— Ce?
— Cînd ţi-am propus să mergem la petrecere n-ai cerut să te duc acasă ca să te schimbi.
Gretchen nu socoti necesar să-i spună că poartă cea mai arătoasă rochie a ei şi că alta mai de soi nu are; o rochiţă de in de culoarea albăstrelelor, încheiată cu nasturi pînă sub bărbie şi încinsă
strins cu un cordon roşu – şi el tot din pînză de in – cumpărată de la „Ohrbach” cu cinci dolari şi nouăzeci şi cinci, pe care o îmbrăcase cînd fusese la Y.W.C.A după-amiază, ca să-şi ia costumul de baie.
— Ţi-e teamă că te fac de ruşine în faţa prietenilor tăi? îl întrebă ea.
— O duzină dintre cei mai buni amici ai mei o să te asalteze în seara asta ca să le dai numărul de telefon, o asigură Willie.
117
— Să li-l dau, ce zici?
— În nici un caz! Pedeapsa cu moartea te aşteaptă dacă faci una ca asta!
Mergeau agale pe Fifth Avenue şi se uitau la vitrine. La Finchley erau etalate haine sport din tweed.
— Mă întreb cum mi-ar sta un sacou din alea, zise Willie. Abbott, aristocratul în tweed...
— Nu pari deloc scorţos. Eu cred că mai degrabă eşti un tip potolit, calm, zise Gretchen.
— O să mă străduiesc să fiu aşa cum ţi se pare că sînt, promise Willie. Se opriră mai mult în faţa vitrinei de la Brentano şi se uitară la cărţile expuse acolo, între care se afla şi un aranjament de volume de teatru recent publicate de dramaturgi binecunoscuţi ca Odets, Hellman, Sherwood, Kaufman şi Hart.
— Ştii, începu Willie, am să-ţi fac o mărturisire: scriu o piesă de teatru. Ca toţi nechemaţii!
— O să fie pusă şi ea în vitrină, îşi exprimă părerea Gretchen cu convingere.
— Dac-o vrea Dumnezeu o să ajungă şi în vitrină. Joci în vreo piesă? schimbă el vorba.
— Interpretez un rolişor în „Taina femeii”, răspunse ea.
— Citez! spuse Willie şi amîndoi izbucniră în rîs.
Ştiau că e o prostie, că nu au nici un motiv să rîdă, dar se amuzau de gluma pe care numai ei doi o pricepeau.
Ajunseră în Strada 55, apoi cotiră pe Fifth Avenue. Din taxiurile care trăseseră sub umbrarul bisericii Sfîntul Regis coborî un alai de nuntaşi. Mireasa, foarte tînără, era mlădie ca un lujer de lalea albă. Mirele, locotenent de infanterie, fără medalii sau panglici de combatant, avea obrajii trandafirii raşi la sînge şi aspectul unui tinerel neprihănit.
— Fiţi binecuvântaţi, feţii mei! le ură Willie cînd trecură pe lîngă el. Mireasa, cu chipul strălucind de fericire, îi trimise drept mulţumire o bezea în vînt.
— Mulţumesc, domnule, zise şi locotenentul, abţinîndu-se cu greu să salute ca la carte.
— E o seară potrivită pentru nunţi, comentă Willie. Vremea-i plăcută, vizibilitatea e perfectă şi nici război nu mai este.
Alaiul ajunsese între Park şi Lexington pregătindu-se să intre în strada Lexington, cînd o văzură pe Mary Jane coborînd dintr-un taxi care dăduse colţul şi se oprise la jumătatea străzii, şi intrînd într-o clădire de cinci etaje.
— Uite-o pe Mary Jane, exclamă Willie.
— Îhî, îi răspunse Gretchen.
Păşeau agale. Willie o privi, studiindu-i faţa.
— Am o idee, zise el. Ce-ar fi să organizăm noi o petrecere.
— Speram că ai să faci o asemenea propunere, se bucură Gretchen.
— Companie, la stînga-mpreeejur! răcni Willie şi făcu o întoarcere aşa cum prevede regulamentul militar, pocnindu-şi călcîiele.
O luară înapoi spre Fifth Avenue.
– Nu prea mă încîntă gîndul că toţi şmecherii ăia o să se înghesuie să-ţi ceara numărul de telefon, mormăi taciturn Willie.
Gretchen îl strînse de mînă. Acum era sigură că Willie se culcase cu Mary Jane, totuşi îi strînse mîna.
118
Intrară în „Camera de stejar” a barului de la Piaza, iar Willie comandă lichior de mentă care le fu servit în cupe de cositor scoase din frigider
— Pentru Kentucky, motivă Willie. Amesteca băuturile fără noimă - scotch, şampanie, bourbon. Sînt un tip care desfide miturile, mai adăugă el.
Băura menta şi părăsiră localul. Se îndreptară spre centrul oraşului cu autobuzul, pe platforma superioară, în aer liber. Willie îşi scoase boneta militara prevăzută cu două dungi argintii şi cu trese de ofiţer. Vîntul stîrnit de autobuzul în viteză îi răvăşea părul, făcîndu-l să pară mai tînăr ca oricînd. Gretchen ar fi vrut să-i ia capul în mîini, să-l culce pe pieptul ei să-l sărute pe creştet.
Dar în jurul lor se aflau mulţi călători, aşa că se mulţumi sa-i ia boneta şi să-i mîngîie dungile şi tresele.
Coborîră în Strada a 8-a şi se aşezară la o măsuţă pe trotuar, în faţă la Brevoort. Willie comandă un martini.
— Ca să stimulez sucul gastric, explică el. Alertă roşie!
