— De ce?
— Sînteţi prea bătrîn pentru ea!
— Asta-i paguba mea, nu a ei. Cînd o vezi, vrei să-i spui că propunerea mea rămîne valabilă?
— Nu.
— Spune-i, continuă Boylan fără să ia în seamă răspunsul lui Rudolph, că nu mă pot întinde şi odihni în pat fără să o simt lîngă mine. Să-ţi spun un secret: nu din întîmplare am fost la „Jack şi Jill” în seara aceea. Eu nu frecventez asemenea localuri, îţi poţi închipui. Mi-am propus să aflu unde cînţi cu orchestra şi te-am urmărit cu maşina. O căutam pe Gretchen. Un impuls prostesc, credeam că poate găsesc ceva din ea în fratele ei.
— Mă duc să mă culc, îl întrerupse brutal Rudolph.
Împinse uşa şi ieşi din maşină. Luă din spate undiţa, coşul, plasa şi cizmele, apoi puse pe cap pălăria aceea caraghioasă de fetru. Boylan şedea şi privea, cu ochii îngustaţi din cauza fumului de ţigară, linia dreaptă trasată de şirul stîlpilor de lumină de pe strada Vanderhoff: ca la o lecţie de desen cînd scrutezi perspectiva, în depărtare, acolo unde paralelele se întîlnesc sau nu, după cum e cazul.
— Nu uita sacoşa, te rog, îi atrase atenţia Boylan.
Rudolph luă sacoşa. Era foarte uşoară, parcă n-avea nimic în ea. Poate doar vreo maşină
infernală modernă!
— Îţi mulţumesc pentru vizită, a fost o încîntare. Cred că am profitat din plin de ea. Iar asta doar în schimbul unei perechi de cizme pescăreşti vechi şi rupte pe care oricum nu le-aş mai fi purtat. O să te anunţ cînd va fi gata dispozitivul de antrenament pentru tir. Du-te, flăcăule, du-te şi livrează clienţilor chiflele pregătite de tatăl tău. La 5 dimineaţa o să mă gîndesc la tine.
Porni motorul şi demară brusc. Rudolph urmări lung luminiţele roşii care se micşorau cu repeziciune, două semnale gemene care parcă te puneau în gardă: „Opreşte-te!” Deschise uşa de 145
lîngă brutărie şi duse în vestibul toate lucrurile. Aprinse lumina şi examină sacoşa: nu era încuiată, cheia atirna de mîner. O deschise, nădăjduind că mama nu îl auzise cînd intrase. Înăuntru găsi, aruncată neglijent, o rochie de culoare roşu-aprins. Rudolph o scoase şi o studie. Era împodobită cu dantelă şi avea un decolteu adînc în faţă, după cum îşi dădu seama. Se strădui să şi-o imagineze pe Gretchen îmbrăcată cu ea, expunînd practic totul vederii.
— Rudolph! se auzi de sus glasul pus pe gîlceavă al mamei.
— Da, mămico! Stinse repede lumina. Vin îndată, am uitat să iau ziarul de seară.
Rudolph îşi reunea orchestra „River Five” în subsolul locuinţei Westermanilor, o casă veche, dar spaţioasă; o făcea cu permisiunea mamei lui Buddy, o femeie blîndă, mereu veselă, care îi îndrăgise pe băieţii aceştia întreprinzători, pe care cu regularitate îi trata cu lapte şi prăjiturele la încheierea fiecărei repetiţii. În seara aceasta însă Rudolph nu avea chef sa dea ochii cu ea şi de aceea fluieră după Buddy. Încuie sacoşa şi vîrî cheia în buzunar, înainte ca prietenul său să fi ieşit afară.
— Hei, ce-i cu tine la ora asta din noapte? se minună Buddy. S-a-ntimplat ceva?
— Ascultă, Buddy, vrei să-mi faci un serviciu? Păstrează asta la tine cîteva zile. Şi-i întinse sacoşa. E un cadou pentru Julie şi nu vreau ca batrîna mea doamnă să afle.
O minciună inspirată, căci toată lumea din împrejurimi cunoştea avariţia soţilor Jordache.
Buddy mai ştia că mamei lui Rudolph nu îi sundea deloc ideea ca fiul ei să se ţină de fustele fetelor.
— O.K., acceptă Buddy nepăsător, luînd sacoşa.
— Ţi-oi face şi eu un serviciu cîndva, îi promise Rudolph.
— Mai bine ai grijă să corectezi bemolul ăla pe care îl scapi de fiecare data cînd cîntăm
„Stardust”. Buddy era cel mai bun instrumentist din orchestra, ceea ce îi conferea autoritatea să facă
asemenea observaţii. Mai ai nevoie de altceva, vreun alt serviciu mărunţel?
— Nu.
— Apropo, continuă Buddy. Am văzut-o pe Julie mai devreme. Intra la cinematograf cu un tip pe care nu-l cunosc. Individul era bătrîn, avea cel puţin douăzeci şi doi de ani. Am întrebat-o unde eşti tu şi mi-a răspuns că nu ştie şi nici nu-i pasă.
— Eşti un prieten bun!
— N-are rost să-ţi iroseşti restul vieţii neavertizat. Salut! Ne vedem mîine...
Luă sacoşa încredinţată şi intră în casă. Rudolph se duse la „Ace Dinners” şi cumpără un ziar. Apoi se aşeză la tejgheaua barului şi începu să parcurgă pagina de sport, cu un pahar de lapte şi doi covrigi în faţă. Sorbi laptele, muşcă dintr-un covrig şi citi. Echipa „Giants” cîştigase partida pe care o susţinuse în după-amiaza aceea. În ceea ce îl privea însă, nu se putea hotărî cum să aprecieze ziua respectivă, dacă i-a fost favorabilă sau nu.
IV
Sărutînd-o, Thomas îi ură noapte bună Clothildei care stătea întinsă în pat, cu părul răspîndit pe pernă. Fata aprinse veioza ca el să nu bîjbîie şi să nu se lovească pe întuneric de lucrurile din cameră. Pe chipul ei flutură o umbră de zîmbet cînd băiatul o mîngîie drăgăstos pe obraz. Tom ieşi 146
închizînd cu grijă uşa după el. Dunga de lumină care se strecura pe sub prag dispăru cînd ea stinse lumina.
Străbătu bucătăria, ajunse în hol şi urcă atent treptele cufundate în întuneric, cu puloverul în mînă. Din camera unchiului şi a soţiei sale nu se auzea nici un sunet. De obicei unchiul Harold sforăia de duduiau pereţii însă în seara asta se culcase probabil pe o rînă. La Saratoga nu murise nimeni, iar unchiul Harold slăbise aproape două kilograme după cura de apă.
Thomas urcă scara îngustă care ducea la pod şi, deschizînd uşa odăiţei sale, aprinse lumina.
Unchiul Harold şedea pe pat, îmbrăcat cu o pijama vărgată şi zîmbea la Tom într-un mod ciudat, clipind din cauza luminii care se revărsase brusc. Îi lipseau patru dinţi din faţă: avea o punte lucrată
pe care o scotea în timpul nopţii.
— Bună seara, Tommy, îl întîmpină el. Vorbea sîsîit din cauza strungăreţei.
— Bună, unchiule, îi răspunse Tom.
Era conştient că e ciufulit şi că miroase a Clothilde. Nu ştia ce caută acolo unchiul Harold care catadicsise pentru prima oară să apară în cămăruţa sa. Îşi dădea seama însă că trebuie să fie foarte atent ce îi spune şi cum îi spune.
