— Nu ştiu nici eu, recunoscu Boylan. Poate-mi spui tu, dacă ţi-ai format o idee despre mine.
— Nu ştiu, şovăi Rudolph.
143
Omul acesta era spulberat într-un milion de ţăndări. Rudolph îşi dădea seama că dacă ar fi fost mai în vîrstă poate le-ar fi putut asambla într-un tot coerent.
— Păcat, vorbi cu regret Boylan. Mi-am zis că, poate, ochii limpezi ai unui tînăr vor descoperi mai uşor ceea ce eu însumi nu sînt în stare să disting în mine.
— La urma urmei ce vîrstă aveţi? întrebă Rudolph. Boylan vorbea atît de mult despre trecutul său încît ai fi crezut că s-a născut cine ştie cînd, demult, foarte demult, pe vremea indienilor sau a preşedintelui Taft, cînd geografia verde a regiunii nu fusese încă alterată. Lui Rudolph i se năzări că Boylan nu e bătrîn, ci învechit.
— Ce vîrstă mi-ai da? întrebă Boylan pe un ton moale.
— Nu îmi pot da seama, ezită din nou Rudolph. Toţi bărbaţii peste treizeci de ani i se păreau că au aceeaşi vîrstă, cu excepţia celor cu bărbi cărunte şi celor care se clătinau cocîijaţi pe cîrjele lor. De aceea nu se mira cînd afla din ziare că a murit cineva de numai treizeci şi cinci de ani.
Cincizeci? se hazardă el.
— Sora ta a fost mai indulgentă. Mult mai indulgentă, spuse Boylan. Orice subiect abordau, revenea mereu la Gretchen, gîndi Rudolph.
Boylan nu se putea stăpîni să nu vorbească despre ea.
— Ei bine, ce vîrstă aveţi! insistă Rudolph.
— Patruzeci de ani, răspunse Boylan. De-abia i-am împlinit şi, vai!, am încă toată viaţa în faţa mea.
Este al dracului de încrezut dacă foloseşte un cuvînt ca „vai”!, îşi spuse Rudolph.
— Cum crezi că ai să arăţi tu la patruzeci de ani, Rudolph? întrebă Boylan. Ca mine?
— Nu.
— Isteţ tînăr! Deci nu vrei să arăţi ca mine.
— Nu! Dacă tot pune întrebări o să capete răspunsurile pe care le merită, se înverşună în gînd Rudolph.
— De ce nu? Mă dezaprobi?
— Puţin, răspunse Rudolph. Dar nu despre asta-i vorba.
— Dar despre ce-i vorba? De ce nu vrei să fii ca mine?
— Mi-ar plăcea să am un salon ca al dumneavoastră. Mi-ar plăcea să am bani mulţi ca dumneavoastră, cărţi şi maşină ca ale dumneavoastră. Mi-ar plăcea să posed cunoştinţele dumneavoastră şi măcar uneori să le pot etala. Mi-ar plăcea să călătoresc în Europa ca dumneavoastră, dar...
— Dar...
— Sînteţi singur, sînteţi trist, conchise Rudolph.
— Iar tu n-ai de gînd să fii nici singur, nici trist, la patruzeci de ani.
— Nu.
— Ai să ai o soţie frumoasă, iubitoare, începu Boylan să depene pe tonul unui basm povestit copiilor, care te va aştepta la staţie şi te va duce acasă cu maşina, cînd te vei înapoia obosit de la serviciu, după o zi de muncă. Îţi vor sări de gît copilaşii frumoşi şi drăgălaşi, pe care îi vei creşte pentru a-i trimite să lupte în viitorul război...
— N-am de gînd să mă însor, îl întrerupse Rudolph.
144
— A! făcu Boylan. Se pare că ai studiat această instituţie a matrimoniului. Eu, dimpotrivă, voiam să mă căsătoresc, să răsune castelul acela pustiu de pe creasta dealului de rîsul zglobiu al copiilor. Dar, presupun că ai observat, nu sînt căsătorit, iar în casă nu auzi nici un fel de zgomot, cu atît mai puţin larmă şi veselie. Totuşi, încă nu-i pierdut timpul. Luă o ţigară din portţigaretul său de aur şi o aprinse cu bricheta. La flăcăruia slabă, părul lui apăru cărunt şi faţa ridată adînc de umbre.
Ţi-a spus sora ta că am cerut-o în căsătorie?
— Da.
— Ţi-a spus de ce m-a respins?
— Nu.
— Ţi-a spus că a fost amanta mea?
Cuvîntul i se păru brutal lui Rudolph. Dacă Boylan i-ar fi zis: „Ţi-a spus că am regulat-o?”
poate că ar fi suportat mai uşor şocul. Nu i s-ar fi părut că Gretchen a făcut parte din posesiunile lui Theodore Boylan.
— Da, confirmă Rudolph, mi-a spus.
— O dezaprobi? Tonul lui Boylan era aspru.
— Da.
