Prietenul tău se îmbracă, se auzi glasul lui Willie camera alăturată. Adesea, el rămînea toată ziua în halat de baie. Apartamentul era aşa de mic încît orice vorbeai într-o cameră se auzea perfect în cealaltă. O perdea camufla o chiuvetă, separînd-o de restul camerei de zi. Încă un minut şi sunt gata. Pînă atunci îţi trimit un sărut pe undeva, mai zise Willie de alături.
—
Mă bucur mult să te văd. Gretchen îşi scoase haina şi îşi îmbrăţişă cu dragpste fratele.
Apoi se trse cîţiva paşi înapoi ca să-l privească cercetător. Odinioară, cînd se vedeau yilnic, nu remarcase cît de chipeş era el, brunet, înalt şi suplu; acum era îmbrăcat în cămaşă albastră cu guler răsfrînt şi cu sacoul-sport pe care i-l dăruise ea de ziua lui.
— Doamne, cum ai crescut! Doar în cîteva luni, se minună ea.
— Aproape şase luni, preciză el.
Oare în tonul lui se distingea o notă de reproş?
— Vino, şezi. Gretchen îl trase pe canapea, alături de ea.
În clipa aceea văzu la uşă, pe jos, o sacoşă de piele care nu îi aparţinea mici ei şi nici lui Willie, dar care avea senzaţia că nu îi era necunoscută.
— Povesteşte-mi despre toate, îi ceru ea. Ce mai e pe acasă? O, Doamne, ce bine îmi pare să te văd, Rudy. Totuşi vocea nu suna cu totul natural nici măcar în propriile ei urechi.Dacă ar fi ştiut că vine , l-ar fi prevenit despre Willie. Oricum, Rudolph avea doar şaptesprezece ani şi sosise pe nepusă- masă, cu nevinovăţie, ca să descopere ca sora sa trăieşte cu un bărbat! Abbott- Jordache.
—
Acasă nu e nimic prea deosebit, începu Rudolph. Dacă era cumva stînjenit, nu îşi exterioriza sentimentele. Ar fi putut lua de la Rudy lecţii de stapinire de sine, îşi zise Gretchen.
Acum că am rămas singur, trebuie să duc doar eu povara dragostei tuturor, continuă Rudolph, sorbind berea.
Gretchen rîse. Nu avea de ce să fie îngrijorată. Nu bănuise cît de mult crescuse fratele ei.
— Ce face mămica? întrebă Gretchen.
—
Citeşte încă Pe aripile vîntului, răspunse Rudolph. Medicul a spus că are flebită, zice ea.
Veşti îmbucurătoare şi reconfortante din căminul familiei
— Cine are grijă de prăvălie?
—
Cudahy, o văduvă, care ne costă treizeci de dolari pe săptămînă, o lămuri el.
— Tata e mulţumit, cred, presupuse Gretchen.
— Nu prea, o contrazise Rudolph.
— Cum se simte tata? se interesă ea.
— Să fiu sincer, nu m-aş mira ca el să fie mai bolnav decît mama. De luni de zile n-a mai ieşit în curte ca să se antreneze cu sacul lui; şi cred că n-a mai fost să vîslească pe fluviu de cînd ai plecat tu.
— Ce s-a-ntîmplat? Gretchen constată cu surpindere că e sincer îngrijorată.
— Nu ştiu, clătină capul Rudolph. O ţine aşa. Îl cunoşti pe tata. Nu ne spune niciodată
nimic.
— I-ai auzit cumva vorbind despre mine? întrebă Gretchen cu precauţie.
—
Nici un cuvînt.
153
— Şi Thomas?
— Dus şi uitat. N-am reuşit să aflu ce s-a-ntîmplat. Bineînţeles, nu ne-a scris niciodată.
— Ce familie! suspină îngîndurată Gretchen. Tăcură cîteva clipe gîndindu-se amîndoi la ciudăţeniile familiei Jordache. Ei bine... îşi scutură gîndurile Gretchen. Cum îţi place locuinţa noastră? întrebă indicînd cu un gest larg apartamentul închiriat şi mobilat de ea împreună cu Willie.
Mobila părea dată jos din pod, dar Gretchen înviorase aspectul camerei cumpărînd cîteva plante şi atîrnînd pe pereţi mai multe gravuri şi afişe turistice. Un indian cu sombrero în piaţa unui pueblo.
Vizitaţi New Mexico!
— E foarte drăguţ, aprecie cu mărinimie Rudolph.
— E teribil de lipsit de gust, îl contrazise autocritic Gretchen. Are însă un avantaj suprem: nu este în Port Philip!
— Înţeleg ce vrei să spui, zise Rudolph.
