— Un petit peu17.
— Moi, j'etais en France quand j'etais jeune, vorbi Boylan cu un accent care îţi zgîria urechea. Avec mes parents. J'ai vecu mon premier amour â Paris. Quand c'etait? Miile neuf cent vingt- huit, vingt- neuf? Comment s'appelait- elle? Anne? Annette? Elle etait delicieuse!18
Poate că fusese delicioasă cu adevărat prima dragoste a lui Boylan, îşi zise Rudolph cu o adîncă plăcere de snob; cu siguranţă însă că ea nu îi influenţase în nici un fel accentul.
— Tua l'envie d'y aller? En France?19 întrebă Boylan. Rudolph afirmase că vorbeşte un pic franceza şi nu voia să-l scape neverificat.
— J'irai, je suis sur, zise Rudolph amintindu-şi cum îi învăţase să pronunţe domnişoara Lenaut. Peut- etre apres l’Universite, quand le pays sera retabli.20
— Bine, bine, vorbeşti ca un francez, îl lăudă Boylan.
— Am avut o profesoară pricepută, zise Rudolph, oferind – în gînd - un ultim buchet bietei domnişoare Lenaut. Tîrfa de franţuzoaică!
— Poate că ar trebui să încerci în diplomaţie, opină Boylan. Avem nevoie de tineri străluciţi.
Dar, fii atent, mai întîi să te căsătoreşti cu o fată bogată. Salariile-s mizerabile. Sorbi din vin. Aş fi dorit să rămîn acolo, la Paris, dar familia mea a fost de altă părere. Spune-mi, e ruginit accentul meu?
— E îngrozitor, îi răspunse fără menajamente Rudolph.
— Sinceritatea tinereţii, rîse Boylan. Deveni serios. Sau poate că e o trăsătură de caracter a familiei. Sora ta îţi seamănă.
17 Un pic.
18 Am stat în Franţa cînd eram tînăr. (...) Cu părinţii. M-am îndrăgostit pentru prima oară la Paris. În ce an era? În 1928? Cum o chema? Anne? Annette? Era delicioasă.
19 Ţi-ar plăcea să te duci acolo? În Franţa?
20 Am să mă duc, sunt sigur. (...) Poate după ce termin facultatea, cînd ţara va fi mai stabilă.
140
Continuară să mănînce în tăcere, Rudolph pîndindu-l pe Boylan ca să vadă cum foloseşte furculiţa şi cuţitul. O puşcă bună, maniere plăcute! îşi aminti el.
Perkins schimbă farfuriile de peşte, apoi servi cotlete cu cartofi prăjiţi şi mazăre verde.
Rudolph ar fi trimis-o pe mamă-sa ca să ia cîteva lecţii la bucătăria lui Boylan. Turnatul vinului constituia pentru Perkins mai degrabă un ritual. Rudolph se întrebă ce ştia acesta despre Gretchen.
Totul, probabil. Cine făcea patul la etaj?
— A găsit o slujbă? întrebă Boylan ca şi cînd conversaţia nu fusese întreruptă. Mi-a spus că
vrea să devină actriţă.
— Nu ştiu, răspunse Rudolph, păstrînd pentru sine amănuntele pe care le cunoştea. Nu am primit veşti de la ea în ultima vreme, minţi el.
— Are talent, ce zici? Ai văzut-o vreodată jucînd? se interesă Boylan.
— O dată, într-o piesă la şcoală. Shakespeare maltratat, în costume făcute acasă. Cele şapte vîrste ale omului. Băiatul care interpreta rolul lui Jacques îşi pipăia barba mereu, să se convingă că
nu s-a dezlipit de la locul ei. Gretchen arăta ciudat de frumoasă, dar nu semăna deloc a băiat în hamleţii ei strînşi pe picioare, pronunţînd cu claritate cuvintele.
— Are talent? întreabă iar Boylan.
— Cred că da. Are ceva deosebit în ea. De cîte ori apărea pe scenă lumea se oprea din tuşit.
Boylan rîse şi Rudolph îşi dădu seama că argumentul său era copilăresc. Vreau să zic..., încercă el s-o dreagă şi să ciştige terenul pierdut. Cum să explic, simţeai că spectatorii îşi concentrau atenţia asupra ei, că erau alături de ea într-un mod pe care nu îl manifestau faţă de nici unul din ceilalţi interpreţi.
— Fără îndoială, aprobă Boylan. E o fată extraordinar de frumoasă. Cred că un frate nu observă lucrul acesta.
— Ba da, am observat, îl contrazise Rudolph.
— Da? zise absent Boylan. Părea că subiectul nu îl mai interesa. Făcu semn lui Perkins să
strîngă farfuriile şi se duse la patefon. Puse un disc concertul al doilea pentru pian de Brahms şi patefonul începu să urle, aşa ca tăcura tot restul cinei: cinci feluri de brînză servite pe un fund de lemn, salata şi plăcintă cu prune. Nu era de mirare că Boylan făcuse burtă. Rudolph îşi privi ceasul pe furiş. Dacă ar scăpa destul de devreme poate că s-ar putea duce totuşi la Julie. Ar fi prea tîrziu pentru film, dar poate că ar reuşi sa o împace.
După cină Boylan se servi cu un coniac, într-o ceşcuţă şi puse la patefon un disc. Pe Rudolph după-amiaza petrecută la pescuit îl obosise iar cele două pahare de vin pe care le băuse îl moleşiseră. Pica de somn şi muzica puternică îl strivea. Boylan continua să fie politicos, dar devenise distant. Rudolph simţea că îl dezamăgise nefurnizindu-i amănuntele pe care le solicitase despre Gretchen.
Boylan şedea adîncit în fotoliu, cu ochii aproape închişi, sorbind din cînd în cînd din coniac.
Ar fi putut foarte bine să rămînă singur, gîndea cu ciuda Rudolph; sau cu cîinele lup irlandez.
Probabil că petrecuseră împreuna multe seri tihnite, pînă cînd vecinii îl otrăviseră. Te pomeneşti că
intenţionează să-mi ofere mie rolul de dulău pe lîngă el, îşi zise Rudolph cu umor.
141
Un sunet zgîriat se auzi la placă şi Boylan făcu un gest nervos cînd se repetă. Se ridică şi opri patefonul.
