— Îi spun.

— Şapte sute de invitaţi, reluă Boylan ideea întreruptă. Apoi ridică braţul ca şi cînd ar fi înlănţuit o parteneră şi schiţă, pe neaşteptate, o piruetă de vals. Whisky-ul i se vărsă din pahar pe mînă. Eram teribil de solicitat la balurile debutantelor, se lăudă el. Trase o batistă din buzunar şi îşi tamponă mîna. Poate am să organizez şi eu un bal. În ajunul Waterloo-ului. Ştii şi despre asta, nu?

— Da, confirmă Rudolph. Ofiţerii lui Wellington. Citise şi din Byron, dar refuză să se laude faţă de Boylan.

— Ai citit „Mănăstirea din Parma”?

— Nu.

— Să citeşti cartea, dar peste cîţiva ani, îl sfătui Boylan privind roată pentru ultima oară

salonul în penumbră. Sărmanul Stendhal, putrezind în Civita Vecchia, fără a i se fi înălţat cîntări de laudă.

„Foarte bine, gîndi Rudolph. Deci ai citit şi tu o carte”. Era flatat totuşi că i se oferise prilejul unei discuţii literare.

— Port Philip e Civita Vecchia a mea, zise Boylan. Stinse candelabrul şi ieşiră din nou pe culoarul în semiîntuneric. Sălaş de bufniţe, mai zise lăsînd uşa deschisă. Se îndreptă spre partea din spate a clădirii. Acolo e biblioteca, arătă el cu degetul, apoi deschise uşa. Era o încăpere enormă cu rafturi ticsite de cărţi şi cu un aer stătut, îmbîcsit de miros de piele şi praf. Seturi întregi de opere legate, Voltaire, Kipling şi alţi autori asemănători acestora, explică Boylan şi închise la loc uşa.

Apoi deschise altă uşă.

— Camera armelor, zise el aprinzînd lumina. Toată lumea ar fi numit-o „camera puştilor”, dar bunicul era un om cu vederi largi.

Camera era dominată de rasteluri cu puşti de tot felul – arme de vînătoare şterse cu meticulozitate şi încuiate în dulapuri cu geamuri -precum şi de trofee înşirate de-a lungul pereţilor căptuşiţi cu lemn de mahon lustruit: furnicari, fazani împăiaţi, cu cozi lungi, mîndre, în culori strălucitoare. Pretutindeni domnea o curăţenie exemplară. Birouri de mahon cu butoane sclipitoare de alamă creau impresia unei cabine de vapor.

— Vînezi, Rudolph? întrebă Boylan aşezîndu-se călare pe un scaun în formă de şa.

— Nu. Pe Rudolph îl mîncau palmele să ia în mînă armele astea minunate şi să le pipăie.

— Te-nvăţ eu, dacă vrei, îi propuse Boylan. Există undeva pe cuprinsul proprietăţii un dispozitiv de antrenament cu talere. Vînat n-a prea mai rămas, vreun iepure răzleţ şi uneori o căprioară. În timpul sezonului se aud puşti pocnind în împrejurimi. Braconieri, de bună seamă. Dar nu ai ce să le faci. Îşi roti ochii prin încăpere. Un loc potrivit să te sinucizi, zise şi tonul pe care vorbea demonstra propria-i părere despre sine. N-am tras cu arma de ani de zile. Cînd vrei să-ţi croieşti drum în viaţă, renumele de bun mînuitor al armei îţi poate fi de folos. Un băiat pe care l-am cunoscut la colegiu s-a căsătorit cu una din cele mai avute fete din Carolina, datorită agerimii ochilor şi siguranţei mîinilor. Fabrici de bumbac. Bani mulţi, adică. Îl chema Reeves, un băiat sărac, dar cu maniere alese. Ai vrea să fii bogat, Rudolph?

— Da.

137

— Ce ai de gînd să urmezi după colegiu?

— Nu ştiu. Depinde de situaţie, răspunse Rudolph.

— Dă-mi voie să-ţi sugerez dreptul. Aici e ţara avocaţilor; şi pe măsură ce trec anii această

caracteristică se întăreşte. Nu sora ta mi-a spus că tu eşti şeful grupului de dezbateri la şcoală?

— Fac doar parte din grup, preciză Rudolph. Deveni precaut cînd îl auzi referindu-se la soră-sa.

— Poate că într-o după-amiază ne repezim cu maşina la New York, să o vizităm, sugeră

Boylan. Şi, în timp ce părăseau camera, adăugă: o să-i poruncesc lui Perkins să pună în funcţiune sistemul de antrenament şi o să comand nişte talere. Îţi telefonez cînd totul va fi pregătit.

— Nu avem telefon, îl informă Rudolph.

— A, da, făcu Boylan. Cred că am căutat o dată în carte, dar nu eraţi trecuţi. Nu face nimic, îţi trimit un bileţel. Cred că mai ţin minte adresa voastră. Aruncă o privire spre treptele de marmură

ale scării. Sus nu e nimic interesant de văzut. Dormitoare, majoritatea încuiate, camera de zi a mamei, nefolosită acum. Scuză-mă cîteva minute, mă duc să mă schimb pentru cină. Simte-te ca la tine acasă. Mai toarnă-ţi un pahar.

Arăta plăpînd şi firav privit din spate, aşa cum urca treptele spre etajul care nu îl putea interesa pe tînărul său oaspete; bineînţeles excepund cazul cînd totuşi ar fi interesat să vadă patul în care soră-sa îşi pierduse virginitatea.

III

Rudolph se înapoie în salon şi începu să se uite cu interes cum aşeza Perkins masa pentru cină în apropierea focului. Perkins proceda cu graţie de poet sau de preot care pregăteşte sfînta cuminecătura în altarul catedralei Westminster. O sticlă de vin îşi isca gîtul dintr-o frapiera de argint.

Alta, nedestupată, se afla pe măsuţa alăturată.

— Am telefonat, domnule. Cizmele vor fi reparate pîna miercurea viitoare, îl informă el pe Rudolph.

— Mulţumesc, domnule Perkins, îi răspunse Rudolph.

— Cu multă plăcere, domnule.

În două secunde fusese „domnit” de două ori. Perkins se înapoie la altarul său pentru a termina pregătirile de împărtăşanie. Rudolph ar fi dorit să urineze, dar nu îndrăznea să tulbure cu un subiect atît de prozaic o persoană de importanţa lui Perkins; care, de altfel, chiar în clipa aceea se strecură afară din cameră, silenţios ca un adevărat Rolls-Royce uman. Rudolph dădu puţin la o parte draperiile de la fereastră şi privi la ceaţa care se înălţa din vale în spirale învolburate în timp ce noaptea începea să pună stăpînire pe natură. Şi-l imagină, fugitiv, pe Tom pîdind la fereastră şi privind la bărbatul gol-puşcă, cu paharele în mîini. Rudolph sorbi din paharul său. Începea să prindă

gustul scotch-ului. Poate ca va sosi şi ziua cînd va reveni şi va cumpăra locul acesta. Aşa era America, totul era posibil.

Boylan se înapoie. Îşi schimbase doar haina de antilopa cu una de catifea reiată. Purta aceeaşi cămaşă de lînă în carouri şi un şal ecosez asortat.

138

— M-am grăbit şi am renunţat la baie. Sper că nu te-am făcut să aştepţi prea mult, spuse îndreptîndu-se spre bar. Îşi dăduse cu colonie şi lăsa o undă plăcută în urma sa. Îngheţi în salonul ăsta, mai spuse privind masa întinsă în faţa căminului. Îşi turnă un nou whisky. O data a luat masa aici preşedintele Taft. Un dineu pentru şaizeci de notabilităţi. Se aşeză pe scăunelul de la pian şi puse paharul lîngă el. Cînţi cumva la vioară, Rudolph? întrebă apăsînd la întîmplare pe clapele instrumentului.

– Nu.

— Sau la vreun alt instrument în afară de trompetă?

— Nu prea. Pot doar să chinuiesc o melodie la pian.

— Păcat, am fi cîntat nişte duete. Nu cred să-mi amintesc vreun duet de pian şi trompetă.

Boylan începu să cînte şi Rudolph recunoscu în sinea sa că se pricepea. Uneori te saturi de muzica aia zgomotoasă, zise el. Recunoşti asta, Rudolph? întrebă el continuînd să mîngîie clapele pianului.

— Nu.

— Nocturna în re bemol de Chopin. Ştii cum a caracterizat Schumann muzica lui Chopin?

— Nu. Rudolph dorea ca el să tacă şi să cînte doar. Îi plăcea muzica.

— Un tun sufocat de flori. Sau ceva în genul acesta. Cred că Schumann a fost acela care a făcut caracterizarea. Cred că e o definiţie bună ca oricare alta.

Perkins intră şi anunţă.

— Masa e servită, domnule.