— Am auzit numai, răspunse Rudolph.

— E curios că m-au ales tocmai pe mine, comentă Boylan ca pentru sine. Nu-s catolic şi nici negru sau evreu, cu siguranţă. Fără îndoială Ku-Klux-Klanul din zona asta e prost informat.

Agenţii de la asigurări m-au tot întrebat dacă nu am duşmani. Poate ai auzit vorbindu-se ceva prin oraş.

— Nu, n-am auzit nimic, răspunse cu prudenţă Rudolph.

— Sînt convins că am. Duşmani, vreau să spun. Păcat că nu au plasat crucea mai aproape de clădire. Ar fi fost o binecuvântare dacă ar fi ars şi mausoleul ăsta. Văd că nu-ţi goleşti paharul, constată Boylan.

— Nu sînt băutor de felul meu, se scuză Rudolph.

— Bunicul meu a construit-o pentru eternitate, îşi reluă Boylan firul ideii, iar eu vreau nu vreau trebuie să locuiesc în ea. Rîse. Iartă-mă dacă vorbesc prea mult, dar am puţine prilejuri să

discut cu un interlocutor care pricepe cît de cît subiectele pe care le abordăm împreună.

— Atunci de ce continuaţi să trăiţi aici? întrebă Rudolph cu logică tinerească.

— Asta mi-e soarta, se lamentă Boylan pe un ton voit melodramatic. Sînt înlănţuit de stîncă, iar vulturul îmi sfişie, cîte puţin în fiecare zi, ficatul. Cunoşti povestea şi ştii despre cine e vorba, nu?

— Prometeu.

— Ia te uită! Tot la şcoală aţi învăţat?

— Da, răspunse Rudolph şi ar fi vrut să adauge că mai cunoaşte multe alte lucruri.

— Fereşte-te de familie, îl povăţui Boylan. Îşi golise repede paharul şi se duse la masă să şi-l umple din nou. Speranţele se plătesc. Eşti cumva robul familiei? Ai strămoşi pe care nu trebuie să-i dezamăgeşti? se interesă el.

— Nu am strămoşi, răspunse Rudolph.

— Un american adevărat! A, iată şi cizmele.

Perkins intrase în cameră ducînd în braţe cizmele de cauciuc lungi pînă la şold, un prosop şi o pereche de ciorapi bleu de lînă.

— Pune-le jos, Perkins, îi porunci Boylan.

— Prea bine, domnule.

Perkins aşeză cizmele jos, la îndemîna tînărului, prosopul îl puse pe braţul fotoliului în care şedea acesta, iar ciorapii la colţul mesei din faţa lui.

Rudolph scoase ciorapii din picioare, cu intenţia de a-i vîrî în buzunar, dar Perkins se grăbi să îi ia. Nu îşi dădea seama ce ar putea face el cu nişte ciorapi de bumbac, îmbibaţi cu apă şi pe deasupra cîrpiţi. Îşi uscă picioarele cu prosopul care mirosea plăcut a levănţică, îmbrăcă ciorapii moi şi călduroşi, apoi se ridică din fotoliu şi trase pînă sus cizmele. La unul din genunchi se vedea o sfîşietură triunghiulară, dar Rudolph socoti că nu se cuvine să-i atragă atenţia lui Boylan.

— Îmi vin bine, zise el gîndindu-se: cincizeci de dolari, cel puţin cincizeci de dolari. Era mîndru ca d'Artagnan în cizmele acelea.

— Mi se pare că le-am cumpărat înainte de război, zise Boylan gînditor. Cînd m-a părăsit soţia, m-am simţit tare însingurat şi am crezut că mă voi apuca de pescuit.

135

Rudolph îi aruncă o privire fugitivă ca să vadă dacă nu cumva glumeşte, dar în ochii lui nu zări nici urmă de umor.

— Am luat un cîine ca să-mi ţină tovărăşie, Brutus. Un ciobănesc irlandez. Splendid animal.

Ne ataşasem nefiresc de puternic unul de altul. Dar cineva l-a otrăvit. Surogatul meu. Boylan rîse scurt. Ştii ce-i ăla surogat, Rudolph?

Întrebarea pusă pe ton profesoral îl indispuse pe tînăr.

— Da, răspunse totuşi calm.

— De bună seamă, acceptă Boylan afirmaţia, dar nu îi ceru să definească noţiunea. Da, trebuie că am duşmani. Sau poate că bietul animal fugărea găinile cuiva.

Rudolph îşi scoase cizmele şi rămase cu ele în mînă, nehotărît.

— Pune-le unde vrei, îi zise Boylan. Perkins o să le aşeze în maşină înainte de a te duce acasă. O, Doamne! Zărise ruptura de la genunchi. Mi se pare că e ruptă.

— Nu face nimica, o dau eu la vulcanizat, îl asigură Rudolph.

— Nu, se împotrivi el. Perkins o să se îngrijească de treaba asta. Tonul cu care rostise cuvintele acestea lăsa impresia că dacă Rudolph insistă în dorinţa sa, l-ar priva pe Perkins de una din cele mai mari plăceri ale sale. Se duse la bar: băutura nu era suficient de tare pentru gustul său şi mai turnă whisky în pahar. Vrei să vizităm casa, Rudolph?

Continua să-i spună pe nume.

— Da, acceptă Rudolph.

Era curios să vadă cum arată o sală de arme. O singură dată avusese prilejul să viziteze una cînd fusese în Brooklyn, la un concurs de atletism.

— Foarte bine. Ţi-ar putea fi de folos cînd tu însuţi vei ajunge să fii aşezat în galeria străbunilor. Ia paharul cu tine.

Pe culoar se afla o statuie de bronz de dimensiuni respectabile, o tigroaică înfigîndu-şi ghearele în spinarea unui bivol.

— Artă, zise Boylan. De-aş fi fost patriot o dădeam s-o topească, pentru a turna tunuri din ea. Deschise ambele canaturi ale unei uşi uriaşe, sculptate cu amoraşi şi ghirlande. Salonul pentru baluri, explică el.

Răsuci un buton de pe perete. Salonul era aproape la fel de mare ca sala de gimnastică a liceului. Un imens candelabru de cristal, înfăşurat în cearşafuri, atîrna din tavanul aflat la o înălţime de două etaje. Doar cîteva becuri ardeau, iar lumina se filtra slabă şi prăfuită prin pînza cu care era acoperit candelabrul. Zeci de scaune în huse se aliniau înşirate de-a lungul pereţilor lambrisaţi cu lemn vopsit.

— Tata spunea că odată maică-sa a invitat şapte sute de persoane la un bal, în salonul acesta.

Orchestra, compusă din douăzeci şi cinci de instrumentişti, a cîntat valsuri. O petrecere ca la club, nu, Rudolph? Apropo, ai mai cîntat la „Jack şi Jill”?

— Nu, răspunse Rudolph. Angajamentul nostru a fost pe trei săptămîni, iar termenul a expirat.

— Încîntătoare fetiţa aia... cum o cheamă?

— Julie.

— A, da Julie. Nu mă place, nu-i aşa?

136

— N-a spus aşa ceva.

— E încîntătoare. Să-i spui părerea mea, vrei?