Alta, nedestupată, se afla pe măsuţa alăturată.
— Am telefonat, domnule. Cizmele vor fi reparate pîna miercurea viitoare, îl informă el pe Rudolph.
— Mulţumesc, domnule Perkins, îi răspunse Rudolph.
— Cu multă plăcere, domnule.
În două secunde fusese „domnit” de două ori. Perkins se înapoie la altarul său pentru a termina pregătirile de împărtăşanie. Rudolph ar fi dorit să urineze, dar nu îndrăznea să tulbure cu un subiect atît de prozaic o persoană de importanţa lui Perkins; care, de altfel, chiar în clipa aceea se strecură afară din cameră, silenţios ca un adevărat Rolls-Royce uman. Rudolph dădu puţin la o parte draperiile de la fereastră şi privi la ceaţa care se înălţa din vale în spirale învolburate în timp ce noaptea începea să pună stăpînire pe natură. Şi-l imagină, fugitiv, pe Tom pîdind la fereastră şi privind la bărbatul gol-puşcă, cu paharele în mîini. Rudolph sorbi din paharul său. Începea să prindă
gustul scotch-ului. Poate ca va sosi şi ziua cînd va reveni şi va cumpăra locul acesta. Aşa era America, totul era posibil.
Boylan se înapoie. Îşi schimbase doar haina de antilopa cu una de catifea reiată. Purta aceeaşi cămaşă de lînă în carouri şi un şal ecosez asortat.
138
— M-am grăbit şi am renunţat la baie. Sper că nu te-am făcut să aştepţi prea mult, spuse îndreptîndu-se spre bar. Îşi dăduse cu colonie şi lăsa o undă plăcută în urma sa. Îngheţi în salonul ăsta, mai spuse privind masa întinsă în faţa căminului. Îşi turnă un nou whisky. O data a luat masa aici preşedintele Taft. Un dineu pentru şaizeci de notabilităţi. Se aşeză pe scăunelul de la pian şi puse paharul lîngă el. Cînţi cumva la vioară, Rudolph? întrebă apăsînd la întîmplare pe clapele instrumentului.
– Nu.
— Sau la vreun alt instrument în afară de trompetă?
— Nu prea. Pot doar să chinuiesc o melodie la pian.
— Păcat, am fi cîntat nişte duete. Nu cred să-mi amintesc vreun duet de pian şi trompetă.
Boylan începu să cînte şi Rudolph recunoscu în sinea sa că se pricepea. Uneori te saturi de muzica aia zgomotoasă, zise el. Recunoşti asta, Rudolph? întrebă el continuînd să mîngîie clapele pianului.
— Nu.
— Nocturna în re bemol de Chopin. Ştii cum a caracterizat Schumann muzica lui Chopin?
— Nu. Rudolph dorea ca el să tacă şi să cînte doar. Îi plăcea muzica.
— Un tun sufocat de flori. Sau ceva în genul acesta. Cred că Schumann a fost acela care a făcut caracterizarea. Cred că e o definiţie bună ca oricare alta.
Perkins intră şi anunţă.
— Masa e servită, domnule.
Boylan se întrerupse din cîntat şi se ridică în picioare.
— Rudolph, vrei să urinezi sau să te speli pe mîini?
În sfîrşit!
— Da, mulţumesc.
— Perkins, arată, te rog, domnului Jordache, unde e toaleta. Toaleta, situată la intrarea principală, era spaţioasă şi avea ferestrele prevăzute cu vitralii, ceea ce crea o atmosferă de biserică.
W.C.-ul însuşi arăta ca un tron. Robinetele lavoarului păreau de aur. Frînturi din muzica lui Chopin ajungeau la el în timp ce urina. Regreta că acceptase invitaţia de a rămîne la cină. Avea sentimentul că Boylan îl domină. Cu pianul său, cu cizmele, whisky-ul şi poezia, cu armele şi crucea în flăcări, cu cîinele lui otrăvit, Boylan era un tip complicat. Rudolph nu se simţea suficient de dotat ca să-l înfrunte. Pricepea acum de ce se desprinsese Gretchen de el.
Cînd ieşi pe culoar trebui să lupte din toate puterile împotriva dorinţei de a pleca pe furiş
prin uşa cea mare din faţă. Poate că ar fi cedat impulsului aprig dacă şi-ar fi putut lua cizmele fără
să-l vadă cineva. Dar aşa, nu prea se imagina în situaţia de a merge desculţ pînă la staţie şi de a urca în autobuz. Cu ciorapii lui Boylan în picioare!
Se înapoie în salon, savurînd muzica lui Chopin. Dar Boylan se opri din cîntat şi, apucîndu-l uşor de cot, îl conduse politicos la masă unde Perkins turna vinul alb în pahare. Peştele, scufundat într-un recipient adînc de aramă, plutea într-un fel de zeamă groasă. Rudolph rămase dezamăgit: lui, păstrăvul îi plăcea prăjit.
Se aşezară faţă-n faţă la masă. Trei pahare şi o sumedenie de furculiţe şi cuţite se înşirau în faţa fiecăruia. Perkins transferă peştele pe un platou cu cartofiori rotunzi, fierţi, şi veni la stînga lui 139
Rudolph, care se servi cu stîngăcie, neobişnuit cu atîtea tacîmuri, dar dîndu-şi silinţa să se poarte cît mai firesc. Păstrăvul avea o culoare bleu-strălucitoare.
— Truite au bleu, zise Boylan. Rudolph observă, cu satisfacţie, accentul lui prost sau – cel puţin – foarte deosebit de cel al domnişoarei Lenaut. Bucătarul se pricepe cum să gătească păstrăvii.
— Păstrăv albastru, cum se obişnuieşte în Franţa, zise Rudolph neputîndu-se stăpîni să nu îşi etaleze cunoştinţele în legătură cu acest subiect, mai ales după ce auzise accentul lui mizerabil.
— De unde ştii? îl întrebă mirat Boylan. Ai fost vreodată în Franţa?
— Nu. Tot de la şcoală. Primim, în fiecare săptămînă, o mică revistă franţuzească, iar întruna din ele se aflau reţete pentru prepararea peştelui.
Boylan se servi cu o porţie respectabilă. Avea poftă de mîncare, nu glumă!
— Tu parles francais?
Rudolph îl reţinu pe „tu”. Într-o veche gramatică, pe care o răsfoise cîndva, se sublinia că
persoana a doua singular se foloseşte numai cînd se discută cu servitorii, copiii, soldaţii negradaţi, precum şi cu cei de rang social inferior.
