— Frumoase exemplare, aprecie el pe tonul şi cu aerul unui furnizor al Curţii Regale.
— Nu-i aşa? Cei doi bărbaţi interpretau împreună un joc ale cărui reguli le erau numai lor cunoscute. Du-i la bucătărie şi spune-i bucătăresei să îi gătească pentru cină. Rămîi la cină, nu, Rudolph?
Rudolph şovăi. Va rata întîlnirea cu Julie. Dar pescuise în rîul lui Boylan şi căpăta de la el o pereche de cizme.
— Aş putea să dau un telefon? se interesă el.
— Bineînţeles, încuviinţă Boylan. Apoi se adresă lui Perkins. Spune-i bucătăresei că vom fi două persoane la masă. Adio păstrăvi, Axel Jordache nu va avea parte de ei, îşi zise Rudolph. Şi pentru că tot te duci într-acolo, reluă Boylan, te rog să aduci o pereche de ciorapi călduroşi şi un prosop pentru domnul Jordache. Are picioarele ude. El nu ia în seamă lucrul acesta pentru că e tînăr; dar peste vreo patruzeci de ani, cînd îi vor scîrţii încheieturile în timp ce se va aşeza în faţa focului din casă şi va simţi reumatismul instalat în oase, ca mine şi ca tine acum, atunci îşi va aminti de seara asta.
— Da, domnule, răspunse Perkins şi plecă la bucătărie, la sala armelor sau cine ştie unde.
— Cred că ai să te simţi mai comod dacă îţi scoţi cizmele aici, îl îndemnă Boylan.
Rudolph pricepu aluzia delicată – de a nu lăsa urmele paşilor săi prin toată casa – şi procedă
cum i se sugerase. Ciorapii îşi etalară cîrpelile ca un reproş mut.
— Să intrăm aici, îl îndrumă Boylan deschizînd o uşă masivă din stejar sculptat ce dădea într-un culoar. Chiar şi în zilele cele mai frumoase în salon tot e rece, parcă am fi veşnic în noiembrie, în cel mai bun caz. Iar într-o zi ca asta, cînd ploaia pluteşte în aer, frigul îţi pătrunde în oase.
„Da”, îşi zise Rudolph păşind desculţ prin uşa pe care o deschise Boylan. Rudolph nu văzuse niciodată pînă atunci o cameră de locuit de dimensiuni atît de mari. Totuşi nu ai fi zis că te afli în noiembrie. Draperii grele de pluş roşu-închis acopereau ferestrele înalte, şiruri întregi de cărţi se aliniau pe rafturile fixate în pereţi şi sumedenie de picturi în ulei atîrnau pretutindeni – portrete de doamne respectabile, roşii în obraji, înveş-mîntate în rochii după moda din secolul al XlX-lea şi bărbaţi bătrîni, dar impozanţi, cu bărbi, precum şi peisaje cu pasta crăpată de vechime. Rudolph recunoscu ultimul tablou ce reprezenta panorama văii fluviului Hudson pe vremea cînd fermierii cultivau încă pămîntul, precum şi pădurile din împrejurimi. Se mai aflau aici un pian mare cu coadă
pe care erau împrăştiate o mulţime de albume muzicale legate, precum şi o masă lipită de perete cu sticle de băuturi de tot felul aşezate de-a valma pe ea. Un divan enorm, tapiţat, cîteva fotolii confortabile din piele şi o masă încărcată cu reviste completau imaginea salonului. Un imens covor persan în culori deschise, care părea vechi de secole, se înfăţişa ochilor inexperţi ai lui Rudolph ca o 133
relicvă ponosită şi uzată de ani. Perkins aţîţase focul unde trei buşteni ardeau trosnind în vîlvătăi.
Şase sau şapte lămpi, împrăştiate prin încăpere, răspîndeau o lumină molcomă. Rudolph pe loc luă
hotărîrea că va poseda şi el cîndva un asemenea splendid salon.
— Ce cameră minunată, şopti el admirativ şi cu sinceritate.
— Prea mare pentru un om singur. Te pierzi în ea. Mă duc să pregătesc ceva de băut, propuse Boylan.
Rudolph îi mulţumi şi prin faţa ochilor i se perindă imaginea surorii sale comandînd whisky la barul din Port Philip. Acum, din cauza acestui bărbat, ea se afla la New York. E bine sau e rău?
se întrebă Rudolph. Gretchen îi scrisese ca a căpătat un angajament, cu şaizeci de dolari pe săptămînă, la un teatru şi că îl va înştiinţa cînd va avea loc premiera. Se mutase de la Y.W.C.A. „Să
nu dai noua mea adresă mamei sau tatei” îl rugase ea.
— Voiai să telefonezi, îi aminti Boylan turnînd whisky în pahare. Telefonul e pe masă, lîngă fereastră.
Rudolph ridică receptorul şi aşteptă să-i răspundă operatoarea de la centrală. O blondă
frumoasă, cu coafură demodată, îi zîmbea din rama de argint de pe pian. „Ce număr doriţi?” o auzi pe centralistă întrebîndu-l şi îi dădu numărul Juliei. Spera însă, din laşitate, că nu o va găsi acasă şi va rezolva problema, lăsîndu-i un mesaj. Încă o notă proastă în Cartea despre Sine!
Dar cea care ridică receptorul după două apeluri fu chiar Julie.
— Julie..., începu el.
— Rudy! Bucuria sinceră ce se desprindea din glasul fetei suna ca un reproş în urechea lui.
Măcar de n-ar fi fost Boylan în cameră!
— Julie, zise el, a intervenit ceva în legătură cu seara asta. Ceva neprevăzut.
— Ce a intervenit? Vocea îi devenise rece ca gheaţa. Era uluitor cum o tînără fată drăguţă
ca ea, care putea cînta ca o ciocîrlie, era în stare să-şi modifice tonul de la o frază la alta, făcîndu-l să sune ca o uşă trîntită.
— Nu îţi pot explica acuma, dar...
— De ce nu-mi poţi explica?
— Nu îţi pot explica, repetă el privind la Boylan care stătea cu spatele la el. Oricum nu putem amîna pe mîine seară? Rulează acelaşi film şi...
— Du-te dracului! îl repezi Julie scurt trîntind receptorul. Rudolph încremeni. Cum putea o fată ca ea să fie aşa... aşa de hotărîtă?
— E-n regulă Julie, vorbi el în telefonul închis. Atunci ne-am înţeles, ne vedem mîine.
Puse receptorul în furcă. Îşi jucase destul de bine rolul.
— Am pregătit băuturile, îl chemă Boylan de la capătul celălalt al încăperii. Nu făcu nici o aluzie la convorbirea lui telefonică. Rudy îşi luă paharul. Noroc! ură Boylan şi bău. Rudolph nu izbuti să-i răspundă cu aceeaşi dezinvoltură, dar băutura nu avea gust rău şi îl încălzi. Nu pot, din fire, să beau de unul singur, explică Boylan. Şi tare aveam nevoie de un pahar. Am avut parte de o după-amiază plicticoasă. Ia loc, te rog. Rudolph se lasă în fotoliul confortabil ce îi fusese indicat.
Boylan continuă să rămînă în picioare lîngă foc sprijinindu-se cu cotul de policioara căminului pe care se afla o statuetă chinezească din lut, un bidiviu zdravăn cu aspect de cal de luptă. Agenţii de 134
asigurări m-au necăjit toată după-amiaza în legătură cu incendiul acela nenorocit din Ziua Victoriei.
Sau mai bine zis din Noaptea Victoriei. Ai văzut crucea în flăcări?
