— Cobor şi eu să te ajut, se oferi Rudolph.

— Culcă-te, îi porunci tatăl. Nu vreau să te mai văd în prăvălie sau la cuptor.

Ieşi din cameră.

175

Capitolul 11

1946

I

Subsolul casei în care locuia familia Westerman era un soi de hrubă, dar fusese amenajat astfel ca tinerii să profite uneori organizând aici petreceri cu dans. Chiar în seara aceasta se desfăşura o asemenea reuniune la care participau vreo douăzeci de băieţi şi fete. În ambianţa creată

de luminile reduse la minimum, unii dansau, alţii se înghesuiau perechi-perechi prin colţuri întunecoase, iar o parte pur şi simplu îl ascultau pe Benny Goodman cîntînd pe un disc „Paper Doll”.

Acum formaţia „River Five” se întrunea rareori la repetiţie. Nişte băieţi demobilizaţi din armată îşi organizaseră şi ei o orchestră şi obţineau majoritatea angajamentelor. Rudolph nu le purta pică, băieţii erau mai maturi şi mai buni instrumentişti decît membrii orchestrei sale.

Alex Dailey o strîngea în braţe pe Lila Belkamp, dansînd în mijlocul încăperii. Îşi anunţaseră prietenii că la terminarea şcolii, în iunie, se vor căsători. Alex avea nouăsprezece ani şi era cam greoi la cap. Lila era o fată la locul ei, poate prea sentimentală şi cam prostuţă, altminteri de treabă. Rudolph se întreba dacă şi mama sa arăta ca ea la douăzeci de ani. Ar fi dorit să fi înregistrat discuţia pe care o avusese ea cu tata în noaptea cînd acesta revenise de la Elysium, ca să o poată

asculta şi Alex. Rudolph îşi spunea că discuţia respectivă ar trebui auzită de toţi ginerii în perspectivă, poate că atunci nu s-ar înghesui atît de grăbiţi la biserică.

Julie se cuibărise comod în braţele lui Rudolph care şedea pe un scaun cam şubred, într-un colţ al hrubei. Şi alte fete şedeau în braţele băieţilor, dar Rudolph ar fi preferat să fie scutit. Nu îi plăcea faptul că ceilalţi băieţi îl vedeau în postura asta caraghioasă şi îi ghiceau sentimentele. Unele lucruri nu trebuie să se desfăşoare în faţa tuturor. Nu şi-l putea imagina, de pildă, pe Teddy Boylan dîndu-se în spectacol la vreun bar cu o fată în braţe. Dacă însă ar fi îndrăznit să facă măcar o aluzie, Julie ar fi explodat.

Julie se înscrisese pentru admitere la sesiunea de toamnă la Barnard. Era aproape sigură că

va reuşi şi îl îndemna pe Rudolph să intre la Columbia – New York, pentru ca să fie aproape unul de celălalt. Rudolph se prefăcea că oscilează între Harvard şi Yale; n-ar fi îndrăznit să-i mărturisească niciodată că nu se va duce la colegiu.

Julie se cuibări şi mai bine, îşi vîrî căpşorul sub bărbia lui şi scoase un sunet de parcă era o pisicuţă lenevoasă ce toarce mulţumită, ceea ce altă dată l-ar fi amuzat pe Rudolph. Privi peste capul ei la tinerii care se distrau şi îşi zise că el era, probabil, singurul băiat virgin dintre toţi cei adunaţi acolo. Nu avea nici o îndoială în ce îi privea pe Buddy Westerman, Dailey, Kessler şi majoritatea celorlalţi băieţi, deşi cîţiva minţeau, probabil, cînd se punea problema. Dar nu numai acest aspect îl deosebea de ceilalţi. Îşi punea întrebarea cine l-ar mai fi invitat dacă s-ar fi ştiut că

tatăl său omorîse doi oameni, că fratele său fusese arestat pentru viol, că sora sa rămăsese gravidă

(Gretchen îl prevenise ca să nu aibă o surpirză şocantă, îi scrisese ea) şi că trăieşte cu un bărbat căsătorit, că maică-sa îi pretinsese soţului treizeci de mii de dolari ca să-i permită să se urce în patul ei. Nu încăpea îndoială, familia Jordache era total deosebită de altele!

Buddy Westerman apăru şi îi anunţă:

176

— Copii, la etaj găsiţi nişte punci, sandvişuri şi prăjituri.

— Mulţumesc, Buddy, zise Rudolph, nădăjduind că Julie se va da naibii jos din braţele sale.

Buddy dădu roată încăperii anunţîndu-i şi pe ceilalţi care, transportaţi de dans, nu auziseră.

Viitorul lui Buddy fusese hotărît deja. Se va duce la Corneli, apoi la şcoala de drept, pentru că tatăl său avea în oraş un birou de avocatură cu reputaţie. Orchestra cea nouă îl solicitase pe Buddy ca să

cînte la chitară bas în formaţia lor, dar el refuzase din solidaritate cu colegii din „River Five”.

Rudolph îi acordă lui Buddy, în sinea sa, un răgaz de trei săptămîni pînă ce loialitatea i se va topi.

Căci el era muzician înnăscut şi apreciase că „băieţii ăia cunosc muzică”. De aceea nu îl va blama dacă va reveni asupra hotărîrii, mai ales că „River Five” abia dacă reuşea să capete cîte un angajament pe lună.

Privindu-i pe băieţii din încăpere, Rudolph îşi dădu seama că fiecare cunoştea drumul pe care va porni în viitor. Tatăl lui Kessler avea o farmacie, iar Kessler avea să urmeze o şcoală de farmacie după terminarea colegiului, pentru ca apoi să preia negoţul bătrînului. Tatăl lui Starret se ocupa de cumpărări şi vînzări imobiliare, deci Starret se va duce la Harvard, după care se va specializa în comerţ la şcoala de acolo, ca să-l poată sfătui competent pe tatăl său cum să-şi investească banii în mod profitabil. Familia lui Lawson era partener la o firmă de inginerie, iar Lawson va studia ingineria. Chiar şi Dailey care, probabil, nu avea şanse de reuşită la un colegiu, se va asocia cu tatăl său care ţinea un magazin de piese pentru instalaţii de apă.

În ce îl privea, cuptorul părintesc îi crea largi perspective lui Rudolph. „O să mă ocup de negoţul de cereale” sau poate „o să mă angajez în armata germană, ca tatăl meu odinioară”.

Rudolph simţea că îl cuprinde un val de invidie faţă de toţi prietenii săi. Clarinetul lui Benny Goodman emitea sunete de clopoţel de argint; Rudolph avea impresia că îl invidiază pe acesta mai mult chiar decît pe ceilalţi. Începea să priceapă de ce unii jefuiesc bănci într-o noapte ca asta. Nu voi mai participa la nici o petrecere, îşi zise cu hotărîre. Spre deosebire de ceilalţi, lui nu îi făcea nici o plăcere.

Era obosit şi ar fi vrut să plece acasă. Oboseala se acumulase treptat în ultimele zile, epuizîndu-l aproape. În afară de turul matinal cu bicicleta, trebuia să aibă grijă de prăvălie în fiecare zi de la patru la şapte, după ce se înapoia de la şcoală, căci văduva îi anunţase că nu mai poate veni ziua întreagă deoarece avea copii mici de îngrijit. Din cauza aceasta Rudolph fusese silit să

abandoneze antrenamentele de atletism şi să renunţe la grupul de discuţii şi dezbateri. Şi notele la învăţătură începuseră să scadă, căci nu mai avea ca odinioară vigoarea necesară studiului. Pe deasupra se îmbolnăvise, răcise de Crăciun şi încă nu îşi revenise.

— Julie, să plecăm, zise el.

Fata ridică brusc capul, surprinsă.

— E devreme, obiectă ea. Şi-i o petrecere plăcută.

— Ştiu, ştiu, conveni Rudolph pe un ton mai nerăbdător decît intenţionase. Vreau să ieşim de aici.

— Dar nu putem face nimic acasă, e vineri şi ai mei au oaspeţi la bridge, îi aminti ea.

— Vreau să mă duc acasă, repetă el. Furioasă, fata sări jos din braţele lui.

— N-ai decît să te duci. O să găsesc eu pe cineva care să mă însoţească la înapoierea acasă.

177

Pe Rudolph îl tentă o clipă ideea de a-i mărturisi starea sa sufletească, în nădejdea că ea va înţelege.

— O, Doamne, gemu Julie cu lacrimi în ochi. E prima oară că venim împreună la o petrecere după atîtea luni, iar tu vrei să pleci cînd practic nici n-am început să ne distrăm.

— Mă simt îngrozitor, se plînse Rudolph ridicîndu-se în picioare.

— E interesant că te simţi prost exact în serile cînd eşti cu mine, constată Julie. Apoi, agresivă: pariez că te simţi perfect cînd eşti în compania lui Teddy Boylan.

— Oh, dă-l dracului pe Boylan, Julie! exclamă Rudolph. Nu l-am mai văzut de cîteva săptămîni.

— De ce? A isprăvit apa oxigenată?

— Ce spirituală eşti! oftă Rudolph.

Fata se suci pe călcîie, – codiţa de cal zvîcni fluturînd, – şi se duse la grupul strîns în jurul patefonului. Era cea mai drăguţă fată dintre toate, cîrnă, curată, elegantă, suplă, atrăgătoare.

Rudolph ar fi vrut să plece undeva departe, să dispară şase luni, un an, şi să se înapoieze numai după ce se va fi odihnit şi va putea judeca totul cu calm şi luciditate. Atunci vor putea relua totul de la început.

Urcă treptele, îmbrăcă pardesiul şi plecă fără să-şi ia rămas bun de la nimeni. La patefon o auzea pe Judy Garland cîntînd „The Trolley Song”.