— Domnilor, permiteţi-mi să vă invit la un pahar, li se adresă surizător, cu ochii ţintă pe Rudolph.

— Şterge-o, dobitocule! îl repezi Boylan fără să ridice tonul.

— E, haide, scumpule, nu te supăra, insistă intrusul.

Fără nici un alt cuvînt, Boylan îi trînti un pumn, cu toată forţa, în plină figură. Tînărul se prăvăli pe spate, pe tejgheaua barului, cu nasul sîngerînd din abundenţă. Şi înainte ca barmanul sau altcineva să se fi dezmeticit din surpriză, Boylan şi Rudolph ieşiră repede afară.

— N-am mai intrat în barul ăsta dinainte de război, zise Boylan în timp ce se îndreptau spre Sixth Avenue. Constat că are alt soi de clientelă acum.

Dacă Gretchen ar fi venit, ar fi sîngerat un nas mai puţin în New York în seara asta, gîndi Rudolph.

Cina costă peste doisprezece dolari, constată Rudolph cînd chelnerul le prezentă nota de plată. Părăsiră restaurantul şi intrară într-un club de noapte, situat în subsolul unei clădirii care purta firma „Cafe Society”.

— O să ai prilejul să asculţi una din cele mai bune orchestre de jaz din oraş, îl preveni Boylan pe Rudolph. Şi poate că o să-ţi sugereze unele idei pentru „River Five”. De obicei există şi o fată de culoare, care ştie să cînte.

Sala era ticsită. Mesele erau ocupate în majoritate de tineri, printre care mulţi negri. Boylan reuşi totuşi să obţină o măsuţă lîngă minuscula pistă de dans, după ce bineînţeles, dăduse cui trebuia bacşişul de rigoare. Muzica te asurzea, dar era splendidă. Dacă „River Five” dorea cu adevărat să

înveţe ceva de la orchestra aceasta, trebuia mai întîi să-şi arunce instrumentele în fluviu, gîndi Rudolph.

161

Rudolph se aplecă în faţă cu atenţia concentrată, captivat total de orchestră, şi cu ochii aţintiţi pe trompetistul negru.

Boylan se rezemase comod de speteaza scaunului şi bea pahar după pahar, într-o splendidă

autoizolare. Pentru că trebuia să comande ceva, Rudolph ceruse şi el un whisky, care însă rămăsese neatins pe masă. Boylan băuse atît de mult în după-amiaza şi seara aceea încît Rudolph se îndoia că

va fi în stare să ţină volanul. Era conştient că trebuie să rămînă cu capul limpede şi stăpîn pe reflexele sale, ca să conducă el maşina. Boylan îl învăţase să şofeze, făcînd şcoală cu el în împrejurimile oraşului Port Philip, pe drumurile lăturalnice.

— Teddy! O femeie în rochie scurtă de seară, cu braţele şi umerii goi, se opri în faţa lor.

Teddy Boylan! Credeam că ai murit!

— Hello, Cissy! După cum vezi te-ai înşelat, îi răspunse Boylan ridicîndu-se în picioare.

Femeia îl înlănţui cu braţele şi îl sărută pe gură. Boylan făcu o mutră plictisită şi îşi întoarse capul. Rudolph se scula şovăind, în picioare.

— Unde naiba te-ai ascuns? Femeia se trase un pas înapoi, ţinîndu-l totuşi de mînecă. Era împopoţonată cu un morman de bijuterii ce sclipeau în pata de lumină a reflectorului fixat asupra trompetistului. Rudolph nu îşi dădea seama dacă sînt adevărate sau false. Femeia se machiase strident mov-vînăt în jurul ochilor şi roşu aprins pe buze. Îl privea, zîmbind, pe Rudolph. Boylan nu făcea nici un gest ca să-l prezinte, iar Rudolph nu ştia ce să facă, să se aşeze sau să rămînă în picioare. S-au scurs secole, continuă ea fără să aştepte răspunsul, ţintuindu-l provocatoare cu ochii pe băiat. Au circulat cele mai fanteziste zvonuri. E pur şi simplu imoral modul cum se comportă, în zilele noastre, unii pe care i-ai considerat printre prietenii cei mai apropiaţi şi dragi şi care dispar fără să spună o vorbă. Haide la masa noastră, toată banda se află adunată acolo. Susie, Jack, Karen...

Ard de dor să te revadă şi se vor bucura. Arăţi splendid dragă, nu te-ai schimbat deloc. Nu-mi vine să cred că te-am regăsit într-un loc ca ăsta. Pur şi simplu parcă ai reînviat, zău! Continuă să

zîmbească larg spre Rudolph. Vino neapărat şi adu-l şi pe frumosul tău prieten. Nu i-am reţinut numele, dragă.

— Îmi dai voie să ţi-l prezint pe domnul Rudolph Jordache, zise Boylan băţos. Doamna Alfred Sykes.

— Cissy, pentru prieteni, preciză ea. E încîntător, nu te condamn că ţi-ai schimbat preferinţele, dragă.

— Îţi dai în petic, dragă Cissy, dovedind că eşti mai proastă decît te-a lăsat Dumnezeu, o repezi Boylan.

— Eşti un rahat, Teddy, aşa cum ai fost totdeauna, îi replică femeia fără să ezite. Vino neapărat la masa noastră să-ţi saluţi prietenii.

Flutură mîna, se întoarse şi se strecură prin jungla meselor, îndreptîndu-se spre fundul sălii.

Boylan se aşeză pe scaun şi-i făcu semn lui Rudolph să-i urmeze exemplul. Băiatul se îmbujorase dar din fericire era destul de întuneric ca să nu se observe.

— Dobitoaca! o înjură cu năduf Boylan secînd paharul de whisky. Am avut o legătură cu ea, cîndva, înainte de război. Să plecăm de aici, e prea mare gălăgie. Şi-s prea mulţi confraţi de culoare.

Parcă aş fi pe o corabie de sclavi după o revoltă victorioasă.

162

Chemă, cu un gest, chelnerul, plăti şi după ce-şi luară hainele de la garderobă, ieşiră afară.

Doamna Sykes, Cissy pentru prieteni, era unica persoană căreia Boylan i-l prezentase pe Rudolph, bineînţeles dacă nu îl punea la socoteală pe Perkins. Iar dacă toţi prietenii lui erau de o seamă cu aceasta, atunci pricepea de ce Boylan rămăsese singur cuc pe dealul său. Rudolph regreta că femeia venise la masa lor. Aluzia ei care îl făcuse să se îmbujoreze îi aminti că era tare tînăr şi necopt. Ar fi vrut să rămînă şi să-l asculte toată noaptea pe trompetist.

Porniră spre Strada a 4-a, spre locul unde parcaseră maşina, depăşind vitrinele întunecate ale magazinelor şi barurile cu micile lor explozii de lumină, muzică şi conversaţii zgomotoase.

— New York-ul e un oraş asemănător unei femei isterice, nesatisfăcute, zise Boylan. Un oraş îmbătrînit, nimfoman. Dumnezeule! Cît timp am irosit eu aici! În mod evident apariţia femeii îl indispusese. Îmi pare rău de întîmplarea cu javra aia!

— Nu m-a deranjat, pretinse Rudolph. În realitate îl deranjase, dar nu voia ca Boylan să ştie.

— Ce lume dezmăţată! îşi continuă Boylan fluxul ideilor. Lăcomia e trăsătura caracteristică

a americanilor. Data viitoare cînd vom veni aici să o aduci şi pe fata ta. Eşti un băiat cu prea mult bun-simţ ca să te supui mizeriei de aici.

— Am să o rog, promise Rudolph. Dar era convins că Julie nu va veni, căci nu aproba prietenia lui cu Boylan. „Animalul de pradă” şi „oxigenatul” erau epitetele folosite de ea cînd vorbea despre acesta.

— Poate o invităm şi pe Gretchen cu tînărul ei prieten, iar eu o să caut prin vechiul meu carneţel de adrese, poate dau de urma vreuneia din fetele pe care le-am cunoscut cîndva şi organizăm o petrecere.

— O să fie o distracţie ca la naufragiul Titanicului, aprecie Rudolph.

— Clarviziune tinerească, rîse Boylan. Eşti un băiat care promite. Vorbea pe un ton afectuos. Cu puţin noroc ai să ajungi departe.

Ajunseră la maşină. Pe parbriz, sub ştergător, se afla o notă de parcare pe care Boylan o rupse fără măcar să se uite ce scrie.

— Conduc eu, dacă vrei, se oferi Rudolph.

— Nu-s beat, răspunse tăios Boylan şi se urcă la volan.

III

Thomas şedea pe scaunul jerpelit, lăsat pe spate, cu speteaza rezemată de peretele garajului.

Avea un fir de pai în gură şi privea depozitul de cherestea de peste drum. Era o zi însorită iar lumina strălucitoare, reflectată de ultimele frunze de toamnă ale copacilor înşiraţi de-a lungul şoselei, căpătase sclipiri metalice. O maşină staţiona în faţa garajului; trebuia gresată înainte de ora doua, dar Tom nu se grăbea. Noaptea trecută se încăierase la serata dansantă de la liceu şi se umpluse de vînătăi, iar mîinile le avea umflate. Se ţinuse de capul unui băiat, jucător pe post de atacant-placator21 în echipa liceului, căci prietena cu care acesta venise îi făcuse ochi dulci lui Thomas tot timpul serii. Băiatul îl tot avertizase să-şi vadă de treabă, dar Thomas nu se intimidase şi continuase 21 Post în fotbalul american

163

să o asalteze pe prietena acestuia. Ştia că se va lăsa cu bătaie şi simţea furnicîndu-i vechiul şi cunoscutul amestec de senzaţii – plăcere, frică, forţă, încordare rece – cînd vedea figura masivă a atletului întunecîndu-se tot mai tare, în timp ce el dansa cu iubită-sa. În cele din urmă Thomas şi fotbalistul părăsiseră sala de educaţie fizică, unde avea loc dansul, şi ieşiseră afară. Individul, un adevărat monstru, avea pumnii ca nişte baroase şi era foarte agil. Neisprăvitul de Claude ar fi făcut în pantaloni de bucurie şi plăcere dacă ar fi fost de faţă. Pînă la sfirşit Tom îşi doborise rivalul, dar nu îşi mai simţea coastele, parcă ar fi avut un gol în locul lor. Aceasta fusese a patra încăierare a lui Tom la Elysium, din vară şi pînă acum.