o sfătuiască pe Gretchen.
Şi cînd Gretchen se îndreptă spre biroul lui Nichols, domnişoara Saunders îi anunţă pe cei care mai aşteptau:
—
Toţi ceilalţi, vă rog să plecaţi. Exact peste cinspreyece minute domnul Nichols are un dejun de afaceri.
— Bestia!, exclamă furioasă actriţa cu etolă,
interpreta rolurilor de caracter.
– Întîmplător eu lucrez aici, îi atrase atenţia domnişoara Saunders.
În inima lui Gretchen se învălmăşea un amalgam de sentimente confuze: plăcere şi teamă, la perspectiva probei care bănuia că o aştepta înainte de a fi angajată; vinovăţie pentru că o alesese pe ea, respingîndu-le pe celelalte; frustrare pentru că Mary Jane va pleca însoţită de Abbott. Văzduhul Berlinului ciuruit de antiaeriană!
— Ne vedem mai tîrziu, zise Mary Jane. Dar nu preciză unde.
Abbott nu spuse nimic.
Încăperea în care intră Gretchen era ceva mai mare decît anticamera. Pereţii goi, biroul plin cu teancuri de manuscrise dramatice legate în imitaţie de piele, cele trei fotolii de lemn cu tapiţeria gălbejită şi geamurile prăfuite, toate lăsau impresia unui negoţ departe de a fi înfloritor şi a unui om de afaceri care întîmpină dificultăţi cu plata chiriei la fiecare zi-întîi a lunii.
112
Cînd Gretchen păşi în birou, Nichols se ridică în picioare.
— E amabil din partea dumitale că ai venit, domnişoară Jordache, zise Nichols indicînd cu mîna un fotoliu din faţa biroului şi aşteptînd ca fata să se aşeze înainte de a-şi relua locul. O privi îndelung, cercetător, fără a rosti un cuvînt, studiind-o cu aerul unui expert căruia i s-a oferit spre cumpărare o pînză cu semnătura dubioasă.
Încordarea nervoasă care pusese stăpînire pe Gretchen devenise atît de puternică încît îi era frică să nu o trădeze tremurul genunchilor.
— Presupun, apucă ea taurul de coarne, că vreţi să ştiţi ce experienţă posed. Cum să vă
spun, nu am cine ştie ce...
— Nu, o întrerupse Nichols. Deocamdată ne putem lipsi de experienţă. Ca să fiu sincer, domnişoară Jordache, rolul pe care intenţionez să ţi-l încredinţez e cam absurd. Clătină capul, copleşit parcă de tristeţe pentru ca profesia îl silea la fapte atît de groteşti. Spune-mi, ai avea ceva împotrivă să joci în costum de baie? Mai precis, în trei costume diferite de baie?
— Cred..., începu Gretchen şi rîse uşor, fără convingere. Depinde. Ce tîmpită! Depinde de ce? De dimensiunea costumului de baie, sau a rolului, ori a pieptului ei? Gîndul îi fugi la mama sa care, din fericire, nu se ducea niciodată la teatru.
— La drept vorbind nu-i chiar un rol, deveni şi mai precis Nichols. Fata traversează scena de trei ori, o dată în fiecare act şi de fiecare dată în alt costum. Acţiunea se desfăşoară la un club situat pe malul mării.
— Înţeleg, zise Gretchen, înciudîndu-se pe Nichols pentru că din cauza lui o lăsase pe Maiy Jane să plece cu Willie Abbott. Căpitanul, căpitanul... Şase milioane de oameni... Urcă-te în ascensor şi practic eşti pierdut! Doar ca să te plimbi pe scenă... goală, în mod practic!
— Fata reprezintă un simbol. Cel puţin aşa pretinde autorul. Tinereţe şi frumuseţe senzuală... Misterul feminin... Carnea cea efemeră, supusă vicisitudinilor timpului implacabil. Îl citez pe dramaturg. Pe cînd ea traversează scena orice bărbat trebuie să regrete în sinea sa:
„Doamne, de ce-s căsătorit?” Am citat în continuare. Apropo, ai costum de baie?
— Eu... Cred că am, dădu din cap Gretchen, nemulţumită de sine. Da, desigur.
— Ai putea veni la Belasco, la cinci după-amiază? Autorul şi regizorul vor fi acolo.
— La cinci, acceptă Gretchen.
Adio Stanislavski! Simţea că începe să roşească. De ce avea atîtea scrupule? Treaba-i treabă!
— Eşti foarte amabilă, se ridică în picioare Nichols.
Gretchen se sculă şi ea. Nichols o însoţi şi îi deschise uşa. Anticamera era goală. Doar domnişoara Saunders îşi continua tirul.
— Te rog să mă scuzi, murmură vag Nichols şi se înapoie în biroul său.
— La revedere, o salută Gretchen pe domnişoara Saunders, cînd trecu pe lîngă ea.
— La revedere, dragă, îi răspunse aceasta fără a-şi ridica ochii de pe claviatură.
Mirosea a transpiraţie! Carnea cea efemeră... Citez...
Gretchen ieşi pe coridor, dar nu chemă ascensorul pînă cînd nu simţi că i-a dispărut roşeaţa din obraji. Ascensorul sosi şi din el apăru un tînăr chipeş, ducînd în braţe o uniformă de ofiţer confederat şi o sabie de cavalerist. Chipiul cu boruri largi, potrivit uniformei, confecţionat din fetru 113
strălucitor şi împodobit cu o pană, îl avea pe cap. De sub chipiu, faţa sa cu nas coroiat şi puternic bronzată de soarele fierbinte al New York-ului anului 1945, părea ireală.
— Nu se mai termină o dată războiul ăsta, zise prietenos tînărul în timp ce Gretchen intra în liftul încins ca o baie de aburi.
Simţi transpiraţia adunîndu-i-se broboane pe frunte. O şterse cu un şerveţel „Kleenex”
înainte de a ieşi în strada cu blocuri geometrice ce emanau căldură dar şi lumină sticloasă în umbra de beton. Abbott şi Mary Jane o aşteptau în faţa clădirii. Gretchen zîmbi. Şase milioane de locuitori în oraş. Atîta pagubă! Ei o aşteptaseră.
— Tot timpul m-am gîndit la un prînz copios, o întîmpină Willie.
— Mor de foame, răspunse Gretchen.
