— Oh! exclamă fata.
— Asta e! Vrei să pleci? Un autobuz soseşte în cîteva minute. Rudolph voia să o protejeze pînă la capăt, deşi nu ştia de cine şi de ce.
— Nu! refuză Julie sfidătoare. N-am nimic de ascuns. Dar tu?
— Nici eu.
— Încă un sărut, se lipi fata de el, înlănţuindu-l cu braţele. Dar acum nu mai era ca înainte, Rudolph nu mai plutea prin nori.
Se înapoiară în baracă şi, cînd îi păşiră pragul, îl zăriră pe Boylan la capătul barului, cu faţa spre ieşire, sprijinîndu-se de tejghea, cu coatele împinse înapoi. Îi văzu şi le făcu semn că i-a recunoscut, ducînd două degete la tîmplă în chip de salut.
Rudolph o conduse pe Julie la masă şi comandă pentru ea un pahar de băutură răcoritoare cu ghimber. Apoi urcă pe podium şi începu să aranjeze partiturile pentru runda următoare. Cînd în cele din urmă, la orele două dimineaţa, orchestra intonă „Noapte bună, doamnelor!” şi muzicanţii începură să-şi adune instrumentele, iar ultimii dansatori plecau, Boylan se afla încă la bar; un bărbat încrezut, de talie medie, în pantaloni gri de flanel şi sacou apretat de in, îmbrăcăminte cam distonantă printre bluzele tinereşti, chipurile bronzate ale soldaţilor şi salopetele tinerilor muncitori, adunaţi laolaltă sîmbătă seara.
Cînd Rudolph şi Julie părăsiră podiumul orchestei, Boylan se desprinse de la bar şi se apropie de ei.
— Cu ce vă duceţi acasă, copii? întrebă el protector.
— Păi, răspunse Rudolph cam ţîfnos, neplăcîndu-i tonul superior cu care îi trata Boylan, unul din băieţi are o maşină şi ne înghesuim în ea.
Tatăl lui Buddy Westerman le împrumuta maşina familiei cînd băieţii aveau vreo petrecere la club. Aşezau deasupra contrabasul şi bateria, le lăsau pe fete acasă mai întîi, apoi se duceau cu toţii la „Ace All Night Dinner” şi încheiau ziua ospătîndu-se cu hamburgheri.
— O să fie mai comod în maşina mea, zise Boylan, luînd-o de braţ pe Julie şi conducînd-o spre ieşire.
Buddy Westerman înălţă sprîncenele a întrebare cînd îi văzu că se îndepărtează.
— Avem o chestie în oraş, răspunse vag Rudolph. „Autobuzul” tău e supraaglomerat.
Momentul trădării!
Julie şedea în faţă, între ei doi. Maşina demară, părăsi parkingul şi se îndreptă spre Port Philip. Rudolph era sigur că piciorul bărbatului îl presează pe cel al fetei; acelaşi picior care se lipise de trupul gol al surorii sale. Avea o senzaţie ciudată, aşa cum şedeau înghesuiţi toţi trei pe locurile din faţă ale Buick-ului, unde numai cu cîteva ore în urmă o imbraţişase şi o sărutase pe Julie. Dar era hotărît să fie demn.
Răsuflă uşurat cînd Boylan o întrebă pe Julie care e adresa ei, ca să o duca pe ea mai întîi acasă; era scutit, deci de scena pe care ar fi fost obligat să o facă fetei dacă îl lăsa pe el şi ea rămînea 104
singură cu Boylan. Julie parea abatută; şedea între ei şi privea fix la drumul care se aşternea în faţa lor, la luminile farurilor. Boylan conducea repede şi eficient. Depăşea ca un profesionist maşinile pe care le ajungea din urmă, ţîşnind pe lîngă ele ca un automobil de curse. Rudolph era tulburat pentru că împotriva voinţei sale, trebuia să-i admire calmul şi măiestria cu care stăpînea vehiculul.
— Aveţi o formaţie mică, dar bună, începu conversaţia Boylan.
— Mulţumesc! Am putea să ne prezentăm şi mai bine, dacă am face mai multe repetiţii şi am adăuga piese noi la repertoriu, spuse Rudolph.
— Totuşi, ca amatori, reuşiţi bine, îşi exprimă părerea Boylan. Încep sa regret că pentru mine vremea dansului a trecut.
În sinea sa, Rudolph îl aprobă. Considera grotesc, ba chiar obscen ca oamenii ce au depăşit vîrsta de treizeci de ani să mai danseze. Şi iarăşi se simţi vinovat pentru că îl aproba pe Theodore Boylan. Totuşi era bucuros ca Boylan şi Gretchen nu se tăcuseră de rîs dansînd împreună în public.
Bărbaţi vîrstnici dansînd cu fete tinere, o imagine mai rea nici că se putea.
— Iar dumneata, domnişoară...? Aşteptă ca unul din ei să completeze.
— Julie, spuse fata.
— Julie şi mai cum?
— Julie Hornberg, preciză ea pe ton defensiv.
— Hornberg? replică Boylan. Îl cunosc cumva pe tatăl dumitale?
— Ne-am mutat de curînd în oraş, spuse Julie.
— Lucrează cumva la întreprinderea mea?
— Nu, răspuse Julie.
Rudolph gustă clipa de triumf. S-ar fi simţit degradat dacă domnul Hornberg ar fi fost un alt vasal al lui Boylan. S-o fi numind el Boylan dar unele lucruri îl depăşeau totuşi.
— Şi dumitale îţi place muzica, Julie? se interesă Boylan.
— Nu, răspunse ea dinadins ţîfnoasă.
Răspunsul îl surprinse pe Boylan, dar se prefăcu a nu băga de seamă tonul fetei.
— Eşti o fată foarte drăguţă, Julie, o complimentă Boylan. Cînd te privesc, mă simt fericit că, spre deosebire de vremea dansului, zilele sărutatului nu s-au încheiat pentru mine.
„Babalîc libidinos şi desfrînat!” îl apostrofă în gînd Rudolph, apucînd nervos cutia în care se odihnea trompeta. Îi venea să-i ceară să oprească maşina, ca sa se dea jos cu Julie. Dar ca să străbată
pe jos drumul pînă în oraş, însemna ca fata să ajungă de-abia pe la patru dimineaţa acasă. Constată
cu regret o deficienţă a caracterului său. În clipele de cumpănă atunci cînd apărarea onoarei ar fi trebuit să prevaleze, la el simţul practic se dovedea mai puternic.
— Rudolph... Aşa te cheamă, nu?
