— E tîrziu, nu-i aşa, Tommy? continuă unchiul Harold. Vorbea rar, potolit.
— Da? se miră Tom. Nu m-am uitat la ceas.
Rămase în prag, la distanţă de unchiul său. Cămăruţa în care locuia era goală, căci Tom poseda puţine lucruri personale. Pe măsuţa de toaletă se afla o carte împrumutată de la biblioteca municipală, la recomandarea bibliotecarei, care îl asigurase că îi va plăcea romanul. Unchiul Harold părea că umple minuscula încăpere cu trupul său mătăhălos în pijama vărgată. Sub greutatea lui, patul se lăsase la mijloc, acolo unde şedea.
— E aproape unu după miezul nopţii, preciză el. Prin spaţiul gol dintre dinţi pulveriza saliva în timp ce vorbea. Este tîrziu pentru un băiat în creştere, care trebuie să se scoale dis-de-dimineaţă. Un tînăr în dezvoltare are nevoie de somn, Tommy.
— Nu mi-am dat seama că e tîrziu, repetă Tom.
— Ce distracţii atît de grozave există, care să-l ispitească pe un băiat cum eşti tu să rămînă
pe străzi pînă la unu dimineaţa, Tommy?
— M-am plimbat prin oraş, fără nici o ţintă, minţi Tom.
— Te-au atras luminile strălucitoare ale oraşului Elysium, statul Ohio persiflă unchiul Harold.
Thomas se prefăcu obosit şi, pentru a părea cît mai natural, căscă întinzîndu-şi braţele.
— Mi-e somn, zise el aruncînd puloverul pe un scaun. M-aş culca imediat.
— Tommy, şopti umed unchiul Harold, ai un cămin bun aici, nu?
— Sigur.
— Mănînci la noi, ca în familie, nu?
— Mănînc cum se cuvine.
— Ai parte de o casă bună, insistă unchiul Harold, un acoperiş sigur deasupra capului. Prin strungăreaţă lată cuvîntul „acoperiş” deveni „aco-periiş”.
— Nu mă plîng. Tom vorbea calm, ponderat. N-avea nici un rost să o trezească pe tanti Elsa şi să lărgească participarea la această conferinţă.
147
— Locuieşti într-o casă frumoasă, curată, continuă să stăruiască unchiul Harold. Noi toţi te considerăm un membru al familiei. Ai chiar şi o bicicletă personală.
— Nu mă plîng, repetă Tom.
— Ai o slujbă bună, eşti plătit ca un bărbat matur, înveţi o meserie. După întoarcerea din război a milioane de oameni o să crească şomajul, nu încape îndoială. Dar pentru un mecanic se va găsi întotdeauna de lucru. Mă-nşel, oare?
— Sînt în stare să am grijă singur de mine, răspunse Tom.
— Poţi să te îngrijeşti singur de tine, îl îngînă unchiul Harold şi adauga: Nădăjduiesc. Tu eşti carne din carnea mea, sînge din sîngele meu şi te-am primit în sînul familiei cînd mi-a cerut-o tatăl tău fără să pun o întrebare măcar. Este? Dăduseşi de belea acolo, la Port Philip, nu-i aşa Tommy? Iar unchiul Harold şi tanti Elsa te-au primit cu braţele deschise fără să şovăie.
— A fost o încurcătură, recunoscu Tom. Nimic serios.
— Nu ţi-am cerut să mi te spovedeşti. Cu un gest larg al miinii, respinse mărinimos ideea că
ar putea pune întrebări incomode. Pijamaua i se deschise, iar burta grasă i se revărsă în valuri, ca nişte straturi de cîrnaţi rozulii, peste şiretul strîns al pantalonului. În schimb ce îţi cer eu? Ceva imposibil? Nu! Un lucru mărunt: să fii cuminte şi la locul tău, să te culci la ore rezonabile. În patul tău, puse punctul pe i unchiul Harold.
A, deci asta era! gîndi Tom. Ticălosul, a aflat. Dar nu spuse nimic cu glas tare.
— Casa noastră e curată, neîntinată, Tommy, reluă predica unchiul Harold. Familia Jordache e respectată, mătuşa ta vizitează cele mai onorabile case din oraş. Te-ar surprinde dacă ţi-aş spune creditul de care mă bucur la bancă. Am fost solicitat să candidez pe lista republicană la alegerile locale în Columbus, deşi nu-s născut în ţara asta. Fetele mele îs îmbrăcate... Desfid pe oricine să-mi arate două tinere mai bine îmbrăcate decît ele. La şcoală sînt eleve model. Aminteşte-mi să-ţi arăt odată carnetele lor, să vezi ce părere au despre ele profesorii. Frecventează cu regularitate şi Şcoala de Duminică, le duc chiar eu cu maşina de fiecare dată. Suflete curate, dorm ca îngeraşii, sub acelaşi acoperiş cu tine, Tommy, sublinie el.
— Îmi dau seama, zise Tom. Iar în gînd: dobitoc bătrîn, crede ce vrei!
— Tu nu te-ai plimbat prin oraş, pînă la unu dimineaţa, Tommy. Glasul lui suna trist. Eu ştiu unde ai fost. Mi-era sete şi m-am dus să beau o bere, din frigider. Atunci am auzit nişte zgomote... mi-e ruşine să le menţionez măcar, Tommy. Un băiat de vîrsta ta, sub acelaşi acoperiş cu fetele mele!
— Ei şi? Tom era încruntat, mohorît. Gîndul că unchiul ascultase la uşă îi făcea rău.
— Ei şi? Asta-i tot ce ai de spus? Ei şi?
Ce ai vrea să spun? gîndea Tom. I-ar fi spus că o iubea pe Clothilde, că ea era singurul punct luminos în viaţa sa întunecată de pînă acum, că şi ea îl iubea şi că de ar fi fost mai în vîrstă ar fi luat-o cu el din blestemata asta de casă curată, ar fi smuls-o din respectabila familie a unchiului Harold, de lîngă neprihănitele lui fiice blînde, modele de virtute. Desigur însă că nu putea spune nimic din ceea ce gîndea şi limba îi rămase încleştată în gură.
— Vreau să aud din gura ta că regreţi tot ceea ce te-a silit să faci scîrba aia de ţărancă
nenorocită şi ignorantă, vorbi printre dinţi unchiul Harold. Vreau să-mi făgăduieşti că nu mai pui mîna pe ea, nici în casa asta, nici în altă parte.
148
— Nu-ţi promit nimic! răspunse Tom.
— Vezi cît sînt de înţelegător, că mă port delicat şi îţi vorbesc omeneşte, rezonabil, iertător, Tommy. Nu vreau scandal, nu vreau ca tanti Elsa să afle că a fost spurcat căminul nostru, că fetele ei au fost ameninţate de... Ach! nu găsesc cuvinte, Tommy, se înecă unchiul Harold.
— Nu promit nimic! se încăpăţînă Tom.
— O.K. Nu promite nimic. Nici nu e nevoie să promiţi. Cînd plec de aici mă duc la camera din spatele bucătăriei şi te asigur că ea va promite, oo, şi încă cum, va promite totul!
