— Pot căpăta şi eu o legitimaţie, doamnă?
— Aţi mai fost înscris la biblioteca noastră? îl întrebă ea cu surprindere.
— Nu, doamnă, pînă acum nu am prea avut timp de citit, răspunse el. Femeia îl privi ciudat, dar trase un cartonaş şi – după ce îi ceru să-şi spună numele, vîrsta şi adresa – îl completă într-un mod curios, de la coadă la cap, imprimă data şi i-l înmînă.
— Pot să iau chiar acuma o carte? se interesă Tom.
— Dacă doriţi, îi răspunse ea.
Tom se duse şi extrase volumul consultat din „Enciclopedia Britanică”, care cuprindea cuvintele de la SARS la SORC. Voia să recitească atent paragraful care îl interesa şi să-l memoreze.
Dar cînd se prezentă în faţa bibliotecarei, pentru a-i înregistra volumul în fişă, doamna dădu din cap dojenitor.
— Puneţi-l la loc, îi porunci ea. Cartea asta nu poate fi scoasă afară din sala de lectură.
Tom se supuse şi făcu întocmai cum i se poruncise. Suciţi mai sînt oamenii! gîndea el cu ciudă. Mai întîi te bat la cap să te apuci de citit, iar cînd în cele din urmă ai spus O.K, mă apuc de citit, îţi proptesc în faţă cine ştie ce regulament ca să te împiedice. Totuşi, ieşind din bibliotecă, îşi pipăi de mai multe ori buzunarul de la spatele pantalonilor, ca să simtă netezimea plăcută a legitimaţiei pe care o aşezase acolo.
La masă mîncară pui fript cu piure de cartofi şi sos de mere, iar la desert plăcintă cu coacăze.
În timpul mesei vorbiră puţin.
Terminaseră de mîncat şi Clothilde se apucase să strîngă masa cînd Tom o luă în braţe prin surprindere.
— Clotilda, fiica lui Chilperic, regele Burgundiei, şi soţia lui Clovis, regele francilor, recită
el ceea ce reţinuse din volumul pe care îl consultase.
— Ce mai e cu asta? se minună Clothilde cu ochii larg deschişi de uimire.
— Vroiam să ştiu de unde ţi se trage numele şi de aceea m-am dus la bibliotecă unde am aflat că eşti fată de rege şi soţie de rege, o lămuri el.
Femeia îl privi lung, ţinîndu-l înlănţuit de mijloc cu braţele. Apoi îl sărută pe frunte, plină de recunoştinţă, ca şi cînd Tom i-ar fi dăruit ceva.
129
II
În coşul de papură împletită se aflau deja doi păstrăvi, două pete pestriţe pe fundul căptuşit cu un strat de ferigă întunecată. Rîuleţul era plin de peşte, aşa cum îl asigurase Boylan. Un zăgaz fusese construit la capătul pe unde pătrundea apa curgătoare, care apoi străbătea şerpuind toată
proprietatea pînă la celălalt capăt al ei unde un alt zăgaz, prevăzut cu o reţea deasă de sîrmă, împiedica peştii să fugă. De aici rîuşorul se îndrepta spre Hudson în care se vărsa după ce mai întîi îşi prăvălea apa iute în mai multe cascade.
Rudolph îmbrăcase o pereche de pantaloni de catifea, uzaţi, şi se încălţase cu nişte cizme de pompier, vechi, de cauciuc, cumpărate la mîna a doua, prea mari pentru el, pe care le folosea la pescuit, cînd mergea de-a lungul malului apelor, pentru a se feri de spini, ghimpi sau de reţeaua perforantă de rămurele moarte. Drumul de la staţia de autobuz unde coborîse şi pînă pe creasta dealului era lung, dar merita efortul de a-l urca: rîuşorul abunda în păstrăvi. Rudolph venise de mai multe ori acolo la pescuit, dar nu îl întîlnise pe Boylan şi nici pe altcineva de-al casei. De fapt, albia apei nu se apropia de reşedinţă la mai puţin de patru sute cincizeci de metri.
Plouase noaptea trecută, iar picăturile încă stăteau în suspensie în atmosfera cenuşie a după-amiezei tîrzii. Apa era cam tulbure, miloasă, iar peştii bănuitori. Dar chiar şi-aşa, simplul fapt că se plimba agale în susul apei, trăgînd alene după el undiţa cu musca în cîrlig, fără suflare de om jur-împrejur, doar clipocitul lin al apei care se rostogolea peste pietre tulburînd liniştea odihnitoare, toată această ambianţă îi dădea suficiente motive să se simtă fericit. Peste o săptămînă se reluau cursurile, iar el voia să se bucure cît mai mult de ultimele zile de vacanţă şcolară.
Ajunse lîngă unul din cele două poduri ornamentale care traversau rîuleţul cînd, în spatele său, auzi pietrişul scrîşnind sub paşii cuiva care se apropia de el, pe cărăruia năpădită de ierburi care ducea la pod. Rudolph îşi încetini mersul şi aşteptă. Cu capul descoperit, îmbrăcat cu o haină de antilopă şi pantaloni de călărie, cu cizme în picioare şi un fular multicolor de lînă în jurul gîtului, Boylan veni şi se opri în faţa podului.
— Hello, domnule Boylan, îl salută Rudolph.
Se simţea cam stingherit, îngrijorat, ca nu cumva Boylan să fi uitat invitaţia de a pescui în apa care curgea pe proprietatea sa. Sau poate că îl invitase aşa, din politeţe doar.
— Ai avut noroc? îl întrebă Boylan.
— Sînt deja doi în coş, răspunse Rudolph cu oarecare mîndrie.
— Nu-i rău, pentru o zi ca asta, îşi exprimă Boylan părerea, privind apa noroioasă. Cu muşte, mai constată el.
— Dumneavoastră pescuiţi? se interesă Rudolph apropiindu-se de pod ca să nu fie nevoit să
vorbească tare.
— Obişnuiam odinioară, îi răspunse Boylan. Dar nu vreau să te întrerup. Pornisem într-o scurtă plimbare. Dacă la înapoiere te găsesc aici, poate că îmi faci plăcerea să bem împreună un pahar, la mine.
— Mulţumesc, zise Rudolph fără să precizeze dacă acceptă sau nu. Boylan flutură mîna şi îşi reluă plimbarea. Rudolph schimbă musca din undiţă cu una din cele înfipte în panglica vechii pălării de fetru pe care o folosea pe vreme ploioasă sau cînd pescuia. Făcea nodurile cu îndemînare şi precizie: poate că va deveni chirurg, cîndva, şi va sutura cu aceeaşi siguranţă inciziile făcute la 130
operaţie. „Cred că pacientul va trăi, soră”. Cîţi ani i-ar fi trebuit ca să devină doctor? Trei ani de şcoală premedicală, patru ani de specializare post-medicală şi încă doi ca intern. De unde atîţia bani?
Mai bine o lasă baltă!
La a treia aruncare a undiţei simţi că ceva muşcase momeala. O dungă alb-murdară se prelingea împotriva curentului cafeniu. Părea să fie un peşte mare. Rudolph mînuia atent undiţa, străduindu-se să nu permită peştelui să se apropie de pietroaie sau de reţeaua încîlcită a ierburilor din apă. Pierduse noţiunea timpului. De două ori aproape că îl apucase şi de două ori îl scăpase, iar peştele fugise ca săgeata, trăgînd firul după el. A treia oară însă îşi dădu seama că victima obosise.
Înaintă cu plasa în mînă, bălăcindu-se în apa rece ca gheaţa care depăşi marginea cizmelor şi le inundă. Numai după ce captură în plasă peştele îşi dădu seama că Boylan stătea şi îl privea din înălţimea podului.
— Bravo, îl lăudă el, în timp ce Rudolph ieşea la mal lipăind, iar apa i se revărsa din cizme la fiecarc pas. Te-ai descurcat foarte bine!
Rudolph omorî peştele în timp ce Boylan se apropia şi se uita cum îl aruncă în coş, lîngă
ceilalţi doi.
