Afară ploua. Cădea o ploaie rece, de februarie, amestecată cu ceaţa ce venea plutind dinspre fluviu, gonită de vîntul violent, picăturile îi şfichiuiau faţa. Tuşi cu nasul în reverul pardesiului.

Umezeala se strecura perfid pe sub gulerul ridicat ca să-l apere de frig şi de vînt. Porni spre casă pe jos, simţind că îl podideşte plînsul. Ura ciorovăielile cu Julie, tot mai dese în ultimul timp. Dacă s-ar fi iubit, dacă ar fi făcut dragoste cu adevărat, în locul giugiulelii aceleia amăgitoare şi prosteşti care îi nemulţumea pe amîndoi iar apoi îi făcea să le fie ruşine, atunci fără îndoială că nu s-ar mai fi certat. Dar Rudolph nu izbutea să facă pasul hotărîtor, ar fi însemnat să se ascundă de lume, să

mintă, să se furişeze ca hoţii. El însă îşi hotărîse de mult conduita: va fi un om perfect sau nu va fi nimic.

Directorulhoteluluiîmpinseuşasuiteişiodeschiselarg, făcîndloctinereiperechi. UnbalconspaţiosdădeaspreMediterana. Înaerpluteaoboaresuavădeiasomieşilămîiţă. Ceidoitinericuchipuribronzatearuncarăoprivirenepăsătoareprincameră, apoiîşiîndreptarăochiispreMediterana. Băieţideserviciu, înuniformahotelului, îiurmarăcunumeroaselelorvalizedepieleşileaşezarăîndiferitelocuridincameră

— Ca vous plait, Monsieur? întrebă politicos directorul.

— Ca va, răspunse tînărul.

— Merci, Monsieur. Directorul ieşi de- a- ndăratelea din cameră. Tinerii bronzaţi ieşiră pe balcon. Priviră marea calmă, apoii se sărutară.

Chipurileliseprofilaupealbastrulapei. Mireasmaflorilorseînteţi.

Sau:

178

Înspatelemicuţeicabanedintrunchiuridearbori s e profilau munţii cenuşii cu pete albe din loc în loc. Ninsese abundent. Zăpada se aşezase jur- împrejurul ferestrei şi aproape că o acoperise.

Ceidoitineribronzaţisosirăveseli, zîmbindfărăgrijişi, dupăcescuturarăzăpadadepehaine, intrarăînminusculaîncăpereundefoculduduiaîncămin. Erausinguri, pierduţiînpustiulcalmalînălţimilor. Tînărulşifataseaşezarăpejos, pepodea, înfaţaflăcărilorjucăuşe.

Sau:.

Tînăraperechepăşipecovorulroşucareducealaplatformadestinataprimirilorunorpersonalităţi. Expresul „ Secolul XX” îi aştepta pe linia sa, strălucind în soare. Tinerii trecură pe lîngă conductorul în uniformă albă şi urcară în tren. În salonul oficial, inundat de flori, plutea mireasma puternică a trandafirilor. Tinerii îşi zîmbiră fericiţi şi porniră să străbată întreaga garnitură, pînă la vagonul- club, ca să bea ceva.

Sau...

Rudolph tuşi cu amărăciune, în ploaie. Am văzut prea multe filme nenorocite, gîndi el în timp ce dădea colţul, pe strada Vanderhoff.

Prin ferestruica cu gratii de la subsolul brutăriei se strecura lumina. Flacăra Veşnică, iar Axel Jordache – Soldatul Necunoscut. Dacă tatăl meu moare, oare se va găsi cineva care să stingă

lumina? se întrebă Rudolph. Şovăi cu cheile în mînă. Din noaptea cînd mama avusese criza aceea de isterie, lui Rudolph începuse să-i pară rău de tatăl său. Bătrînul umbla prin casă încet, fără zgomot, ca un bolnav revenit de curînd de la spital după o operaţie dificilă şi după ce simţise aripa prevestitoare a morţii atingîndu-i umărul. Lui Rudolph, tatăl său i se păruse întotdeauna puternic, îngrozitor de puternic, cu glasul său sonor şi mişcările liniştite, sigure. Acum, în contrast cu acest portret, tăcerile lui prelungite, gesturile şovăitoare, modul de a-şi desface lent, timid, ziarul sau de a-şi pregăti cafeaua cu grija de a nu face zgomot de prisos, îi creau lui Rudolph impresia că tatăl său se pregăteşte de ultimul său drum, spre mormînt. Aşa cum stătea pe culoarul întunecos, cu mîna pe balustradă, Rudolph se întrebă, pentru prima oară din copilărie, dacă îşi iubeşte sau nu tatăl.

Deschise uşa care dădea în bucătărie, trecu în camera din spate şi coborî scările, la pivniţă.

Tatăl său şedea pe bancă, fără să facă nimic, cu privirile aţintite pe cuptor, cu sticla de whisky lîngă el pe podea. Pisica dormea, colac, în colţul ei.

— Bună, tati, îl salută Rudolph.

Axel se întoarse lent şi dădu uşor din cap.

— Am trecut pe aici să văd dacă te pot ajuta cu ceva, îşi explică Rudolph prezenţa.

— Nu, refuză scurt Axel. Se aplecă, apucă sticla şi trase un gît zdravăn. Apoi i-o întinse fiului. Vrei?

— Mulţumesc. În realitate Rudolph nu avea chef de băutură, dar simţi că bătrînului i-ar face plăcere dacă ar bea o înghiţitură. Sticla era alunecoasă din cauza transpiraţiei lăsate pe ea de tatăl său.

— Eşti ud leoarcă, observă Axel.

— Plouă tare, îl lămuri Rudolph.

— Scoate-ţi haina, nu e bine să o ţii pe tine aşa îmbibată cum e, îl sfătui tatăl.

Rudolph îşi scoase pardesiul şi îl agăţă de un cui, pe perete.

— Cum merg treburile, tati? Nu îi pusese niciodată înainte această întrebare.

179

Axel rîse molcom, dar nu îi răspunse. Mai luă o gură de băutură.

— Ce ai făcut în seara asta? se interesă el.

— Am fost la o petrecere, răspunse Rudolph.

— Petrecere. Axel clătină capul. Ai cîntat la trompetă?

— Nu.

— Cum se mai distrează tineretul în ziua de azi? continuă el să se intereseze.

— Nu ştiu ce să-ţi răspund. Se adună o grămadă de băieţi şi fete. Dansează, ascultă muzică.

— Ţi-am spus, oare, că şi eu am frecventat o şcoală de dans, cînd eram mic? La Koln. Cu mănuşi albe. M-au învăţat cum să fac o plecăciune politicoasă. Koln e un oraş plăcut în timpul verii.

Poate ar merita să mă înapoiez acolo. Oraşul trebuie reconstruit din temelii şi poate că acolo-i locul meu. O ruină printre ruine.

— Haide, tati, nu vorbi aşa, protestă Rudolph cu jumătate de gură.

— M-a vizitat cineva astăzi. Domnul Harrison, zise bătrînul mai trăgînd o duşcă.

Domnul Harrison era proprietarul, venea negreşit la fiecare trei ale lunii să ia personal chiria.

Avea peste optzeci de ani, dar niciodată nu lipsise în ziua respectivă. Astăzi nu era trei şi Rudolph înţelese că vizita avusese un scop important.

— Ce vroia? întrebă el.

— Dărîmă clădirea, răspunse tatăl. În locul ei se va construi un bloc mare cu apartamente şi cu prăvălii la parter. Port Philip se extinde şi domnul Harrison spune că nu te poţi opune progresului.

Are optzeci de ani dar ţine pasul cu progresul. Investeşte o grămadă de bani. La Koln clădirile-s dărîmate cu bombele, în America treaba asta se face cu bani.

— Cînd trebuie să plecăm de aici, tati?

— Nu mai devreme de octombrie. Domnul Harrison ne-a prevenit din timp ca să am timp să

găsesc alt loc convenabil. Domnul Harrison e un om cu tact.