— Îmi pare rău, se scuză el pentru discul defect. E răzbunarea epocii maşinismului asupra lui Schumann. Să te conduc în oraş, acum?
— Mulţumesc, acceptă recunoscător Rudolph, ridicîndu-se în picioare. Boylan coborî privirile în jos.
— O, zise el. Nu te poţi duce în felul acesta, nu-i aşa?
— Dacă îmi daţi cizmele mele...
— Sînt convins că încă nu s-au uscat. Aşteaptă cîteva clipe, mă duc să-ţi găsesc ceva potrivit, îl reţinu el pe Rudolph.
Părăsi camera şi o luă în sus pe scări. Rudolph aruncă o privire lungă împrejur. Ce bine e să
fii bogat! Se întreba dacă va mai avea prilejul să revadă salonul acesta. Thomas îl văzuse fără să fie invitat. „ A coborit în salon cu curul gol, cu chestia atîrnîndu- i pînă la genunchi – un adevărat armăsar – şi a turnat whisky în două pahare, după care a strigat în susul scării: „ Vrei să- ţi aduc băutura acolo sau vii tu aici?”
Acum că avusese ocazia să-l asculte, Rudolph recunoscu acurateţea caricaturizării de către Tom a modului sofisticat de exprimare a lui Boylan. Surprinsese corect vocabularul pretenţios de om educat şi felul cum întreba fără să pară că pune întrebări.
Rudolph clătină din cap. Ce gînduri îi vor fi trecut ei prin minte? „ Mi- a plăcut, îşi aminti el glasul cu care Gretchen rostise aceste cuvinte la barul din Port Philip. A fost cea mai mare plăcere pe care am simţit- o vreodată!”
Rudolph se învîrtea agitat prin cameră. Se opri în faţa albumului din care Boylan luase discul şi privi coperta: simfonia a III-a, „Renana”, de Schumann. Ei bine, măcar învăţase ceva pe ziua de azi! Cînd va mai auzi muzica aceasta o va recunoaşte. Luă de pe măsuţă o brichetă de argint lungă de vreo treizeci de centimetri şi o examină. O monogramă – T.B.- era gravată pe ea. Sub impulsul degetului mare rotiţa se răsuci, capacul sări împins de un arc şi flama ţîşni instantaneu, amintindu-i de crucea în flăcări şi de duşmanii de care pomenise Boylan. Auzi paşi pe podeaua de marmură a holului şi stinse repede bricheta, aşezînd-o la locul ei, pe măsuţă.
Boylan intră ţinînd în mînă o mică sacoşă şi o pereche de mocasini de culoarea lemnului de mahon.
— Încearcă-i, îl îndemnă el pe Rudolph.
Mocasinii erau vechi, dar în stare bună şi bine lustruiţi, cu tălpi groase şi împodobiţi cu ciucuri. Îi puse în picioare: i se potriveau perfect.
— Ah! observă Boylan, şi tu ai picioare înguste. Un aristrocat se adresa altui aristrocat.
— Vi-i aduc înapoi într-o zi sau două, îl asigură Rudolph.
— Nu-ţi face probleme, îl linişti Boylan. Sînt vechi, foarte vechi. Oricum, eu nu-i mai port.
Undiţa telescopică strînsă cu grijă, coşul de papură şi plasa se aflau pe canapeaua din spate a Buick-ului, cizmele – încă umede – fuseseră aruncate pe jos. Boylan azvîrli sacoşa în spate, apoi amîndoi urcară în faţă. Rudolph îşi recuperase pălăria de fetru, dar nu îndrăznise să şi-o pună pe cap în prezenţa lui Perkins. Boylan răsuci butonul şi valuri de muzică zgomotoasă de jaz, din New York, 142
inundară maşina. Tăcură tot drumul, pînă ajunseră în strada Vanderhoff. Boylan opri Buick-ul în faţa brutăriei şi închise radioul.
— Am sosit, zise el.
— Mulţumesc mult, vă mulţumesc pentru toate, spuse Rudolph.
— Eu îţi mulţumesc, Rudolph. A fost o zi extrem de plăcută pentru mine, o zi care m-a inviorat. Cînd Rudolph se întinse să deschidă uşa maşinii, Boylan îi reţinu mîna cu o uşoară
presiune. Nu vrei să-mi faci un serviciu?
— Bineînţeles.
— În sacoşa aia... (Boylan suci puţin capul, fără a lăsa volanul din mînă, spre sacoşa de piele aşezată pe locul din spate) e ceva care aş ţine tare mult să ajungă la sora ta. Crezi că ai putea?
— Da, şovăi Rudolph, doar că nu ştiu cînd am să o revăd.
— Nu-i nici o grabă, îl linişti Boylan. E un lucru pe care ştiu că îl doreşte, dar nu-i nici o grabă, repetă el.
— E-n regulă, răsuflă uşurat Rudolph pentru că nu i se cerea să desconspire adresa lui Gretchen. Desigur, cînd voi avea prilejul să o revăd.
— E drăguţ din partea ta, Rudolph. Îşi privi ceasul. Nu-i prea tîrziu, n-ai vrea să mergem undeva, să mai luăm un pahar? îi propuse Boylan. Nu mă trage aţa să mă întorc şi să mă închid singur în casa aia mohorîtă.
— Trebuie să mă scol foarte devreme mîine dimineaţă, se scuză Rudolph.
Dorea să rămînă singur cu gîndurile şi impresiile sale despre Boylan, să le trieze şi să le selecteze, să cîntărească pericolele şi, eventual, avantajele posibile oferite de faptul că acuma ştia destule despre el. Nu voia să-şi încarce creierul cu alte impresii: Boylan beat, Boylan la bar în tovărăşia unor străini, poate flirtînd cu o femeie sau făcînd avansuri unui marinar... Ideea îl străfulgeră pe neaşteptate! Boylan în chip de zînă, făcîndu-i lui avansuri? Îi veniseră în minte delicateţea cu care cînta la pian, hainele care păreau mai degrabă o costumaţie, felul de a se comporta cu el discret, gingaş, cuviincios.
— Ce înseamnă la tine devreme? se interesă el.
— Ora cinci.
— Doamne Dumnezeule! exclamă Boylan. Ce naiba poate face cineva aşa de dimineaţă?
— Duc chifle cu bicicleta clienţilor tatei, îi explică Rudolph.
— Aha, pricep, zise Boylan. Presupun că cineva trebuie să facă şi treaba asta. Numai că nu semeni deloc a vînzător de chifle.
— Nu acesta-i ţelul meu principal în viaţă, preciză Rudolph.
— Dar care-i principalul tău scop în viaţă, Rudolph?
Boylan stinse farurile şi în maşină se făcuse întuneric. O parcase chiar sub un stîlp electric iar becul din tavan nu îl aprinse. Tatăl lui Rudolph nu îşi începuse munca de noapte, căci în beci încă nu se vedea lumină. Dacă l-ar fi întrebat, oare ar fi recunoscut că scopul vieţii sale era să
trudească la nesfirşit cocînd chifle?
— Nu ştiu încă, răspunse Rudolph. Apoi brusc, agresiv: Dar al dumneavoastră care e?
