În seara aceea Tom avea întîlnire cu fata sportivului. Unchiul Harold apăru din biroul său din spatele staţiei de benzină. Thomas aflase că lumea i se plînsese pentru bătăile provocate, dar unchiul Harold nu îi reproşase nimic. Unchiul Harold cunoştea şi faptul că o maşină aştepta să fie gresată şi pusă la punct pînă la ora două, totuşi tăcea. Thomas citea pe faţa lui chinul care îi tortura sufletul cînd îl vedea cum trîndăveşte rezemat de perete, mestecînd nepăsător firul de pai. Unchiul Harold nu îl mai muştruluia în ultimul timp. De cîteva zile arăta tare rău; chipul său roşcovan, buhăit, îngălbenise, pungi îi atîrnau sub ochi şi în plus căpătase expresia unui om care se aşteaptă ca din clipă în clipă să explodeze o bombă lîngă el. Iar bomba aceasta era Thomas, care nu trebuia decît să facă o aluzie mătuşii Elsa despre ceea ce se petrecea între bărbatul ei şi Clothilde, şi vreme îndelungată nu ar mai fi răsunat Tristan şi Izolda în casa familiei Jordache. Tom nu avea de gînd să-şi pîrască unchiul, dar nu spusese nimic despre hotărîrea sa. Îl lăsa să fiarbă în zeama lui.

Thomas nu mai lua de acasă mîncare pentru prînz. Trei zile la rînd plecase la serviciu lăsînd punga cu sandvişuri pe masa de la bucătărie, acolo unde fusese pusă de către Clothilde. Fata nu îi spusese nimic, dar după trei zile Tom nu mai găsise aşteptîndu-l nici o pungă cu sandvişuri.

Mînca la un bufet de pe şosea, îşi putea permite căci unchiul îi mărise leafa cu zece dolari.

Ticălosul!

— Dacă mă caută cineva sînt la salonul de expoziţie, îi zise unchiul Harold.

Thomas nu se mişcă, stătea cu ochii aţintiţi peste drum, morfolind firul de pai. Unchiul Harold oftă, se urcă în maşină şi demară.

Din interiorul garajului se auzi sunetul strungului la care lucra Coyne. Acesta fusese martor la una din încăierările lui Tom, într-o duminică, pe malul lacului şi de atunci se purta foarte politicos cu el. Iar dacă Tom neglija vreuna din îndatoririle pe care le avea, Coyne făcea el treaba de cele mai multe ori, în locul lui. Acuma pe Thomas îl bătea gîndul să-l lase pe Coyne să se ocupe şi de maşina care trebuia pregătită de predare pînă la orele două.

Doamna Dornfield apăru cu Fordul ei model 1940 şi îl trase la pompa de benzină. Thomas se ridică alene şi se îndreptă, fără grabă, spre maşină.

— Bună, Tommy, zise doamna Dornfield.

— Bună, răspunse scurt Tom.

— Fă plinul, te rog, Tommy.

Doamna Dornfield era o blondă plinuţă de vreo treizeci de ani, cu ochi albaştri de copil dezamăgit. Soţul ei era casier la bancă, slujbă foarte convenabilă căci doamna Dornfield ştia cu precizie unde se află el în orele de serviciu.

Tom atîrnă la loc furtunul, înşurubă capacul rezervorului şi se apucă să şteargă parbrizul.

164

— Ar fi tare bine dacă mi-ai face o vizită astăzi, Tommy. Aşa spunea ea totdeauna, o vizită.

Vorbea afectat clipind des, iar mîinile şi buzele îi tremurau uşor vădind neastîmpărul şi agitaţia de care era stăpinită.

— O să încerc să mă desprind pe la două, făgădui Tom. Domnul Dornfield înţepenea în spatele ghişeului începînd de la ora unu şi jumătate.

— O să avem plăcerea unei vizite lungi, mai zise ea.

— Dacă o să pot, vin neapărat, promise din nou Tom.

Tînăra femeie îi întinse o bancnotă de cinci dolari şi îi strînse, discret, mîna cînd primi restul, Cînd şi cînd, după o vizită, ea îi strecura în buzunar o hîrtie de zece dolari. De cîte ori pleca de la ea, gulerul cămăşii purta în mod invriabi1 urme de ruj pe care el nu le ştergea înadins pentru ca să fie observate de Clothide. A doua zi găsea cămaşa spălată, călcată frumos şi aşezată pe pat. Dar niciodată nu spunea nimic.

Nici una din femeile cu care se încurcase nu-l satisfăcea: nici doamna Dornfield, nici doamna Berryman, nici gemenele şi nici celelalte. Nişte ştoarfe, toate! Nu izbuteau să-l facă să o uite pe Clothilde. Tom avea convingerea că ea ştie de legăturile sale – nu puteai tăinui nimic în orăşelul ăsta împuţit – şi spera că suferă cel puţin atît cît suferea şi el. Dar chiar dacă se chinuia cu adevărat, ea nu-şi exterioriza niciodată sentimentele.

— Două e ora fericirii, gînguri doamna Dornfield.

Era destul ca să aţîţe un bărbat. Porni motorul şi flutură mîna în timp ce demara. Coyne ieşi din garaj, ştergîndu-se cu o cîrpă pe mîini.

— Cînd eram de vîrsta ta, zise el cu ochii după maşina care se îndepărta pe şosea, mă

feream să mă încurc cu femei măritate, căci ştiam că o să se termine rău.

— N-o să se termine rău, îl asigură Thomas.

— Văd şi eu, conveni Coyne.

Nu era băiat rău Coyne. Cînd Thomas împlinise şaptesprezece ani, Coyne pusese la bătaie o sticlă de bourbon pe care o goliseră într-o singură după-amiază.

Tocmai ştergea cu o bucăţică de pîine sucul lăsat de hamburger în farfurie, cînd Joe Kuntz, poliţistul, intră în bufet. Ceasul arăta orele două fără zece şi sala era aproape goală; doar cîţiva muncitori de la depozitul de cherestea care mîncau în curte şi Elias, barmanul, care curăţa grătarul.

Thomas nu se hotărîse dacă să o viziteze sau nu pe Bertha Dornfield.

Kuntz se apropie de tejghea şi întrebă:

— Thomas Jordache?

— Bună, Joe, îi răspunse Tom. Joe se abătea cam de două ori pe săptămînă pe la garaj ca să

„adulmece”. Ameninţa mereu că îşi dă demisia din slujbă pentru că leafa era mică.

— Recunoşti că te numeşti Thomas Jordache? întrebă Kuntz pe ton oficial.

— Ce s-a-ntîmplat, Joe? se miră Tom.

— Ţi-am pus o întrebare, fiule, zise Kuntz, umflîndu-se în uniformă.

— Doar ştii cum mă cheamă. Ce-i gluma asta?

— Mai bine vino cu mine, fecior. Am mandat de arestare pe numele tău, răspunse poliţistului, apucîndu-l de braţ, deasupra cotului. Elias se opri din frecat grătarul, iar muncitorii întrerupseră mestecatul mîncării. Liniştea se aşternu în bufet.

165

— Am comandat o plăcintă şi o ceaşcă de cafea, spuse Tom. Ia mina de pe mine, Joe.

— Ce-ţi datorează, Elias? îl întrebă Kuntz pe barman, fără a slăbi braţul băiatului din cleştele mînii sale.

— Cu sau fără plăcintă şi cafea? se interesă Elias

— Fără.

— Şaptezeci şi cinci de cenţi.

— Achită, fiule şi urmează-mă fără tărăboi, îi spuse Kuntz lui Tom. Nu făcea mai mult de douăzeci de arestări pe an.

— Bine, bine, răspunse Thomas şi puse optzeci şi cinci de cenţi pe masă. Iisuse, Joe, îmi rupi braţul!

Kuntz îl scoase repede afară şi îl duse la maşina cu motorul în funcţiune unde Pete Spinelli, tovarăşul său, şedea la volan.

— Pete, vrei să-i spui lui Joe să-mi lase braţul în pace?

— Taci! puştiule, şi urcă, îi răspunse Spinelli.