— N-am nevoie, refuză Gretchen întinzîndu-i sacoşa de piele. Rudolph nu se hotăra dacă să

o ia sau nu. Rudy, întreabă Gretchen, îl vezi deseori pe Boylan?

— Cam de două ori pe săptămînă.

— Îţi place de el?

— Nu-mi dau seama. Învăţ multe lucruri de la el.

— Fii atent, îl preveni Gretchen.

— Nu-ţi face griji. Rudolph îi întinse mîna lui Willie. La revedere şi mulţumesc pentru bere, zise el.

Willie îi strînse mîna cu căldură.

— Acuma că ştii unde locuim, mai vino să ne vezi, îl invită Willie. Vorbesc serios.

— Am să vin, promise Rudolph.

— Îmi pare rău că pleci aşa de repede, îl sărută Gretchen.

— Voi reveni la New York, îţi făgăduiesc.

Gretchen îi deschise uşa. Rudolph ezită o clipă, parcă ar fi vrut să-i mai spună ceva, dar renunţă. Făcu un ultim gest de adio cu mîna şi coborî scările, luînd şi sacoşa. Gretchen închise, încet, uşa după el.

— E un băiat drăguţ, fratele tău. Aş fi dorit şi eu să arăt ca el, zise Willie.

— Lasă că eşti destul de chipeş şi tu, îl asigură Gretchen sărutîndu-l. Nu te-am sărutat de secole, se justifică ea.

— Exact de şase ore, preciză Willie. Şi din nou se sărutară.

— Şase ore neîntrerupte! Te rog să fii acasă totdeauna cînd mă înapoiez..

— O să ţin seama de ce mă rogi, îi făgădui Willie. Luă rochia şi o examină cu atenţie, apoi zise, fără legătură: Fratele tău e teribil de matur pentru un băiat de vîrsta lui.

— Poate chiar prea matur, fu de acord Gretchen.

— De ce vorbeşti aşa?

156

— Nu ştiu. Luă o înghiţitură de bere. Analizează totul cu prea multă profunzime. Îşi aminti generozitatea neobişnuită a tatălui lor faţă de Rudolph, de mama care stătea noaptea tîrziu şi-i călca toate cămăşile. Îşi fructifică inteligenţa, zise ea.

— Bravo lui! aprecie Willie. Aş vrea să pot face şi eu acelaşi lucru.

— Ce aţi discutat înainte de a veni eu? îl întrebă curioasă Gretchen.

— Te-am lăudat, te-am ridicat în slăvi amîndoi, îi răspunse glumeţ Willie.

— Bine, bine, dar în afară de asta?

— M-a întrebat ce treburi învîrt. Cred că se întreba ce caută acasă tipul ăsta în plină după-amiază, în timp ce soră-sa munceşte pentru pîinea cea de toate zilele. Sper că am reuşit să-i potolesc temerile.

Willie tocmai obţinuse un serviciu la o revistă pe care o înfiinţase un prieten al său, o revistă

cu profil de radio, iar misiunea sa principală era să urmărească programele zilnice; misiune pe care prefera să o îndeplinească acasă, în condiţii comode, în loc să se înghesuiască în cămăruţa ce servea drept redacţie. Cîştiga nouăzeci de dolari pe săptămînă şi cu cei şaizeci pe care îi primea Gretchen se descurcau mulţumitor, deşi spre sfirşitul săptămînii cam trăgeau mîţa de coadă, căci lui Willie îi plăcea să mănînce la restaurant şi să rămînă pînă tîrziu prin baruri.

— I-ai spus că eşti şi dramaturg? se interesă Gretchen.

— Nu. Îl las să afle singur. Cîndva.

Willie nu îi arătase lui Gretchen ceea ce scrisese pînă atunci. Îi spusese că a terminat un act şi jumătate şi îi explicase că vrea să reia totul de la început. Lipi rochia de trup şi începu să umble prin cameră, legănîndu-şi exagerat şoldurile.

— Mă întreb uneori cum aş fi arătat ca fată. Tu ce crezi?

— Nu mi te pot închipui ca fată, răspunse ea.

— Încearcă, totuşi.

Îi întinse rochia. Gretchen o luă şi trecu în cealaltă cameră unde se afla o oglindă pe toată

înălţimea uşii interioare a garderobului. Gretchen dereticase prin cameră înainte de a pleca, dar acuma totul era în dezordine: patul răvăşit, cu pătura dată la o parte şi mototolită, hainele aruncate peste tot prin cameră, corsetul zăcînd pe jos, lîngă fereastră. Willie trăsese un pui de somn după

masă. Trăiau împreună abia de două luni, dar Gretchen acumulase deja o sumă de cunoştinţe despre obiceiurile lui. Zîmbi îngăduitoare în timp ce îşi scotea puloverul şi fusta. Dezordinea aceasta de copil neastîmpărat o înduioşa; îi făcea plăcere să strîngă după el.

Închise cu dificultate fermoarul rochiei pe care n-o mai îmbrăcase decît de două ori înainte –

la magazin cînd o probase şi în dormitorul lui Boylan ca să vadă şi el cum îi vine – însă pe care practic nu o purtase niciodată. Se privi în oglindă cu ochi critici. Avea impresia că platca de dantelă

lasă vederii prea mult din pieptul ei. Oglinda reflecta imaginea unei femei bine făcute, a unei newyorkeze sigură de atracţia pe care o exercită, care îndrăzneşte să facă faţă oricărei situaţii şi să

desfidă orice concurenţă. Desfăcu cocul strîns pe creştet în timpul zilei, iar părul negru i se revărsă

bogat pe umeri. Mai aruncă o privire în oglindă şi se înapoie în camera de zi.

Willie, care tocmai se necăjea să destupe o altă sticlă de bere, fluieră lung, admirativ.

— M-ai dat gata! zise el.

Gretchen făcu o piruetă iar fusta i se desfăcu larg, ca un evantai.

157

— Ce crezi: să-mi iau inima în dinţi şi să o port? Nu e prea decoltată? se îngrijoră ea.

— E dii-vii-nă! rosti el tărăgănat. E rochia perfectă, creată în aşa fel încît să-l tenteze pe orice bărbat să ţi-o scoată. Se apropie de ea. Şi ca să întărim cuvîntul prin faptă, domnul o va dezbrăca pe doamna. Willie trase fermoarul şi îi scoase pe cap rochia. Avea mîinile reci de la sticlă

şi Gretchen se înfioră o clipă. Ce căutăm aici? se întrebă el perfid, împingînd-o uşor spre dormitor.