Ai ei preferă să se înapoieze devreme.
Boylan se îndreptă spre oraş, către strada Vanderhoff. „De bună seamă îmi cunoaşte adresa, nici măcar nu încearcă să salveze aparenţele” îşi zise Rudolph.
— Fermecătoare fată, micuţa Julie, comentă Boylan.
107
— Daa!
— Vă sărutaţi doar, altceva nu faceţi? se interesă Boylan.
— Asta-i treaba mea, domnule! răspunse înţepat Rudolph, admirîndu-şi singur, totuşi, tonul rece, net, dar politicos cu care rostise cuvintele. Nimeni nu îi putea învinui pe Rudolph Jordache că
e bădăran.
— Sigur că e treaba ta, oftă Boylan. Dar ispita e mare, presupun. Cînd aveam vîrsta ta... Nu îşi termină ideea. Apropo, reluă pe un ton degajat, primeşti veşti de la sora ta?
— Din cînd în cînd, răspunse precaut Rudolph.
Gretchen îi scria pe adresa lui Buddy Westerman, căci nu voia ca scrisorile ei să încapă pe mîna mamei. Locuia la Y.W.C.A, în centrul New York-ului, frecventa agenţiile teatrale în căutare de lucru ca actriţă, dar producătorii nu se înghesuiau să angajeze o fată care interpretase rolul Rosalindei la liceu. Nu căpătase nici un angajament pînă acum, dar îi plăcea teribil la New York. În prima scrisoare trimisă îşi ceruse scuze pentru că se purtase aşa de egoist faţă de Rudolph, în ziua plecării ei, în localul acela din Port Philip, dar fusese tulburată şi nu prea îşi dăduse seama ce face şi ce vorbeşte. Continua totuşi să susţină părerea ei că Rudolph greşeşte rămînînd acasă. Familia Jordache înghite şi sufocă totul, ca nisipurile mişcătoare, îi scria Gretchen. După aprecierea ei, în privinţa asta nu se va schimba nimic la ei acasă.
— Se simte bine? întrebă din nou Boylan.
— O.K.
— Ştii că o cunosc, spuse plat Boylan.
— Da.
— Ţi-a vorbit despre mine.
— Nu îmi amintesc să fi spus ceva.
—
Aha! Era greu să deduci ce voia să spună prin această exclamaţie. Ai adresa ei? Mă
duc, uneori, la New York şi i-aş putea oferi o masă bună
— Nu, n-am adresa ei. Se mută des, minţi Rudolph.
— Înţeleg. Boylan înţelegea cu adevărat, dar nu insistă. Ei bine, dacă primeşti vreo veste de la ea, dă-mi de ştire. Am la mine ceva ce cred că i-ar face plăcere să recupereze.
— Da. Bine.
Boylan coti pe strada Vanderhoff şi opri maşina în faţa brutăriei.
— Iată-ne ajunşi acasă, căminul trudei cinstite, zise el. Sarcasmul tonului său era uşor de sesizat. Îţi urez noapte bună, tinere. A fost o seară din cele mai plăcute.
— Noapte bună. Mulţumesc, răspunse Rudolph coborînd.
