— Eşti în termeni buni cu Abraham? întrebă Axel.

— Fac ceva afaceri cu domnul Chase, răspunse Harold. I-am vindut un Lincoln şi se află pe lista de aşteptare pentru un Mercury. Aş vinde o sută de maşini miine dacă le-aş primi. Războiul ăsta păcătos! Nu ştii prin ce am trecut în aceşti patru ani, cum m-am chinuit sa mă menţin pe linia de plutire. Şi tocmai cînd orizontul începea să se însenineze, a picat beleaua asta!

168

— Nu pari să o duci rău, comentă Axel.

—

Sunt nevoit să menţin aparenţele, explică Harold. Un lucru trebuia să-i fie clar lui Axel: daca îşi închipuia că poate împrumuta bani de la el, apăi să fie convins că se înşeală.

—

Cine îmi garantează că nu o să-l trimită totuşi la puşcărie pe Thomas, dupa ce îmi ia banii?

—

Domnul Chase îşi respectă cuvîntul. Harold începu să se teamă că Axel îl va chema acasă la el pe domnul Chase. Are tot oraşul în buzunarul său, pe poliţişti, pe judecător, pe primar, organizaţiile partidelor. Dacă spune ca îşi va retrage plîngerea, o să şi-o retragă.

—

Ar fi bine să o facă, rosti Axel uşor cu o nuanţă de ameninţare în glas.

Harold îşi aminti cît de arţăgos şi de violent era fratele său pe vremea cînd se aflau încă în Germania, adolescenţi amîndoi. Apoi Axel plecase la razboi, ucisese oameni, se sălbăticise. Chipul i se înăspri, ura îi umpluse inima; duşmănea totul şi pe toţi, chiar şi pe cei de un sînge cu el. Harold începea să se întrebe dacă procedase înţelept chemîndu-l pe fratele său la Elisyium. Poate ar fi fost mai bine dacă încerca singur să muşamalizeze cazul. Dar îşi dăduse seama ca treaba va fi costisitoare şi intrase în panică. Simţi arsurile înteţindu-i-se în stomac cînd trase maşina şi opri în faţa casei văruite în alb, cu coloane masive, unde locuia Chase.

Cei doi bărbaţi urcară treptele de la intrarea principală şi Harold sună. Apoi se descoperi, lipind pălăria de piept, de parcă ar fi salutat drapelul patriei. Axel nu îşi scoase şapca.

Uşa se deschise şi o fată se ivi în pragf. Da, domnul Chase îi aştepta, le spuse ea.

V

Adună milioane de tineri sănătoşi, cu mădulare zdravene. Braconierul vorbea şi mesteca în acelaşi timp un cocoloş de tutun, scuipînd din cînd în cînd într-o cutie de tinichea pusă pe podea, lîngă pat. Băieţi voinici pe care îi trimit să se ucidă şi să se schilodească unii pe alţii, cu tot felul de scule neomeneşti de nimicire, api se felicită reciproc, îşi atîrnă medalii pe piept şi se plimbă lăloşi nevoie mare pe străyile principale ale oraşului, iar pe min mă aruncă-n puşcărie şi declară că-s duşmanul societăţi pentru ca uneori, cmd mă vîntur prin pădurile Americii, împuşc şi eu, pentru sufletul meu, vreun ţap mai de soi, cu un nenorocit de 1010 Winchester 22.

Braconierul era originar din munţii Ozark şi vorbea ca un predicator de ţara. În celula se aflau patru paturi, cîte două suprapuse; faţă în faţă, lipite de pereţi. Dave, aşa îl chema pe braconier, vorbea stînd întins pe pat. Tom se întinsese şi el pe pat, însă de partea cealaltă a încăperii, căci Dave cam puţea şi din cauza aceasta prefera să pună oarecare distanţă între ei.

De două zile de cînd se aflau împreună, Thomas aflase o sumedenie de amănunte despre Dave. Locuia singur într-o cocioabă pe malul lacului şi de aceea preţuia un ascultător atent şi docil ca Thomas. Provenea din munţii Ozark de unde coborîse ca să se angajeze ca muncitor în industria automobilelor din Detroit, dar după cincisprezece ani se săturase pînă peste cap.

— Am lucrat la secţia de vopsitorie, turuia Dave, în duhoare de chimicale, într-o căldură de furnal. Îmi iroseam zilele mele preţioase, care-s numărate pe acest pămînt, pulverizînd vopsea pe automobilele destinate unor indivizi care nu valorau nici cît o băşină de a mea, ca să se plimbe în ele; şi venea primăvara, mugurii plesneau, apoi sosea vara şi strîngeau recoltele, iar cînd se ivea 169

toamna orăşenii se împopoţonau cu şepci caraghioase, îşi luau permisele de vînătoare şi, înarmaţi cu puşti care mai de care mai extravagante, cutreierau pădurile ucigînd căprioare, iar în timpul ăsta eu puteam să zac în cea mai neagră gaură la zdup, înlănţuit de stîlp, pentru că nu ţineam seama de anotimpul de vînătoare. Eu-s muntean şi mă prăpădeam încet-încet în atelier, pînă cînd într-o zi mi-am luat lumea-n cap şi am fugit în pădure. Omul trebuie să-şi preţuiască zilele, că ele-s numărate pe acest pămînt, fiule. Un complot s-a pus la cale pentru a-i înlănţui pe fiii omului de stîlpi de fier într-o groapă neagră, dar să nu te laşi păcălit, că ei vopsesc totul în culorile sclipitoare ale curcubeului şi fac tot ce le stă-n putinţă ca să te înşele, ca să te convingă că nu e groapă, că nu-s stîlpi de fier şi nici lanţuri. Chiar şi preşedintele uzinelor General Motors acolo, sus, în biroul său splendid, era tot atît de înlănţuit în groapă ca şi mine care scuipam vînăt pe jos în atelierul de vopsitorie.

Dave scuipă tutunul în cutia de lîngă pat, iar tinicheaua sună melodios cînd flegma se izbi de ea.

— Eu nu-s pretenţios, nici mofturos, eu nu cer mult, continuă Dave, doar un ţap uneori şi să

simt în nări aerul îmbălsămat al codrului. Nu îi învinuiesc pe aceia care mă aruncă în puşcărie din cînd în cînd, asta le e meseria aşa cum vînătoarea e meseria mea şi nu le port pică pentru că petrec cîteva luni, cînd şi cînd, în dosul gratiilor. Nu ştiu cum se brodeşte că ei pun gheara pe mine tocmai cînd iarna îşi prelungeşte şederea şi de-aia nu-mi pică rău. Oricît m-ar bălăcări ei însă, nu izbutesc să mă facă să mă simt răufăcător, nu domnule! Eu mi-s american, îmi petrec viaţa în pădurea americană şi trăiesc de pe urma căprioarelor americane. Dacă ei ţin să impună cu dinadinsul tot soiul de legi şi regulamente pentru norodul ăla de la oraş, din cluburile de vînători, îi priveşte, n-am nimic împotrivă, dar cu mine nu ţine, nu ţine, domnule! Scuipă iarăşi. Un singur lucru mă necăjeşte un pic, făţărnicia! Păi, o dată chiar judecătorul care m-a condamnat mîncase din carnea căprioarei pe care o vînasem o săptămînă mai înainte! A mîncat-o la masă, în propria-i sufragerie, carne cumpărată cu banii săi de către bucătarul lui. Făţărnicia e cangrena care roade inima americanului!

Păi, să luăm cazul tău. Ce mare nelegiuire ai comis? Ai făcut şi tu ceea ce ar fi făcut oricine în locul tău, dacă avea ocazia. Ţi-a ieşit în cale o bucăţică gustoasă şi zemoasă iar tu nu te-ai dat în lături. La vîrsta ta, fiule, fierbe sîngele în vine şi nu ţine seama de nici o lege scrisă prin cărţi, nu fiule. Pun rămăşag că însuşi judecătorul care o să te închidă şi o să te facă să-ţi iroseşti cine ştie cîţi ani din viaţa ta tînără, deci, cum spuneam, dacă puştoaicele alea fîşneţe, despre care mi-ai povestit, l-ar fi îmbiat pe jude, şi dacă ăsta ar fi fost sigur că nu-i nimeni prin preajmă care să-l vadă, s-ar fi repezit să le giugiulească tîrtiţele alea dolofane, ca un ţap în călduri. La fel ca judecătorul care s-a ospătat din căprioara vînată de mine. Viol calificat! Dave scuipă a scîrbă. Legi făcute de om! Cînd se-ncinge tărîţa-n junincă, nu mai poate ea de legi, de calificare sau necalificare. Făţărnicie, fiule, făţărnicie pretutindeni! Joe Kuntz deschise uşa celulei.

— Haide, vino, Jordache, îl chemă el pe Tom.

De cînd Thomas îi spusese avocatului angajat de unchiul Harold că şi Joe Kuntz fusese cu gemenele, iar poliţaiul aflase lucrul acesta, el nu se mai purta prietenos cu Tom. Era căsătorit şi avea trei copii.

În biroul lui Horvath îl aşteptau tatăl său, unchiul Harold şi avocatul. Acesta din urmă era un tînăr cu trăsături colţuroase şi ochelari cu lentile groase.

170

Thomas nu îşi văzuse niciodată tatăl atît de dărîmat, nici chiar atunci cînd îl lovise. Aşteptă

ca el să spună o vorbă, dar pentru că tăcu, tăcu şi Tom.

— Thomas, vorbi avocatul, sînt bucuros să te anunţ că s-a aranjat totul spre mulţumirea tuturor.

— Da, confirmă Horvath, din spatele biroului, dar glasul său nu suna deloc vesel.

— Eşti liber, Thomas, preciza avocatul.

Thomas se uită neîncrezător la cei cinci bărbaţi din birou, dar nu izbuti să citească nici un pic de bucurie pe feţele lor.

— Vreţi să spuneţi că pot ieşi din văgăuna asta? întrebă el.

— Exact, confirmă din nou avocatul.

— Să plecăm, interveni scurt Axel. Am irosit destul timp în oraşul ăsta păcătos.

Se întoarse brusc şi porni şchiopătînd spre ieşire. Thomas fu silit să-l urmeze în ritmul lui lent, deşi ar fi rupt-o la fugă fără să privească înapoi, înainte ca vreunul din ei să se răzgîndească.

Era o după-amiază însorită. Celula nu avea fereastră şi dinăuntru nu îţi puteai da seama ce oră din zi era. Încadrat acum de tatăl şi de unchiul său Harold, Thomas avea impresia că a fost arestat din nou. Se urcară în maşina unchiului Harold, tatăl în faţă lîngă şofer, iar Tom singur în spate. Nu puse nici o întrebare.

— Am plătit ca să ţi se dea drumul, dacă eşti cumva curios, îi spuse Axel, fără să se întoarcă, cu faţa spre parbriz. Cinci mii de dolari lui Shylock ăla pentru funtul lui de carne. Cred că

ăsta a fost cel mai scump regulat din istorie. Sper că a meritat.

Thomas ar fi vrut să-i spună că îi pare rău, că se va achita de datorie în vreun fel, cîndva, dar buzele nu i se mişcau şi cuvintele rămaseră nerostite.

— Să nu-ţi închipui că am făcut-o de dragul tău sau pentru Harold...

— Ascultă..., încercă să intervină acesta, dar Axel îl întrerupse cu brutalitate.

— Voi doi puteţi da ortul popii chiar în clipa asta, o să mă doară în cot! Am făcut-o pentru singurul membru al familiei care merită, al naibii, sacrificiul, pentru Rudolph, fratele tău. Nu vreau să păşească în viaţă cu un frate în puşcărie, care să-i atîrne de gît ca un pietroi. Dar e ultima oară că

vreau să te văd sau să aud de tine. Mă urc în tren şi basta! Totul s-a terminat între noi, ai priceput?

— Da, răspunse rece Tom.

— Ai să pleci şi din oraş, îl informă cu voce tremurătoare unchiul Harold pe Thomas. E

condiţia pusă de domnul Chase iar eu sînt întru totul de acord. Te duc acasă, împachetezi şi îţi iei tălpăşiţa imediat. Nu rămîi nici măcar o noapte în plus sub acoperişul meu. Ai înţeles?