— În faţa bisericii, la opt şi jumătate, e bine?
— La opt şi jumătate, Făt-Frumos. Pînă atunci o să mă prăjesc la soare, gmdindu-mă la tine şi oftînd toată după-amiaza.
Flutură mîna şi demară.
Tom se aşeză la loc pe scăunelul său, la umbră, întrebîndu-se dacă sora-sa, Gretchen, foloseşte acelaşi vocabular cînd discută cu Boylan. Scoase al doilea sandviş din pungă, desfăcu 101
şerveţelul,în care fusese înfăşurat şi descoperi o hîrtie îndoită pe felia de pîine. O desfăcu şi citi scris cu creionul: „Te iubesc”. Thomas privi atent mesajul şi recunoscu scrisul caligrafic, de şcolăriţă, al Clothildei. Fata pregătea în fiecare dimineaţa lista de cumpărături pe care le comanda apoi, prin telefon la magazin, iar hîrtia se afla, întotdeauna în acelaşi loc din bucătărie Tom fluieră uşor şi citi cu glas tare mesajul: „Te iubesc!” El abia împlinise şaisprezece ani şi vocea încă nu i se maturizase complet; iar ea Clothilde, era o femeie de douăzeci şi cinci de ani cu care dacă schimbase cîteva cuvinte. Îndoi hîrtia, o puse în buzunar şi privi mult timp, gînditor şoseaua, traficul maşinilor ce se scurgeau spre Cleveland. Apoi începu să muşte din sandvişul cu şuncă, lăptuci şi roşii, înecate în maioneză.
Ştia că în noaptea aceasta nu se va duce la lac, din cauza unei puicuţe oarecare, mai în vîrstă
decît el.
II
„River Five” interpreta, cu Rudolph ca solist la trompetă, un cor din „Timpul tău este şi al meu”. Rudolph îşi dădea toată silinţa să iasă în evidenţă, căci în seara aceasta Julie se afla acolo; şedea singură la o masă, privindu-l şi ascultîndu-l. Din formaţia de jaz pe care o conducea Rudolph mai făceau parte Kessler la contrabas, Westerman la saxofon, Darley la baterie şi Flannery la clarinet şi toţi cinci erau din Port Philip, oraş pe malul rîului Hudson. De aceea Rudolph botezase formaţia sa „Rîul Cinci”, considerînd că numele acesta are o rezonanţă artistică şi totodată
profesionistă.
Obţinuseră un angajament pe trei săptămîni într-un local situat la marginea drumului, în afara oraşului. Localul, o baracă uriaşă cu firma „La Jack şi Bell”, se cutremura din încheieturi, în ritmul tropăielilor dansatorilor, înăuntru se aflau un bar lung şi o mulţime de măsuţe, iar majoritatea celor prezenţi bea bere. Îmbrăcămintea participanţilor era uşoară şi nepretenţioasă. Băieţii purtau tricouri-sport, iar cele mai multe fete îmbrăcaseră pantaloni. Grupuri de fete neînsoţite soseau şi aşteptau să fie invitate la dans sau dansau între ele. Nu era Pşaza, nici Strada a 52-a, dar încasările erau mulţumitoare.
Rudolph se bucură văzînd că, în timp ce el cînta, Julie clătinase capul în semn de refuz cînd un băiat în jachetă şi cu cravată la cămaşă – evident un elev de la cursul pregătitor – se înclinase în faţa ei, invitînd-o la dans. Julie căpătase de la părinţii ei permisiunea să rămînă mai tîrziu cu Rudolph în această sîmbătă seara, pentru că aveau încredere în el; Rudolph fusese ursit din naştere să placă – pe bună dreptate – părinţilor cu fete, lucru care nu era lipsit de importanţă. Căci dacă fiica lor ar fi dat peste unul din băieţii aceia care obişnuiau să bea şi se pricep să zăpăcească fetele pe ringul de dans cu giugiuleala şi limbajul lor şmecheresc, nu se ştie ce belea ar fi căzut pe capul ei.
De aceea gestul Juliei – acea simplă clătinare a capului – echivala cu o promisiune, cu o legătură
între ei doi la fel de solidă ca un inel de logodnă.
Rudolph lansă cele trei note distincte, semnalizînd pauza de cincisprezece minute, puse trompeta la o parte şi-i lăcu semn fetei să iasă cu el afară, ca să respire o gură de aer proaspăt. Toate ferestrele erau deschise şi cu toate acestea în interiorul barăcii domnea o zăpuşeală umedă de parcă
ai fi fost în centrul Congoului.
102
Se plimbau, ţinîndu-se de mînă, pe sub şirul de copaci unde fuseseră parcate automobilele.
Mîna ei uscată, caldă, moale stîrnea o undă de dragoste în inima lui; nu îţi venea să crezi ce multitudine de senzaţii complexe poate declanşa în trup strîngerea de mînă a unei fete.
— Cînd cîntai solo-ul, spuse Julie, tremuram şi mă chirceam în mine, ca o stridie pe care s-a picurat lămîie.
Băiatul rîse uşor. Julie îl imită; avea o listă întreagă de asemenea fraze şi comparaţii trăsnite, pentru a exprima diferite sentimente şi gînduri „Parcă-s o barcă a poliţiei”, cînd îl fugărea, înotînd, prin bazin; „Parcă aş fi în partea întunecată a lunii” cînd, silită să rămînă acasă ca să spele vasele, rata întîlnirea cu el.
Străbătură drumul pînă la capătul parkingului, departe de pragul barăcii unde se adunaseră
mulţi dansatori ca să respire şi ei aerul răcoros. Rudolph deschise uşa unei maşini şi-i făcu loc fetei să se strecoare înăuntru apoi intra şi el. Închise uşa şi îndată gurile lor se căutară pe întuneric şi se uniră într-un sărut dulce. Se sărutau înlănţuiţi, fără a-şi lua răgaz să răsufle. Gura ei era fragedă ca petala de bujor, moale ca blăniţa unei pisicuţe, aromată ca menta; pieliţa catifelată a gîtului ei o simţea în mîna sa ca o aripioară de fluture. Se sărutau iară întrerupere, dar nu făceau nimic altceva.
Topit, ameţit, Rudolph plutea prin nori, aluneca pe unda apelor, se scufunda într-o dulce beţie. Era o trompetă care interpreta propria-i melodie Un singur sentiment îl domina – iubea, iubea... îşi desprinse uşor gura de a ei lăsînd buzele să-i alunece mai jos, pe gîtul ei, în timp ce fata îşi rezemase capul de spătarul scautiului. „Te iubesc!” şopti el şi aceste cuvinte rostite pentru prima oară îl tulburară, îl făcură să vibreze. Fata îi luă capul cu amîndouă mîinile şi îl trase cu hotărîre să o sărute din nou pe gît. Braţele ei viguroase de înotătoare erau minunate şi emanau o aromă de caise.
Uşa fu smulsă brusc şi un glas de bărbat exclamă:
— Ce dracu faceţi aici?
Rudolph îşi înălţă capul, înlănţuind protector cu braţul umerii Juliei.
— Discutam despre bomba atomică, răspunse rece. Ce credeţi că facem?
Mai degrabă ar fi murit, decît să se arate cumva intimidat sau speriat. Era prea întuneric şi Rudolph nu distingea trăsăturile omului de afară. Pe neaşteptate, intrusul începu să rîdă pe înfundate.
— Răspuns timpit la o întrebare şi mai tîmpită, zise acesta continuînd să rîda. Se muta din locul său pentru ca raza palidă a becului din apropiere să-i lumineze faţa. Atunci Rudolph recunoscu chipul cu părul ca paiul pieptanat lins, sprîncenele blonde, stufoase.
— Scuză-mă, Jordache, zise Boylan amuzat.
„Mă cunoaşte! îşi zise Rudolph. Dar de unde, oare?”
— Întîmplător, maşina-i a mea, continuă Boylan să vorbească. Dar nu vreau sa tulbur clipele de destindere ale unui artist. Auzisem eu că domnişoarele îi preferă pe trompetişti. Rudolph ar fi vrut să audă aceste cuvinte în alte împrejurări, rostite de altă gură. De fapt, îşi reluă Boylan ideea nici nu aveam de gînd să plec. Parcă aş bea un pahar. Cînd terminaţi, m-aţi onora daca acceptaţi să bem ceva împreună la bar, înainte de a ne despărţi.
Se înclina uşor, închise uşa fără zgomot şi se îndepărtă strecurîndu-se printre maşinile parcate.
Julie încremenise, ruşinată, de cealaltă parte a maşinii.
103
— Ne cunoaşte, şopti ea cu voce stinsă.
— Mă cunoaşte, preciză Rudolph.
— Cine e?
— Un individ pe care îl cheamă Boylan. Face parte din Sfînta Treime, răspunse Rudolph.
