— Am treabă, nu vezi? Umblă la capul furtunului şi ploaia se transformă într-un şuvoi compact pe care îl îndreptă asupra unui strat de petunii din faţa casei.

— Uită-te la mine, îi ceru poruncitor Tom.

— De ce nu eşti la treaba ta, ce cauţi aici? îi răspunse ea cu spatele la el.

— A fost la tine azi noapte? Uhchiul meu? întrebă Tom nervos.

— Ei şi?

— L-ai lăsat înăuntru?

— E casa lui, face ce vrea. răspunse Clothilde mohorîtă.

— I-ai făgăduit ceva? Tom îşi dădea seama că glasul îi sună strident, dar nu se putea stăpîni.

— Şi dacă i-aş fi făgăduit? Înapoiază-te la atelier. O să ne vadă lumea împreună şi nu e bine.

— I-ai promis ceva? insistă Tom.

— I-am spus că n-o să mă mai întîlnesc cu tine, răspunse ea brutal.

— Dar n-o să faci, pledă Tom.

— Ba da. Umblă din nou la capul furtunului; verigheta de la deget sclipi scurt. Între noi s-a terminat totul.

— Nu, nu s-a terminat nimic! Ar fi vrut să o înşface, să o zgîlţîie cu furie. Părăseşte dracului casa asta, ia-ţi altă slujbă, o să plec şi eu şi...

150

— Vorbeşti prostii, îl puse ea la punct cu severitate. Ţi-a vorbit şi ţie despre „crima” mea, zise ea accentuînd cu ironie cuvîntul respectiv. O să ceară şi o să reuşească să fiu expulzată. Noi nu sîntem Romeo şi Julieta. Tu eşti un copil de şcoală, iar eu bucătăreasă. Du-te înapoi la treabă.

– Nu puteai să-l repezi? ţipă Thomas cu deznădejde, de-abia stăpînindu-se să nu izbucnească

în plîns, acolo, pe loc, în faţa ei.

— Nu puteam să-i spun nimic. E sălbatic, e gelos. Iar cu un bărbat gelos nu poţi discuta, el nu mai raţionează. E ca şi cînd ai vorbi pereţilor sau unui pom.

— Gelos? Thomas căscă ochii. Ce vrei să spui?

— De doi ani se chinuie să-l las în patul meu, vorbi ea liniştit. Noaptea, după ce adoarme nevastă-sa, vine şi rîcîie la uşa mea, ca un cotoi în călduri.

— Nemernic burtos! izbucni Thomas. Data viitoare o să fiu acolo şi o să-l aştept!

— Nu, n-ai să mai vii, îl potoli Clothilde. Data viitoare o să intre el în cameră. Îţi spun de-acuma ca să fii prevenit.

– Ai să-l laşi în cameră? Tom era uluit, nu îi venea să creadă ceea ce auzea.

— Sînt servitoare, duc o viaţă de servitoare şi nu vreau să-mi pierd slujba, nici să fiu aruncată în puşcărie sau să fiu trimisă în Canada. Uită-mă! îi ceru ea cu duritate. Alles Kaput! Am petrecut două săptămîni plăcute. Tu eşti un băiat bun. Îmi pare rău că ţi-am creat necazuri.

— Foarte bine, foarte bine! ţipă Thomas cu disperare. N-am să mă mai ating de nici o femeie atîta timp cît....

Simţea că furia îl sufocă. Încălecă bicicleta şi începu să pedaleze orbeşte, ca un nebun. În spatele său Clothilde continua să stropească trandafirii. Băiatul nu întoarse capul şi de aceea nu văzu lacrimile ce se prelingeau pe faţa ei măslinie, marcată de durere şi deznădejde.

Sfîntul Sebastian cu trupul ciuruit de săgeţi se îndrepta spre garaj. Belelele vor veni mai tîrziu.

151

Capitolul 9

I

Ieşi din staţia de metro de la Strada a 8-a, se opri şi cumpără şase sticle de bere, apoi intră la curăţătorie ca să ridice costumul lui Willie. Se lăsa amurgul, acel amurg timpuriu de noiembrie, iar aerul era geros. O fată în pantaloni şi trenci, cu basma pe cap, mergînd adusă de spate, arăta de parcă atunci se dăduse jos din pat, deşi erau orele cinci după-amiaza. În Greenwich Village lumea se putea scula la orice oră din zi sau din noapte iar lucrul acesta reprezenta unul din aspectele fermecătoare ale zonei respective, ca şi faptul că cea mai mare parte a populaţiei era tînără.

Cîteodată, cînd umbla prin vecinătate, îşi zicea: „Aici e locul meu de baştină!”

Fata în trenci intră la „Corcoran – Bar şi Grătar”. Gretchen cunoştea bine localul şi, la rîndul ei, era cunoscută acolo şi în vreo duzină de alte baruri din împrejurimi. O bună parte din viaţă şi-o petrecea acum prin baruri.

Se îndrepta grăbită spre Strada a 11-a, cu sticlele de bere atîrnînd greu în sacoşa de hîrtie cafenie şi cu costumul lui Willie aşezat grijuliu pe braţ. Nădăjduia că îl va găsi acasă, căci nu ştia niciodată cînd revenea din oraş.

Gretchen fusese la o repetiţie, ca dublură, undeva tocmai la marginea oraşului şi trebuia să

se înapoieze acolo la orele opt. Nichols şi regizorul o puseseră să citească rolul de dublat şi afirmaseră că are talent. Piesa în care apărea ea se bucura de succes moderat, dar era aproape cert că

va izbuti să ţină afişul pînă în iunie. Seară de seară Gretchen străbătea scena de trei ori în costum de baie, stîrnind hazul spectatorilor de fiecare dată. Dar rîsul acestora era mai degrabă nervos. Prima oară, la avanpremieră, autorul se înfuriase cînd auzise reacţia publicului şi voise să taie scena ei; dar Nichols şi regizorul îl convinseseră că veselia manifestată de cei din sală constituie un element în favoarea piesei.

Ca urmare, Gretchen începuse să primească în culise diverse bileţele ciudate şi telegrame, ba chiar şi trandafiri de două ori. Le ignorase pe toate.

După spectacol, Willie venea totdeauna în cabina ei, în timp ce ea se demachia şi îşi punea hainele de stradă. Uneori o necăjea exclamînd: „O, Doamne! De ce m-oi fi căsătorit! Am încheiat citatul!” Divorţul său se tărăgănează, spunea el.

Gretchen pătrunse în coridorul unei clădiri lipsite de ascensor şi aruncă o privire în cutia de scrisori să vadă dacă se află ceva înăuntru. Pusese o carte de vizită pe cutie, din cele tipărite de ea, pe care scria „Abbott-Jordache”. Urcă în grabă, ca totdeauna, cele trei trepte, apoi, cu respiraţia uşor accelerată, deschise uşa care dădea direct în camera de zi a apartamentului lor şi începu să strige:

„Willie!...” De fapt nu avea nevoie să strige, dar folosea orice prilej ca să-i rostească numele.

Se opri brusc. Rudolph şedea pe canapeaua desfundată, cu un pahar de bere în mînă.

— Oo! exclamă ea.

— Bună se ridică în picioare Rudolph. Puse paharul pe masă şi o săruta pe obraz, întinzîndu-se peste punga cu sticfe şi peste hainele lui Willie.

— Rudy, zise ea debarasîndu-se de sacoşă şi

aşezînd hainele pe speteaza unui scaun, ce faci aici?

152

— Am sunat, iar prietenul tău m-a primit.

—