— Altă chestie. Suspină cineva după tine?
— Deocamdată nu, răspunse ea cu o uşoară ezitare. Dar după tine?
— Convenţia de la Veneţia stipulează că atunci cînd este capturat, prizonierul are obligaţia să-şi dezvăluie numai numele, gradul şi numărul matricol. Rîse şi se întinse, acoperind cu mîna sa mîna fetei. O să mă spovedesc ţie, o să-mi deschid sufletul în foileton, o să-ţi povestesc cum am vrut să-mi omor tatăl cînd încă mai eram sugar în leagăn, cum nu m-au înţărcat pînă la vîrsta de trei ani, ce făceam noi, băieţii, în spatele hambarului cu fata vecinului, în timpul verii, pe căldură.
Chipul îi deveni serios, iar fruntea bombată îi apăru şi mai proeminentă cînd îşi greblă părul cu mîna, dîndu-l spre spate. Tot ai să afli, aşa că mai bine îţi mărturisesc eu, chiar acum: sînt căsătorit, zise el.
Gretchen simţea că şampania o arde pe gît.
— Îmi plăceai mai mult cînd glumeai, zise ea.
— Şi mie, replică el cu sobrietate. Dar mai e şi o parte bună: divorţez. Doamna şi-a găsit pe unul cu care să se distreze în timp ce tăticul se juca de-a soldaţii şi războiul.
— Unde-i ea? Adică... soţia. Cuvîntul îi ieşi greu, cu noduri, din gură. Ce absurd, îşi zise ea, doar îl cunosc numai de cîteva ore.
— În California, la Hollywood. Mi se pare că am înclinaţie către actriţe, zise el.
La celălalt capăt al continentului, dincolo de pustiurile toride, de crestele pleşuve şi de văile roditoare. Frumoasa, vasta America!
— Cît timp ai fost căsătorit?
— Cinci ani.
— Cîţi ani ai, la urma urmei?
— Dacă-ţi spun, îmi promiţi să nu mă dai de gol?
— Nu fi nătîng! Cîţi ani ai?
— Două zeci şi nouă, lua-i-ar dracul! O, Doamne!
— După cum arăţi, eu îţi dădeam douăzeci şi trei. Care-i secretul? întrebă Gretchen.
— Băutura şi viaţa destrăbălată, răspunse Willie. Toate belelele mi se trag de la chipul meu.
Parcă aş fi o reclamă pentru îmbrăcămintea de băieţi din raionul respectiv al unui magazin universal.
Cînd m-au avansat căpitan, comandantul mi-a spus: „Willie, băiatule, uite o stea de aur ca premiu că ai fost cuminte şi ai învăţat bine la şcoală”. Poate că ar trebui să-mi las mustaţă.
— Willie Abbott cel Mititel, zise Gretchen. Tinereţea lui înşelătoare o liniştea. Îşi aminti aspectul vulgar şi maturitatea dominantă a lui Teddy Boylan. Ce făceai înainte de război? De unde îl cunoşti pe Bayard Nichols? îl întrebă, dorind să cunoască amănunte cît mai multe din viaţa lui.
— Am lucrat cu el cîndva, am organizat publicitatea pentru cîteva piese pe care le-a montat.
Ştii, eu sînt agent de publicitate. Vrei să-ţi vezi poza în gazete, fetiţo? Dezgustul din vocea sa era evident. Dacă voia să pară mai în vîrstă nu avea nevoie de mustaţă, era suficient să vorbească
despre profesia lui. Cînd m-am înrolat în armată am crezut că, în sfirşit, o să scap de meseria asta.
Dar ei s-au uitat în carnetul meu de muncă şi m-au repartizat la serviciul de relaţii cu publicul. Ar fi trebuit să mă aresteze pentru că mă dădeam drept ofiţer. Hai să mai bem un pic, o îmbie el. Apucăm 116
sticla, cu degetele îngălbenite de nicotină şi îi turnă în pahar. Clinchetul rece, cristalin care se făcu auzit din nou, părea un apel codificat, disperat, de ajutor.
— Dar ai fost dincolo de ocean, ai zburat, nu-i aşa? În timpul prînzului el îi vorbise despre şederea sa în Anglia.
— Cîteva misiuni, atîtea cîte îmi trebuiau ca să capăt o medalie şi să nu mi se pară că stau degeaba la Londra. N-am fost decît un trecător care a admirat războiul purtat de alţi bărbaţi.
— Totuşi puteai fi omorît! Durerea şi amărăciunea din glasul lui o tulburau.
— Sînt prea tînăr ca să mor, rînji el. Hai, termină-ţi gazoasa din cupă. Sîntem aşteptaţi pretutindeni în oraş.
— Cînd părăseşti forţele aeriene?
— Permisia mea e pe terminate. Port uniformă pentru că pot intra gratis la spectacole. Şi-apoi, trebuie să mă duc de vreo două ori pe săptămînă la spitalul din Staten Island, ca să-mi oblojesc spinarea şi nimeni nu m-ar crede că-s căpitan dacă n-aş fi în uniformă, o lămuri Willie.
— Ce tratament faci? Ai fost rănit? întrebă surprinsă Gretchen.
— Nu chiar. Am făcut o aterizare forţată iar avionul m-a cam zdruncinat, un pic. Atunci m-am tăiat puţin la spinare. Douăzeci de ani de acum încolo o să pretind că e cicatricea de pe urma unei schije de şrapnel. Ai fost fetiţă cuminte şi ţi-ai golit paharul?
— Da, răspunse Gretchen.
Pretutindeni se aflau răniţi: Arnold Simms, şezînd pe masă în halatul său maro şi privindu-şi piciorul beteag pe care nu îl va mai putea folosi niciodată ca să poată alerga; Talbot Hughes, cu gîtul operat, care murea resemnat în colţul său şi propriul ei tată care şchiopăta ca urmare a rănii căpătate într-un alt război.
Willie plăti şi plecară. Gretchen se minuna cum de poate merge atît de drept, cu spinarea sa ciuruită.
Afară îi întîmpină un New York pe care amurgul cu reflexe violete îl transformase într-o magnifică imagine misterioasă. Betonul, încins peste zi ca un cuptor, emana acum o căldură
suportabilă. O vagă adiere, îmbălsămată, dulceagă, se iscase. Mergeau mînă în mînă, iar briza uşoară le mîngîia frunţile. Aerul părea îmbibat de mireasma polenului florilor. Luna, în al treilea pătrar, îşi etala paloarea străvezie de porţelan fin, pe cerul care începea să se estompeze, şi plutea deasupra clădirilor ce se înălţau ca nişe turnuri.
— Ştii ce mi-a plăcut la tine? zise Willie.
