— Niciodată n-aş putea face aşa ceva, să omor o vietate, zise el privindu-şi mîinile înmănuşate. Parcă-s nişte rechini în miniatură, nu-i aşa?
Dar pentru Rudolph erau doar nişte păstrăvi.
— N-am văzut rechini niciodată, mărturisi el. Smulse cîteva foi de ferigă proaspătă şi le îndesă în jurul peştilor capturaţi. Tatăl său o să se delecteze, îi plăceau grozav păstrăvii. Într-un fel aceştia constituiau un soi de venit la investiţia pe care o făcuse cînd îi cumpărase fiului undiţa aceea modernă de ziua lui.
— Pescuieşti şi în Hudson? se interesă Boylan.
— Uneori, doar în sezonul scrumbiilor, cînd peştele bate pînă aici, răspunse Rudolph.
— Cînd tatăl meu era copil prindea somn în Hudson. Îţi poţi imagina cum arăta fluviul cînd indienii hălăduiau pe aici. Asta încă înainte de administraţia primului Roosevelt!16 Urşii şi rîşii mişunau prin regiune, iar căprioarele coborau pînă la malurile apei.
— Într-adevăr, din cînd în cînd văd cîte o căprioară, confirmă Rudolph. Nu îi trecuse prin minte niciodată să-şi imagineze cum arăta Hudson-ul brăzdat de canoele indienilor irochezi.
— Distrug culturile căprioarele astea. Sînt păgubitoare, zise Boylan. Rudolph ar fi vrut să se aşeze pe jos ca să-şi deşerte cizmele de apă, dar ştia că are ciorapii cîrpiţi şi nu îi prea surîdea ideea ca Boylan să vadă ţesătura grosolană a mamei. Boylan parcă îi citise gîndurile, căci îi zise:
— Cred că ar trebui să-ţi goleşti de apă cizmele. Bănuiesc că e rece.
— Este, confirmă Rudolph scoţîndu-şi prima cizmă, apoi pe a doua. Boylan părea că nu observă nimic. Privea împrejur la copacii deşi, o adevărată pădurice care intrase în posesia familiei sale îndată după Războiul Civil.
— Pe vremuri de aici vedeai casa. Nu existau tufişuri, terenul era neted, deschis. Zeci de grădinari lucrau neîntrerupt vara şi iarna. Acum, singurii care se mai abat pe aici o dată pe an sînt 16 Theodore Roosevelt (1858-1919), al 26-lea preşedinte al S.U.A.
131
angajaţii de la pescăriile statului. Oricum, nu are nici un rost, zău! Privi mormanele de frunze moarte provenite de la lăstărişul stejarilor, se uită la arinii şi cornii neînmuguriţi încă şi comentă: Copaci fără valoare. Pădure primitivă. În care doar omul e fiinţa rea. Cine a spus asta?
— Longfellow, răspunse prompt Rudolph. Încălţă cizmele şi simţi ciorapii uzi lipindu-i-se de tălpi.
— Citeşti mult? se interesă Boylan.
— Şcoala ne obligă, refuză Rudolph să se laude.
— Sînt fericit să aflu că sistemul nostru educaţional nu neglijează păsările şi glasul primar al pădurii, zise Boylan.
„Ce discuţie aiurită, gîndi Rudolph. Pe cine vrea el să impresioneze cu aerele lui de superioritate? Lui Rudolph nici nu îi prea plăcea Longfellow. Dar ce îl îndreptăţea pe Boylan să se creadă atît de deştept? Ai scris vreo poezie, frăţioare?”
— Apropo, cred că sus, în casă, am o pereche de cizme impermeabile, pescăreşti, înalte pînă-n şold. Dumnezeu mai ştie cînd le-am luat. Dacă îţi vin, poţi să le iei. Ar fi bine să le încerci chiar acum.
Rudolph plănuise să se înapoieze direct acasă. Drumul pînă la staţia de autobuz era lung şi fusese invitat la cină, la Julie. După masă se duceau la cinema. Dar cizmele pescăreşti... care în ziua de azi costă peste douăzeci de dolari...
— Mulţumesc, domnule îi răspunse Rudolph.
— Nu mă mai domni atît că mă simt şi aşa destul de bătrîn. Porni spre casă pe cărăruia năpădită de bălării. Lasă-mă să duc eu coşul, îi ceru Boylan.
— Nu e greu, încercă Rudolph să-l refuze, dar Boylan insistă.
— Te rog, o să-mi imaginez că am făcut şi eu ceva folositor pe ziua de azi.
„E trist, se miră Rudolph. E trist ca mama mea”. Îi dădu coşul pe care Boylan îl anină de umăr.
Clădirea domina creasta dealului, o fortăreaţă gotică uriaşă, nefolositoare, din piatră
năpădită barbar de iederă, apărîndu-se împotriva cavalerilor în zale.
— Ridicolă, nu-i aşa? murmură Boylan, indicînd cu bărbia casa.
— Da, răspunse Rudolph.
— Ai un fel interesant de a te exprima, flăcăule, rîse Boylan. Dar, haide să intrăm, îl învită
el deschizînd uşa masivă de stejar de la intrare.
„Şi soră-mea a trecut pragul acesta, gîndi Rudolph. Ar trebui să nu intru”. Dar nu făcu ceea ce gîndea.
Pătrunseră într-un vestibul mare, întunecos, podit cu marmură. O scară lată urca în spirală la etajul superior. Un bărbat în vîrstă, îmbrăcat într-un costum din ţesătură cenuşie – imitaţie de alpaca
– şi cu papion la cămaşă apăru ca la comandă. Aveai impresia că, intrînd în casă, Boylan declanşase nişte mecanisme invizibile, chemîndu-i la ordine pe servitori.
— Bună seara, Perkins, salută Boylan. Acesta-i domnul Jordache, un tînăr prieten al familiei noastre.
132
Perkins înclină uşor capul, un simulacru de salut. Avea o figură impresionantă şi părea să fie englez. Luă pălăria jerpelită a oaspetelui pe care o aşeză pe masa de lîngă perete – o coroană pe un mormînt regal.
— Fii amabil, Perkins, şi du-te în sala de arme. Caută acolo un pic şi adu-mi cizmele acelea pescăreşti vechi, îi porunci Boylan. Domnul Jordache este pescar. După cum poţi vedea, adăugă
deschizînd coşul şi arătîndu-i conţinutul.
Perkins se uită în coş.
