— Mă întreb cum mi-ar sta un sacou din alea, zise Willie. Abbott, aristocratul în tweed...

— Nu pari deloc scorţos. Eu cred că mai degrabă eşti un tip potolit, calm, zise Gretchen.

— O să mă străduiesc să fiu aşa cum ţi se pare că sînt, promise Willie. Se opriră mai mult în faţa vitrinei de la Brentano şi se uitară la cărţile expuse acolo, între care se afla şi un aranjament de volume de teatru recent publicate de dramaturgi binecunoscuţi ca Odets, Hellman, Sherwood, Kaufman şi Hart.

— Ştii, începu Willie, am să-ţi fac o mărturisire: scriu o piesă de teatru. Ca toţi nechemaţii!

— O să fie pusă şi ea în vitrină, îşi exprimă părerea Gretchen cu convingere.

— Dac-o vrea Dumnezeu o să ajungă şi în vitrină. Joci în vreo piesă? schimbă el vorba.

— Interpretez un rolişor în „Taina femeii”, răspunse ea.

— Citez! spuse Willie şi amîndoi izbucniră în rîs.

Ştiau că e o prostie, că nu au nici un motiv să rîdă, dar se amuzau de gluma pe care numai ei doi o pricepeau.

Ajunseră în Strada 55, apoi cotiră pe Fifth Avenue. Din taxiurile care trăseseră sub umbrarul bisericii Sfîntul Regis coborî un alai de nuntaşi. Mireasa, foarte tînără, era mlădie ca un lujer de lalea albă. Mirele, locotenent de infanterie, fără medalii sau panglici de combatant, avea obrajii trandafirii raşi la sînge şi aspectul unui tinerel neprihănit.

— Fiţi binecuvântaţi, feţii mei! le ură Willie cînd trecură pe lîngă el. Mireasa, cu chipul strălucind de fericire, îi trimise drept mulţumire o bezea în vînt.

— Mulţumesc, domnule, zise şi locotenentul, abţinîndu-se cu greu să salute ca la carte.

— E o seară potrivită pentru nunţi, comentă Willie. Vremea-i plăcută, vizibilitatea e perfectă şi nici război nu mai este.

Alaiul ajunsese între Park şi Lexington pregătindu-se să intre în strada Lexington, cînd o văzură pe Mary Jane coborînd dintr-un taxi care dăduse colţul şi se oprise la jumătatea străzii, şi intrînd într-o clădire de cinci etaje.

— Uite-o pe Mary Jane, exclamă Willie.

— Îhî, îi răspunse Gretchen.

Păşeau agale. Willie o privi, studiindu-i faţa.

— Am o idee, zise el. Ce-ar fi să organizăm noi o petrecere.

— Speram că ai să faci o asemenea propunere, se bucură Gretchen.

— Companie, la stînga-mpreeejur! răcni Willie şi făcu o întoarcere aşa cum prevede regulamentul militar, pocnindu-şi călcîiele.

O luară înapoi spre Fifth Avenue.

– Nu prea mă încîntă gîndul că toţi şmecherii ăia o să se înghesuie să-ţi ceara numărul de telefon, mormăi taciturn Willie.

Gretchen îl strînse de mînă. Acum era sigură că Willie se culcase cu Mary Jane, totuşi îi strînse mîna.

118

Intrară în „Camera de stejar” a barului de la Piaza, iar Willie comandă lichior de mentă care le fu servit în cupe de cositor scoase din frigider

— Pentru Kentucky, motivă Willie. Amesteca băuturile fără noimă - scotch, şampanie, bourbon. Sînt un tip care desfide miturile, mai adăugă el.

Băura menta şi părăsiră localul. Se îndreptară spre centrul oraşului cu autobuzul, pe platforma superioară, în aer liber. Willie îşi scoase boneta militara prevăzută cu două dungi argintii şi cu trese de ofiţer. Vîntul stîrnit de autobuzul în viteză îi răvăşea părul, făcîndu-l să pară mai tînăr ca oricînd. Gretchen ar fi vrut să-i ia capul în mîini, să-l culce pe pieptul ei să-l sărute pe creştet.

Dar în jurul lor se aflau mulţi călători, aşa că se mulţumi sa-i ia boneta şi să-i mîngîie dungile şi tresele.

Coborîră în Strada a 8-a şi se aşezară la o măsuţă pe trotuar, în faţă la Brevoort. Willie comandă un martini.

— Ca să stimulez sucul gastric, explică el. Alertă roşie!

Într-o singură zi cornul abundenţei îşi revărsase cu generozitate darurile asupra ei: Gretchen întîlnise un căpitan, colindase cu acesta cele mai selecte localuri – Algonquin, Piaza, Brevoort – şi căpătase şi un angajament.

Mîncară pui la cuptor, pepene, totul stropit cu vin roşu din Valea Napa – California.

— Din patriotism şi pentru că am cîştigat războiul, motivă Willie. Cea mai mare parte din sticlă o goli el şi, deşi amestecase sumedenie de băuturi, era perfect stăpîn pe sine: avea ochii limpezi, vorbirea îi era clară.

Şedeau şi se priveau peste masă, în tăcere. Dacă nu îl va săruta curînd vor ajunge la Bellevue, îşi zise Gretchen.

După cafea, Willie comandă coniac pentru amîndoi. Tot ce consumaseră de la pnnz şi pînă

la cină trebuie că l-a costat cel puţin cincizeci de dolari, socoti în gînd Gretchen.

— Eşti bogat? se interesă ea cînd el achită nota.

— Numai cu duhul, glumi Willie. Întoarse portofelul cu gura în jos şi pe masa aterizară şase bancnote, două de cîte o sută şi restul de cîte cinci dolari fiecare.

— Toată averea neamului Abbott, preciză ei şi adăugă: Să te trec în testamentul meu?

Două sute două zeci de dolari! Gretchen era şocată de micimea sumei Ea avea încă, depuşi la bancă, cea mai mare parte a celor opt sute de dolari capătaţi de la Boylan şi nu cheltuia mai mult de nouăzeci şi cinci de cenţi pentru o masă. Oare asta i se trăgea de la sîngele patern care îi curgea prin vine? Gîndul o tulbură în timp ce îl privea pe Willie cum aduna bancnotele şi le îndeasă

nepăsător în buzunar.

— Războiul mi-a dezvăluit valoarea adevărată a banului, zise el.

— Te-ai îmbogăţit? îl întrebă Gretchen.

— Tatăl meu a fost inspector de vamă la graniţa cu Canada. Şi a fost un om cinstit. Eram şase copii acasă, dar trăiam împărăteşte, mîncam carne de trei ori pe săptămînă.

— Pe mine lipsa banilor mă îngrijorează, recunoscu deschis Gretchen. Am văzut ce a însemnat sărăcia pentru mama mea.

— Bea şi să nu-ţi pese. N-ai să mai fii fata mămichii. Foarte curînd ai să devii maşina mea de scris de aur, îi promise el.

119

Băură coniacul. Gretchen simţea că pluteşte, dar nu îşi pierduse echilibrul: hotărît, nu se îmbătase.

— Adunarea este de părere, zise Willie cînd se ridică şi se îndreptă spre ieşire, trecînd printre ciuberele cu plante, că ar fi de dorit încă un pahar.

— În seara asta nu mai beau, refuză Gretchen.