şi dezbrăcîndu-şi cămaşa, îşi spălă mîinile, braţele şi bustul. Se curăţă de pulberea de făină şi îşi îmbrăcă din nou cămaşa. Se aşeză pe bancă, cu faţa spre cuptor, şi duse la buze sticla, aproape goală

acum. Fredona uşor melodia auzită în copilărie.

După ce franzeluţele se rumeniră, scoase din cuptor tava şi o lăsă să se răcească. Toate pîiniţele arătau la fel. Apoi închise gazul la cuptor, îmbrăcă scurta şi îşi puse pe cap şapca, după

care urcă scările în bucătărie şi ieşi afară. Pisica îl urmă, dar el o goni cu o lovitură de picior. Era întuneric şi continua să plouă.

Porni, şchiopătînd, spre fluviu.

Deschise lacătul ruginit de la magazia de mărfuri şi aprinse lumina. Apucă bărcuţa, o duse afară şi o aşeză pe debarcaderul şubred. Fluviul curgea vijelios, rostogolindu-şi valurile înspumate cu un şuierat puternic, mînios. Însă la cheiul protejat de un zăgaz curbat apele erau liniştite. Axel lăsă scoica pe debarcaderul vechi şi se înapoie la magazie. Luă vîslele, stinse lumina, puse lacătul care se închise cu un clănţănit scurt. Apoi se duse înapoi, aşeză jos vîslele şi lăsă bărcuţa pe apă.

Sări uşor în ea şi după ce agăţă ramele de suporturi, împinse bărcuţa spre larg, vîslind vîrtos.

Bărcuţa luă viteză, tîrîtă şi de curentul puternic. Valurile se prelingeau iute, măturînd flancurile scoicii, ploaia biciuia faţa vîslaşului. Curînd bărcuţa nu se mai zări pierdută între talazurile agitate.

Axel continua să tragă cu putere la rame, în timp ce fluviul împingea scoica spre New York, spre golf, spre largul oceanului. Cînd ajunse în inima fluviului bărcuţa se umpluse aproape toată cu apă.

O descoperiră a doua zi, răstrunată, în apropiere de Muntele Ursului. Dar Axel Jordache rămase dispărut pentru totdeauna.

183

184

Capitolul 1

1949

Dominic Joseph Agostino şedea în biroul său din spatele sălii de gimnastică şi citea un articol despre el în pagina de sport a ziarului întins pe măsuţa din faţa sa. Purta ochelari gen Ben Franklin care dădeau un aer de om blajin şi studios chipului său rotund de fost pugilist, cu nasul rupt şi arcade cu cicatrici vizibile deasupra ochilor negri. Erau orele trei după-amiază, cea mai plăcută perioadă a zilei, vreme de tihnă şi linişte. Nu avea mai nimic de făcut pînă la cinci cînd începea lecţiile de gimnastică suedeză cu un grup de membri ai clubului, în majoritate negustori de vîrstă mijlocie care se străduiau să-şi menţină linia taliei. După aceea urmau, eventual, cîteva runde de antrenament pe ring cu unii membri mai ambiţioşi. Dominic avea grijă să nu deterioreze cumva fizicul vreunuia din parteneri.

Articolul despre el apăruse în seara precedentă într-o casetă din pagina de sport. Fusese o zi fără evenimente. Echipa „Ciorapii roşii” nu se afla în oraş, dar ziarul trebuia, oricum, să-şi umple pagina de sport.

Dominic se născuse la Boston şi îşi începuse cariera de boxeur sub numele de Joe Agos, poreclit „Dansatorul din Boston” pentru că nu avea un pumn suficient de solid şi era nevoit să

suplinească lipsa de forţă prin joc de picioare. În consecinţă dansa neîncetat pe ring ca să nu fie ucis.

Făcuse cîteva meciuri bune la categoria uşoară spre finele deceniului al doilea şi începutul celui de al treilea, iar cronicarul sportiv – care, oricum, era prea tînăr ca să-l fi văzut boxînd – încropise un articol destul de captivant despre întîlnirile sale cu unii confraţi precum Canzoneri şi McLarnin care pe atunci se aflau în perioada lor de vîrf. Gazetarul pretindea că Joe Agos încă se menţinea în formă, ceea ce nu prea corespundea realităţii. Cronicarul îl citase pe Dominic spunînd, în glumă, că unii membri mai tineri ai selectului său club „Revere Club” începeau să-l depăşească în cursul întîlnirilor de antrenament pe ring şi că îl bătea gîndul să angajeze un asistent, ori să-şi pună mască

de protecţie pentru ca aceştia să nu-i avarieze mutra. De fapt nu rostise chiar în glumă aceste cuvinte. Articolul, care îi era favorabil, îl prezenta pe Dominic ca pe un înţelept veteran al vremurilor cînd sportul cu mănuşi se afla la apogeu şi care, în anii petrecuţi pe ring, învăţase să

accepte filozofic viaţa. Dominic pierduse şi ultimul cent cîştigat, aşa că nu îi rămăsese altceva decît filozofia. Dar despre asta nu suflase nici un cuvînt reporterului şi nici articolul nu pomenea nimic.

Telefonul de pe birou ţîrîi: portarul îl anunţă că un băiat dorea să-i vorbească. Dominic îi spuse să-l trimită sus.

Băiatul avea nouăsprezece sau douăzeci de ani, purta un pulover decolorat şi era încălţat cu tenişi. Părul lui blond, ochii albaştri şi faţa de copilaş nevinovat îi amintiră lui Dominic de Jimmy McLarnin care îl făcuse chiseliţă cînd se întîlniseră pe ring la New York. Băiatul avea mîinile pătate de ulei deşi, în mod evident, se străduise să şi le cureţe. De bună seamă nici unul din membrii clubului nu îl invitase la antrenament sau la o partidă de squash23.

— Care-i problema? întrebă Dominic privindu-l peste ochelarii săi gen Ben Franklin.

23 Tenis de salon. Mingea trimisă la perete de unul din jucători e preluată la înapoiere de partener ş.a.m.d.

185

— Am citit ziarul de aseară, răspunse puştiul.

— Ei şi? Dominic se obişnuise să fie politicos şi zîmbitor cu membrii clubului şi îşi impusese să se poarte la fel de prevenitor şi cu nemembrii.

— Spuneaţi acolo că începe să vă fie greu, domnule Agostino, la vîrsta dumneavoastră, cu membrii mai tineri ai clubului şi aşa mai departe, zise băiatul.

— Ei şi?

— Mi-am zis că poate mă angajaţi ca asistent sau ceva în genul ăsta, preciză tînărul.

— Eşti boxeur?

— Nu prea, răspunse puştiul. Dar cred că aş putea deveni. Aş putea spune că m-am bătut toată viaţa. Rînji. Mi-am zis că ar fi bine ca măcar să fiu plătit pentru treaba asta.

— Vino cu mine.

Dominic se sculă şi îşi scoase ochelarii. Părăsiră biroul, străbătură sala de educaţie fizică şi pătrunseră în vestiar. Băiatul îl urmă. Vestiarul era gol, doar Charley, îngrijitorul, şedea lîngă uşă şi moţăia cu capul sprijinit de un teanc de prosoape.

— Ai echipamentur necesar? îl întrebă Dominic pe băiat.

— Nu.

Dominic îi dădu o bluză, nişte pantaloni vechi de trening şi o pereche de pantofi şi îl privi cu atenţie în timp ce se dezbrăca pentru ca să se schimbe. Constată că are picioare lungi, zvelte, bine făcute, umeri largi, gît vînjos, braţe solide, vreo şaptezeci sau şaptezeci şi cinci de kilograme greutate şi nici un pic de grăsime.

Cînd termină de îmbrăcat, Dominic îl conduse într-un colţ al sălii unde se aflau saltelele, îi azvîrli nişte mănuşi de cîte o jumătate de kilogram şi îşi alese şi el o pereche. Charley veni şi le legă

şireturile.

— Haide să vedem ce poţi, puştiule.

Dominic îl urmări cu interes. Băiatul ridică lent braţele, dar garda lui era prea joasă şi Dominic punctă de două ori cu stînga. Dar băiatul continua să se înghesuie în el. După trei minute Dominic întrerupse.

— O.K., ajunge, zise el.

Îl ciocănise destul de tare pe băiat de cîteva ori şi îl ancorase cînd se apropiase prea mult, dar puştiul era teribil de agil şi de vreo două ori îi simţise pumnii. Are stofă, îşi zise Dominic, deşi încă nu îşi dădea seama ce fel de luptător era; nu se îndoia însă că face parte din categoria asta.

— Ascultă, puştiule, i se adresă Dominic în timp ce Charley îi desfăcea şireturile la mănuşi.

Aici nu e bar, e club de gentlemeni, iar acestora nu le place să încaseze pumni. Ei vor să exerseze un pic, să înveţe arta de a se autoapăra bărbăteşte. Dă-te la ei, cum ai făcut cu mine, şi n-ai să rămîi aici nici măcar o zi, ai priceput?

— Am priceput, sigur, dar am vrut să vă arăt ce-s în stare, explică băiatul.

— Nu eşti în stare de mare lucru, îl puse la punct Dominic. Dar eşti iute şi te mişti bine.

Unde lucrezi?

— Am fost la un garaj din Brooklyne, dar caut un loc de muncă unde să nu-mi mînjesc mîinile.