Rudolph îşi roti ochii prin încăpere, se uită la pereţii crăpaţi, la uşile de fier ale cuptoarelor, la ferestruica deschisă, cu gratii spre trotuar. I se părea ciudat că această clădire, pe care o cunoştea dintotdeauna, nu va mai exista, va dispărea. Îşi imaginase că el va părăsi casa, nu casa pe el.

— Ce ai să faci? întrebă Rudolph. Axel ridică din umeri.

— Poate că au nevoie de un brutar la Koln. Dacă întîlnesc vreun englez beat într-o noapte ploioasă pe malul rîului, poate că izbutesc să-mi cumpăr un bilet de drum ca să mă întorc în Germania.

— Ce tot spui, tati? vorbi aspru Rudolph.

— Aşa am venit în America, îi răspunse moale Axel. M-am luat după un englez care îşi vîntura banii într-un bar din cartierul Sankt Pauli, în Hamburg şi am scos cuţitul la el, dar el s-a opus. Englezii nu cedează niciodată fără luptă. Am băgat cuţitul în el, i-am luat portofelul, iar pe el l-am aruncat într-un canal. Ţi-am spus, în ziua aceea cînd am fost la profesoara de franceză, că am ucis un om cu cuţitul, nu-i aşa?

— Da, confirmă, Rudolph.

— De mult am vrut să-ţi povestesc, continuă Axel. Dacă vreun prieten îţi spune că strămoşii săi au venit în America pe corabia „Mayflower”, tu să le răspunzi că ai tăi au venit cu un portofel burduşit de bancnote de cinci lire. Era o noapte ceţoasă. Probabil că era nebun englezul ăla de se 180

plimba într-un cartier atît de rău famat cum este Sankt Pauli cu atîta bănet asupra lui. Poate că

venise să reguleze toate curvele din zonă şi de aceea dorea să aibă bani gheaţă asupra sa. De-aia spuneam, poate dau peste-un englez ca ăla, pe malul rîului, ca să pot să-mi plătesc călătoria înapoi.

Iisuse, gîndi Rudolph, ce inspiraţie am avut venind aici! Parcă aş fi dus dorul unei discuţii înălţătoare cu bătrînul... Dar Axel nu terminase ce avea de spus.

— Dacă ai să omori vreodată un englez să-i spui neapărat fiului tău, da? continuă el.

— Cred că n-ar trebui să povesteşti altora ce mi-ai spus mie acum, îl sfătui Rudolph.

— Aha, ai de gînd să mă dai pe mîna poliţiei! Am uitat că tu te orientezi după principii înalte, mormăi Axel.

— Tati, trebuie să uiţi tot ce mi-ai spus, insistă Rudolph. N-are rost să te chinuieşti amintindu-ţi întîmplări petrecute cu atîţia ani în urmă. La ce bun?

Axel nu îi răspunse imediat. Bău gînditor din sticlă.

— O, îmi amintesc multe lucruri, reluă el firul gîndurilor. Aici, jos, am destul timp în fiecare noapte. Îmi aduc aminte cum am făcut în pantaloni pe Meuse. Îmi amintesc cum îmi puţea piciorul rănit după două săptămîni de spital. Îmi amintesc sacii de cacao, de cîte o sută de kilograme, pe care îi căram în spinare în docurile din Hamburg, iar rana de la picior mi se deschidea şi îmi sîngera în fiecare zi. Îmi mai amintesc cuvintele rostite de englez înainte de a-l azvîrli în canal. „Nu poţi să faci aşa ceva!” a spus el. Îmi amintesc ziua cînd m-am căsătorit, dar pentru tine cred că ar fi mai interesant să asculţi ce îţi va povesti mama. Îmi amintesc privirea unui individ, pe care îl chema Abraham Chase din Ohio, cînd i-am pus în faţă, pe masă, cinci mii de dolari ca să nu-l mai doară

inima pentru că fiică-sa fusese regulată. Mai luă o înghiţitură din sticlă. Am trudit douăzeci de ani ca să plătesc şi să-l scap de puşcărie pe Thomas. Ai auzit părerea mamei, ea zice că am făcut rău.

Tu ce crezi, am greşit?

— Nu, răspunse hotărît Rudolph, n-ai greşit.

— Viaţa ta o să fie grea de-acum încolo, Rudy, îmi pare rău. Am făcut tot ce am putut, se scuză Axel.

— O să mă descurc, îl linişti Rudolph, deşi nu avea idee cum va izbuti lucrul acesta.

— Banii, Rudolph, banii sînt totul, zise Axel. Să nu te laşi înşelat de nimeni, să nu ai alt ţel în viaţă decît obţinerea banilor. Să nu te iei după prostiile din gazete, despre „înaltele valori”. Aşa predică bogătaşii care vor să-şi rotunjească averile fără să rişte ca sărăcimea să le taie beregăţile. Să

fii precum Abraham Chase cînd a înşfăcat banii. Cîţi bani ai la bancă? întrebă Axel.

— O sută şaizeci de dolari, răspunse Rudolph.

— Să nu-i cheltuieşti, îl sfătui Axel. Nici un cent. Să nu te atingi de ei în nici un caz. Nici dacă vin la tine pe brînci, mort de foame, cerşind cîţiva cenţi pentru un blid de mîncare. Să nu-mi dai un ban!

— Tati, te chinuieşti degeaba. Mai bine du-te sus şi te culcă. Mă ocup eu de ceea ce trebuie făcut aici.

— Tu să nu te amesteci aici, îl repezi tatăl său. Poţi să vii şi să stai de vorbă cu mine, dacă

vrei, dar să nu te apuci să munceşti. Tu ai ceva mai bun de făcut, să înveţi. Învaţă şi păşeşte cu băgare de seamă în viaţă. Păcatele părinţilor se abat pe capetele urmaşilor, dar cîte generaţii, oare?

Tatăl meu obişnuia să ne citească din biblie, în sufragerie, după cină. Nu îţi las cine ştie ce 181

moştenire, dar păcate, berechet! Doi oameni ucişi, tîrfele cu care am avut de-a face, tot ce i-am făcut mamei. Pe Thomas l-am lăsat de capul lui, a crescut ca bălăriile. Iar Gretchen, Dumnezeu ştie ce face. Se pare că mama ta ştie ceva. Ai văzut-o vreodată?

— Da, răspunse Rudolph.

— Ce face ea?

— Mai bine nu-ţi spun.

— Atunci îmi închipui ce face, zise gînditor bătrînul, Dumnezeu vede tot. Eu nu mă duc la biserică, dar ştiu că Dumnezeu vede tot, de-acolo de sus. El ţine socoteala păcatelor lui Axel Jordache şi ale urmaşilor săi.

— Nu vorbi aşa, Dumnezeu nu vede nimic, îi replică Rudolph. Era ateu convins. Ai avut ghinion, asta-i tot. Mîine s-ar putea schimba situaţia.

— Trebuie să plăteşti, spune Dumnezeu. Rudolph avea sentimentul că taică-său nu îi vorbea lui, că el ar fi spus aceleaşi lucruri, cu acelaşi glas cavernos, ieşit parcă din adîncuri, chiar dacă s-ar fi aflat singur în beci. Plăteşte, păcătosule! Şi urmaşii tăi să plătească răul făptuit de tine. Luă o înghiţitură bună de băutură şi se scutură ca străbătut de un fior. Du-te şi te odihneşte, încheie el. Am treabă.

— Noapte bună, tati. Rudolph îşi luă pardesiul din cui. Bătrînul nu îi răspunse, privea, cu ochii pierduţi, sticla din mînă.

Rudolph urcă scările. Iisuse Cristoase, exclamă el în gînd, şi eu care credeam că mama-i nebună!

II

Axel mai luă o înghiţitură de whisky, apoi se apucă de treabă. Munci cu spor toată noaptea.

Şi în timp ce trudea, se trezi fredonînd fără să-şi dea seama, o melodie. La început nu o recunoscu, iar faptul acesta îl necăji. Apoi îşi aminti: era un cîntecel pe care îl cînta mama sa robotind prin bucătărie, cînd el era băieţel mic.

Schlaf, Kindlein, schlaf

DeinVaterhutdieSchlaf

DieMutterhutdieZiegen,

WiewollendasKindleinwiegen!22

Era limba sa maternă, de care se îndepărtase prea mult. Sau poate că nu destul.

Lăsă pe masă ultima tavă pregătită pentru cuptor şi se duse la raftul din perete de unde luă o cutie de tinichea cu o etichetă de pe care îl rînjea o hîrcă ameninţătoare, cu două ciolane încrucişate sub ea. Deschise cutia, scoase aproximativ o linguriţă din pulberea care se afla înăuntru şi reveni la masa de lucru. Luă, la nimereală, o franzeluţă de pe tavă şi o frămîntă din nou, după ce adăugase otrava în aluat. Îi dădu forma cuvenită şi o puse la loc pe tavă. Mesajul meu către omenire, gîndi el.

22 „Dormi, puişor, dormi, / Tatăl îţi veghează somnul, / Mama îşi ocroteşte mieluşelul, / Iar amîndoi vor legăna odorul”. (Traducere liberă.)

182

Pisica îi urmărea, cu ochi atenţi, mişcările. Axel vîrî tava în cuptor, apoi se duse la chiuvetă