— Sîntem siliţi să ne furişăm ca hoţii! ridică el tonul. Începea să se înfurie pe ea.
— Ei şi? dădu ea din nou din umeri. Sînt multe lucruri în viaţă care merită să le ascunzi. Nu orice e bine să fie dat în vileag, să fie scos la lumină. Şi, la urma urmei, poate că îmi plac tainele.
Şi în timp ce filozofa în felul acesta, pe chip îi străluci unul din rarele ei zîmbete.
— După-amiaza asta...! continuă el cu încăpăţînare, străduindu-se să împlînte sămînţa revoltei, să risipească acea docilitate ţărănească din sufletul fetei. După o... după un banchet ca ăsta... Flutură palma peste masa încă nestrînsă. Nu-i drept! Ar trebui să ieşim, să facem şi altceva, nu doar să stăm pe scaun...
— Ce să facem? întrebă ea cu seriozitate
— În parc cîntă fanfara... Are loc o partidă de baseball, sugeră el.
— Mi-ajunge muzica pe care o aud la patefonul mătuşii Elsa, refuză ea. Du-te tu la baseball, în locul meu, şi ai să-mi spui după aceea cine a cîştigat. Eu îs mulţumită aici. O să mă simt fericită
făcînd curat şi aşteptîndu-te. Atîta timp cît revii acasă nu vreau nimic altceva, Tommy.
— Fără tine, astăzi nu mă duc nicăieri, se dădu el bătut. Se ridică în picioare. Am să şterg farfuriile.
— Nu e nevoie, refuză ea tandru din nou.
— Am spus că o să şterg farfuriile, repetă el apăsat, cu hotărîre.
— Bărbatul meu, zise ea.
Şi iar zîmbi, fără ambiţie, încrezătoare, în simplitatea ei.
În seara următoare, după orele de lucru, Tom închise garajul şi se îndreptă spre casă călare pe bicicleta sa cam rablagită (marca „Iver Johnson”), cînd deodată un impuls nelămurit îl făcu să se oprească tocmai cînd trecea prin faţa Bibliotecii orăşeneşti. Parcă bicicleta pe grătarul anume destinat acestui scop şi intră în clădire. Tom nu citea aproape nimic, nici măcar pagina sporturilor din ziare. Poate că atitudinea sa constituia reacţia opusă, reflexă, faţă de fratele şi de sora sa pe care îi găsea tot timpul cu nasurile înfundate în cărţi şi cu tot soiul de idei fanteziste, din cele mai năstruşnice, fluturîndu-le prin capete.
Liniştea deplină ce domnea în sală şi privirea neprietenoasă cu care îl întîmpină bibliotecara după ce îi cercetase fugar hainele pătate de ulei, îl făcură să se simtă stingherit. Începu să se plimbe printre rafturi neştiind care dintre miile de cărţi înşirate acolo conţinea informaţiile pe care dorea să
le afle. În cele din urmă fu nevoit să meargă şi să o întrebe pe doamna bibliotecară.
— Scuzaţi-mă, se adresă el bibliotecarei preocupată să ştampileze fişele cu mişcări scurte, bruşte, din încheietura mîinii şi să le completeze cu datele cărţilor înregistrate.
— Da? ridică ea ochii reci, lipsiţi de prietenie, obişnuiţi să detecteze fără greş, dintr-o singură privire, individul care nu iubeşte cartea.
127
— Aş vrea să aflu ceva despre Sfîntul Sebastian, doamnă, îşi exprimă dorinţa Tom.
— Ce anume vreţi să aflaţi despre el? îl chestionă bibliotecara.
— Orice, doamnă, răspunse Tom, regretînd deja că păşise pragul instituţiei.
— Atunci căutaţi în „Enciclopedia Britanică”, îi sugeră ea. Găsiţi în volumul de la SARS la SORC, în salade studiu.
Doamna îşi cunoaştea bine terenul de activitate, nu încăpea îndoială.
— Vă mulţumesc, doamnă.
În sinea sa Tom hotărî că de-acum îşi va schimba hainele la garaj, înainte de a pleca, după ce se va spăla mai întîi cu săpun special, marca „Coyne”, pentru a îndepărta măcar stratul superior de ulei de pe epidermă. Nu avea rost să te expui dispreţului oamenilor şi să fii tratat ca un cîine de pripas, dacă lucrul acesta putea fi evitat.
Îi trebuiră zece minute ca să găsească raftul cu „Enciclopedia Britanică”. Scoase volumul recomandat – de la SARS la SORC – se aşeză la o masă şi începu să-l răsfoiască – SEA URCHIN13, SEA WOLF14, SEA WRACK15, SEBASTIANO DEL PIOMBO. Ia te uită cu ce se prostesc unii oameni!
Iată-l: „SEBASTIAN, SF., martir creştin, comemorat la 20 ianuarie”. Doar un paragraf, asta era toată importanţa ce i se acordase. „După ce arcaşii îl părăsiseră, crezîndu-l mort, citi Tom, o credincioasă – pe nume Irina – veni în timpul nopţii cu gînd să-i îngroape trupul. Văzînd însă că nu este mort, îl duse acasă la ea unde îi obloji rănile şi îl îngriji. Însă deîndată ce se vindecă, el se hotărî să-l înfrunte din nou pe împărat, care porunci să fie ridicat fără zăbavă şi bătut cu beţele pînă ce va muri”. Sfinte Iisuse, de două ori! se minună Tom. Catolicii ăştia trebuie că-s ţicniţi! Cu toate acestea, tot nu înţelegea de ce Clothilde îl asemuise cu Sfîntul Sebastian cînd îi privise trupul gol întins în cadă. Citi mai departe. „Sfîntul Sebastian este chemat în ajutor de credincioşi pentru a-i apăra de molime, mai ales de ciumă. Soldat tînăr şi frumos, el constituie unul din subiectele predilecte ale artei sacre, fiind reprezentat de obicei cu trupul gol străpuns de săgeţi, rănit foarte grav, dar nu mortal”.
Îngîndurat, Tom închise volumul. „Un soldat tînăr şi frumos, reprezentat de obicei cu trupul gol„... În cele din urmă pricepu. Clothilde, minunata lui Clothilde, care îl iubea fără cuvinte, dar îşi exprima dragostea în felul ei, prin religie, prin hrana pe care i-o pregătea, cu trupul ei, cu totul!
Pînă astăzi Tom socotise că sfîntul fusese un tip caraghios, un soi de puştan mucos cu o expresie bezmetică pe faţa-i turtită. Sfîntul Sebastian! Data viitoare cînd îi va întîlni pe cei doi frumoşi isteţi – pe Rudolph şi pe Gretchen – îi va privi drept în ochi. „Am fost asemuit, de către o femeie mai în vîrstă şi mai experimentată decît mine, cu Sfîntul Sebastian, un tînăr şi frumos soldat”.
Pentru întîia oară de cînd plecase de acasă îi părea rău că nu îi va vedea în seara aceea pe fratele şi pe sora sa.
Se ridică şi aşeză la loc volumul consultat. Tocmai se pregătea să plece cînd deodată îi trăzni prin cap o idee: îşi zise că şi Clothilde ar putea fi numele vreunei sfinte. Se înapoie, căută volumul 13 Arici de mare (Echinoidea Sp.)
14 Lup de mare (Anarrichas lupus)
15 Algă cafenie (Fucus vesiculosus)
128
potrivit – de la CASTIR la COLE – şi îl scoase din raft. Ştiind de-acuma cum să umble cu cartea, găsi repede ceea ce căuta, deşi nu era scris Clothilde ci „CLOTILDA, SFÎNTA (m.544), fiica lui Chilperic, regele Burgundiei, şi soţia lui Clovis, regele francilor”. Tom şi-o imagină pe Clothilde transpirînd aplecată peste soba din bucătăria lui Jordache sau spălînd rufele intime ale unchiului Harold şi îl copleşi tristeţea. Fiica regelui Burgundiei Chilperic, şi soţia lui Clovis, regele francilor!
Hotărît lucru, oamenii nu se gîndeau deloc la viitorul pruncului atunci cînd îi alegeau numele!
Citi restul paragrafului, dar Clotilda nu părea să fi făcut cine ştie ce -îşi convertise bărbatul la creştinism, construise biserici şi alte aiureli de genul acesta, intrînd în conflict cu propria-i familie.
În carte nu preciza ce alte lucruri măreţe făptuise ea ca să fie trecută în rîndul sfinţilor.
Tom aşeză volumul la locul lui, dornic să se înapoieze mai repede acasă, la Clothilde. Se opri totuşi şi-i zise bibliotecarei: „Mulţumesc, doamnă”. Un miros dulce îi atrase atenţia. O vază cu narcise se afla pe masă, iar lăncile verzi ale frunzelor, amestecate cu albul imaculat al florilor erau înfipte într-un strat de pietricele multicolore. Tom întrebă fără să se gîndească:
