Boylan se întrerupse din cîntat şi se ridică în picioare.

— Rudolph, vrei să urinezi sau să te speli pe mîini?

În sfîrşit!

— Da, mulţumesc.

— Perkins, arată, te rog, domnului Jordache, unde e toaleta. Toaleta, situată la intrarea principală, era spaţioasă şi avea ferestrele prevăzute cu vitralii, ceea ce crea o atmosferă de biserică.

W.C.-ul însuşi arăta ca un tron. Robinetele lavoarului păreau de aur. Frînturi din muzica lui Chopin ajungeau la el în timp ce urina. Regreta că acceptase invitaţia de a rămîne la cină. Avea sentimentul că Boylan îl domină. Cu pianul său, cu cizmele, whisky-ul şi poezia, cu armele şi crucea în flăcări, cu cîinele lui otrăvit, Boylan era un tip complicat. Rudolph nu se simţea suficient de dotat ca să-l înfrunte. Pricepea acum de ce se desprinsese Gretchen de el.

Cînd ieşi pe culoar trebui să lupte din toate puterile împotriva dorinţei de a pleca pe furiş

prin uşa cea mare din faţă. Poate că ar fi cedat impulsului aprig dacă şi-ar fi putut lua cizmele fără

să-l vadă cineva. Dar aşa, nu prea se imagina în situaţia de a merge desculţ pînă la staţie şi de a urca în autobuz. Cu ciorapii lui Boylan în picioare!

Se înapoie în salon, savurînd muzica lui Chopin. Dar Boylan se opri din cîntat şi, apucîndu-l uşor de cot, îl conduse politicos la masă unde Perkins turna vinul alb în pahare. Peştele, scufundat într-un recipient adînc de aramă, plutea într-un fel de zeamă groasă. Rudolph rămase dezamăgit: lui, păstrăvul îi plăcea prăjit.

Se aşezară faţă-n faţă la masă. Trei pahare şi o sumedenie de furculiţe şi cuţite se înşirau în faţa fiecăruia. Perkins transferă peştele pe un platou cu cartofiori rotunzi, fierţi, şi veni la stînga lui 139

Rudolph, care se servi cu stîngăcie, neobişnuit cu atîtea tacîmuri, dar dîndu-şi silinţa să se poarte cît mai firesc. Păstrăvul avea o culoare bleu-strălucitoare.

— Truite au bleu, zise Boylan. Rudolph observă, cu satisfacţie, accentul lui prost sau – cel puţin – foarte deosebit de cel al domnişoarei Lenaut. Bucătarul se pricepe cum să gătească păstrăvii.

— Păstrăv albastru, cum se obişnuieşte în Franţa, zise Rudolph neputîndu-se stăpîni să nu îşi etaleze cunoştinţele în legătură cu acest subiect, mai ales după ce auzise accentul lui mizerabil.

— De unde ştii? îl întrebă mirat Boylan. Ai fost vreodată în Franţa?

— Nu. Tot de la şcoală. Primim, în fiecare săptămînă, o mică revistă franţuzească, iar întruna din ele se aflau reţete pentru prepararea peştelui.

Boylan se servi cu o porţie respectabilă. Avea poftă de mîncare, nu glumă!

— Tu parles francais?

Rudolph îl reţinu pe „tu”. Într-o veche gramatică, pe care o răsfoise cîndva, se sublinia că

persoana a doua singular se foloseşte numai cînd se discută cu servitorii, copiii, soldaţii negradaţi, precum şi cu cei de rang social inferior.

— Un petit peu17.

— Moi, j'etais en France quand j'etais jeune, vorbi Boylan cu un accent care îţi zgîria urechea. Avec mes parents. J'ai vecu mon premier amour â Paris. Quand c'etait? Miile neuf cent vingt- huit, vingt- neuf? Comment s'appelait- elle? Anne? Annette? Elle etait delicieuse!18

Poate că fusese delicioasă cu adevărat prima dragoste a lui Boylan, îşi zise Rudolph cu o adîncă plăcere de snob; cu siguranţă însă că ea nu îi influenţase în nici un fel accentul.

— Tua l'envie d'y aller? En France?19 întrebă Boylan. Rudolph afirmase că vorbeşte un pic franceza şi nu voia să-l scape neverificat.

— J'irai, je suis sur, zise Rudolph amintindu-şi cum îi învăţase să pronunţe domnişoara Lenaut. Peut- etre apres l’Universite, quand le pays sera retabli.20

— Bine, bine, vorbeşti ca un francez, îl lăudă Boylan.

— Am avut o profesoară pricepută, zise Rudolph, oferind – în gînd - un ultim buchet bietei domnişoare Lenaut. Tîrfa de franţuzoaică!

— Poate că ar trebui să încerci în diplomaţie, opină Boylan. Avem nevoie de tineri străluciţi.

Dar, fii atent, mai întîi să te căsătoreşti cu o fată bogată. Salariile-s mizerabile. Sorbi din vin. Aş fi dorit să rămîn acolo, la Paris, dar familia mea a fost de altă părere. Spune-mi, e ruginit accentul meu?

— E îngrozitor, îi răspunse fără menajamente Rudolph.

— Sinceritatea tinereţii, rîse Boylan. Deveni serios. Sau poate că e o trăsătură de caracter a familiei. Sora ta îţi seamănă.

17 Un pic.

18 Am stat în Franţa cînd eram tînăr. (...) Cu părinţii. M-am îndrăgostit pentru prima oară la Paris. În ce an era? În 1928? Cum o chema? Anne? Annette? Era delicioasă.

19 Ţi-ar plăcea să te duci acolo? În Franţa?

20 Am să mă duc, sunt sigur. (...) Poate după ce termin facultatea, cînd ţara va fi mai stabilă.

140

Continuară să mănînce în tăcere, Rudolph pîndindu-l pe Boylan ca să vadă cum foloseşte furculiţa şi cuţitul. O puşcă bună, maniere plăcute! îşi aminti el.

Perkins schimbă farfuriile de peşte, apoi servi cotlete cu cartofi prăjiţi şi mazăre verde.

Rudolph ar fi trimis-o pe mamă-sa ca să ia cîteva lecţii la bucătăria lui Boylan. Turnatul vinului constituia pentru Perkins mai degrabă un ritual. Rudolph se întrebă ce ştia acesta despre Gretchen.

Totul, probabil. Cine făcea patul la etaj?

— A găsit o slujbă? întrebă Boylan ca şi cînd conversaţia nu fusese întreruptă. Mi-a spus că

vrea să devină actriţă.

— Nu ştiu, răspunse Rudolph, păstrînd pentru sine amănuntele pe care le cunoştea. Nu am primit veşti de la ea în ultima vreme, minţi el.

— Are talent, ce zici? Ai văzut-o vreodată jucînd? se interesă Boylan.

— O dată, într-o piesă la şcoală. Shakespeare maltratat, în costume făcute acasă. Cele şapte vîrste ale omului. Băiatul care interpreta rolul lui Jacques îşi pipăia barba mereu, să se convingă că

nu s-a dezlipit de la locul ei. Gretchen arăta ciudat de frumoasă, dar nu semăna deloc a băiat în hamleţii ei strînşi pe picioare, pronunţînd cu claritate cuvintele.

— Are talent? întreabă iar Boylan.

— Cred că da. Are ceva deosebit în ea. De cîte ori apărea pe scenă lumea se oprea din tuşit.

Boylan rîse şi Rudolph îşi dădu seama că argumentul său era copilăresc. Vreau să zic..., încercă el s-o dreagă şi să ciştige terenul pierdut. Cum să explic, simţeai că spectatorii îşi concentrau atenţia asupra ei, că erau alături de ea într-un mod pe care nu îl manifestau faţă de nici unul din ceilalţi interpreţi.

— Fără îndoială, aprobă Boylan. E o fată extraordinar de frumoasă. Cred că un frate nu observă lucrul acesta.