— Sora dumitale mi-a spus că îţi place să pescuieşti. Un fir de apă curge pe proprietatea noastră şi e umplut în fiecare an cu puiet de peşte Nu ştiu de ce, pentru că nimeni nu se sinchiseşte de pîrîul acela. Dacă doreşti sa încerci vreodată, poţi oricînd veni, îl invită Boylan.
— Mulţumesc. Rudolph nu era surprins, se aşteptase la lucrul acesta - încearca să-l cumpere!
Inocenţa alunecoasă a păstrăvului! Voi veni.
— Perfect, aprobă Boylan. Îl pun pe bucătar să gătească peştii şi luăm masa împreună la mine. Eşti un băiat interesant şi îmi va face plăcere să mai discutam. Poate că atunci cînd ai să-mi aduci vreo veste de la sora ta, împreună cu adresa ei.
108
— Poate. Mulţumesc din nou.
Boylan flutură mîna şi demară.
Rudolph intră în casă şi o luă direct spre camera sa, fără să aprindă lumina. Era sîmbată
seara, cînd tatăl său îşi lua liber şi îl auzi sforăind. Păşi cu grija prin faţa camerei părinţilor şi porni pe scări în sus. Nu voia sa o trezeasca pe mama şi să stea de vorbă cu ea.
III
— Declar solemn că o să-mi vînd trupul! spunea Mary Jane Hackett, o fată originara din Kentucky. Ei nu talente caută, ci trupuri goale, apetisante. Aşa că îndată ce primesc un telefon anunţîndu-mă că se angajeaza fete la corpul de balet, o să spun „adio Stanislavski” şi o să-ncep să-mi legan pe bani funduleţul zglobiu.
Gretchen şi Mary Jane se aflau în Strada 46 de Vest, înghesuindu-se în anticamera biroului lui Bayard Nichols împreună cu o ceată pestriţă de fete şi băieţi care aşteptau răbdători în nădejdea că îl vor vedea pe patron şi îi vor vorbi. În spaţiul îngust al anticamerei tapetate cu afişe se aflau doar trei scaune, al treilea scaun fiind ocupat de o actriţă, interpretă de roluri dificile, care purta o etolă de blană, deşi afară erau 30 de grade la umbră. Secretara lui Nichols, pe care un grilaj de lemn o separa de aspiranţii optimişti, scria la maşină, ciocănind claviatura cu asemenea înverşunare încît credeai că vrea să lichideze cît mai repede limba engleză pe care o considera duşmanul ei personal.
Fără a-şi întrerupe viguroasa-i activitate şi fără a greşi o literă măcar, secretara răspundea invariabil:
„Bună, dragă”, fiecărui nou sosit, actor sau actriţă, repetînd legenda că Nichols e ocupat cu distribuţia pentru o nouă piesă cu şase interpreţi -patru bărbaţi şi două femei.
Mary Jane Hackett era o fată năltuţă, mlădioasă şi fără piept, care de fapt îşi cîştiga existenţa ca manechin. Gretchen avea forme prea rotunde pentru un manechin. Mary Jane Hackett căpătase nişte rolişoare pe Broadway în două piese care fuseseră tot atîtea eşecuri şi mai jucase o jumătate de stagiune, vara, încît acum vorbea şi se comporta ca o veterană. Privi roată la actorii care, înşiraţi de-a lungul pereţilor, se sprijineau cu graţie de afişele publicitare pentru piesele puse în scenă odinioară
de Bayard Nichols.
— Ai zice, începu Mary Jane Hackett, că atîtea succese obţinute încă din perioada neagră a anului 1935, i-ar fi permis acestui Nichols să închirieze un spaţiu mai arătos decît cursa asta de şobolani sau măcar să instaleze un sistem de aer condiţionat. Nu ştiu ce caut eu aici! Cred că zgîrie-brînză ăsta mai păstrează ca amintire primul bănuţ cîştigat în viaţa lui. Îşi dă sufletul dacă plăteşte mai mult decît minimumul prevăzut, dar chiar şi atunci îţi ţine o predică lungă despre modul cum Franklin D. Roosevelt a dus ţara de rîpă.
Secretara ciocănea impasibilă, fără întrerupere, la maşina de scris, luptîndu-se în continuare cu perfida limbă engleză. Gretchen privi cu jenă spre ea: încăperea era prea mică pentru ca să nu fi auzit diatriba rostită de Mary Jane.
— Uită-te la ei, indică ea cu un gest al bărbiei pe tinerii care aşteptau: nu-i unul care să-mi ajungă măcar pînă la umăr! Şi ăştia au pretenţia să joace teatru american, Dumnezeule! Dacă s-ar scrie o piesă în care rolurile feminine să fie interpretate în genunchi de-a lungul celor trei acte, 109
atunci aş avea şi eu şansa să capăt un angajament. Bărbaţii-s pitici, iar dacă depăşesc un metru şaizeci îi poţi considera juni-primi!
— Vai ce obrăznicuţă eşti, Mary Jane, se prefăcu un tînăr înalt că protestează.
— Cînd ai sărutat ultima oară o fată? îl luă la vale, provocatoare, Mary Jane.
— În 1928, răspunse prompt tînărul. Cînd am sărbătorit alegerea lui Herbert Hoover.
Cei din sală rîseră cu poftă; cu excepţia secretarei care continua să mitralieze la maşină.
Lui Gretchen îi plăcea mediul în care o aruncase întîmplarea, deşi încă nu obţinuse primul ei rol. O boemă ai cărei membri vorbeau între ei fără fasoane, tutuindu-se şi chemîndu-se pe numele mic: Alfred Lunt era Alfred pentru oricine îi fusese partener în vreo piesă, chiar dacă rostise o singură replică de două rînduri la începutul primului act. Cînd o fată afla că se caută o interpreta pentru un rol anume înştiinţa pe toate prietenele ei şi, dacă era nevoie, norocoasei îi împrumuta o rochie ca să aibă ceva mai arătos pe ea la prezentare. I se parea că este membră a unui club al generoşilor unde, pentru a fi acceptat, nu contau originea aristocratică sau banii, ci tinereţea şi încrederea fiecăruia în talentul celuilalt.
La subsolul drugstore-ului lui Walgreen – unde se adunau cu toţii în jurul veşnicelor ceşti de cafea pentru a face schimb de păreri şi a critica piese de succes sau pentru a maimuţări vreun idol de matineu, ori ca să-şi exprime regretul pentru dispariţia Grupului de Teatru – Gretchen era acceptată
şi discuta la fel de liber şi deschis ca oricare altul despre prostia criticilor, despre modul cum ar trebui interpretat rolul lui Trigorin din Pescăruşul, despre faptul ca nimeni nu o mai egala în talent pe Laurette Taylor sau despre unii producători care vroiau să se culce cu fiecare fată ce le păşea pragul biroului. In decursul a două luni, şuvoiul glasurilor tinereşti cu accente din Georgia, Maine, Texas sau Oklahoma determinase estomparea, ba chiar aproape uitarea străzilor sărăcăcioase din Port Philip, din care nu îi mai rămăsese decît un punct minuscul la linia de orizont a memoriei.
Dormea, făra nici o remuşcare, pînă la orele zece dimineaţa, vizita apartamentele unor tineri, unde repeta, pînă la ore tîrzii, scene din diferite piese, făra a se sinchisi de ceea ce poate gîndi lumea.
La YWCA unde trăsese şi se hotărîse să locuiască pînă la primirea unui rol, o lesbiană îi făcuse avansuri, dar rămăseseră cu toate acestea prietene bune şi uneori luau masa sau se duceau împreună
la cinematograf. Gretchen începu să frecventeze o şcoală de balet – trei ore pe săptămînă – pentru a învăţa să se mişte cu graţie pe scenă şi reuşise să şi modifice complet mersul: acum ţinea capul atît de drept încît putea umbla cu un pahar de apa în echilibru pe creştet şi să urce sau să coboare scările fără a-l vărsa...
Fosta balerină, conducătoarea şcolii, numea această performanţa „seninătate primitivă”.
Gretchen era încredinţată că i-a pierit timiditatea şi că lumea care o priveşte e convinsa că
s-a născut în acest oraş. Mergea uneori, seara, la restaurant cu tineri actori sau posibili viitori regizori pe care îi întîlnise în localul lui Walgreen sau în birourile producătorilor, ori la orele de repetiţii, şi îşi plătea singură consumaţia. Se apucase şi de fumat. Amanţi însă nu avea.
Se hotărîse să aştepte pînă va căpăta un angajament, zicîndu-şi că trebuie să rezolve problemele una cîte una. Stătea în cumpănă daca să-i scrie sau nu lui Boylan, ca să-i ceară rochia cea roşie pe care el i-o cumpărase; nu putea şti cînd va avea nevoie de ea.
Uşa biroului se deschise şi Bayard Nichols apăru împreună cu un individ scund, subţire, în uniformă de căpitan de aviaţie.
110
— Daca se iveşte ceva, Willie, tocmai îi spunea Nichols, îţi dau de veste.
Glasul îi suna trist, resemnat, lăsînd impresia că din viaţă îşi aminteşte numai eşecurile.
Ochii săi măturară fugitiv, preţ de o clipă, ca raza indiferentă a unui far, lumea îngrămădită în anticameră.
— Vin săptămîna viitoare şi sper că ai să mă inviţi să iau masa cu tine, spuse căpitanul.
