— Şi ce are asta cu mine?

—

Păi, tocmai asta vreau să aflu şi eu. Ce să ne mai dăm după deget, băiete. E un isteţ

pe aici care umblă prin buzunare şi îi uşurează de biştarî pe membrii clubului. Ia o bancnotă de la unul, altă bancnotă de la altul şi-i lasă restul. Ticăloşii ăştia borţoşi au atîţia bani încît nu le mai ţin socoteala, iar dacă le lipseşte o hîrtie ici-colo, de zece sau de douăzeci de dolari, nici nu bagă de seamă. Îşi închipuie că au pierdut-o sau că au greşit numărătoarea ultima oară cînd au umblat în portofel. E unul însă care nu greşeşte şi ticălosul ăla e Greening. Pretinde că i-au fost sustraşi zece dolari ieri din hainele lăsate la vestiar, cînd făcea execiţii cu mine. Toată ziua a dat telefoane şi i-a aţîţat pe ceilalţi membri care, brusc, au căpătat certitudinea că au fost jefuiţi sistematic în ultimele luni.

— Totuşi, ce am eu cu treaba asta? întrebă Thomas, deşi înţelegea prea bine legătura.

— Greening susţine că banii au început să dispară aproximativ de cînd te-am angajat să

lucrezi aici, răspunse Dominic.

— Rahatul ăsta! izbucni fioros băiatul.

Greening era un tip antipatic. Lucra la biroul unui agent de bursă şi se antrena cu Dominic.

Practicase cîndva boxul la categoria semigrea şi încă se menţinea în formă. Nu îl menaja pe Dominic, îl lovea fără cruţare în cursul întîlnirilor – trei runde a două minute de patru ori pe săptămînă – iar Dominic, care nu îndrăznea să i se opună cum ar fi fost în stare, se alegea adesea cu vînătăi şi revenea epuizat.

— E un rahat, de acord. M-a pus să scotocesc în dulapul tău din vestiar şi noroc că n-am găsit nici o hîrtie de zece dolari prin buzunare. Cu toate acestea vrea să te dea pe mîna poliţiei pe o simplă bănuială, zise Dominic.

— Şi ce i-ai spus?

— I-am scos din cap ideea asta, promiţîndu-i că o să investighez şi o să vorbesc eu cu tine.

— Ei bine, ai vorbit. Şi ce? Thomas era iritat.

— Ai luat tu biştarii?

— Nu. Mă crezi?

Dominic ridică din umeri, obosit.

190

— Nu ştiu. Cineva însă a luat banii, nu încape îndoială.

— O mulţime de indivizi se perindă toată ziua prin vestiar. Charley, tipul de la bazin, profesorul, membrii clubului, tu...

— Termină, puştiule, nu-mi arde de glume, se supără Dominic.

— De ce să fiu bănuit tocmai eu?

— Ţi-am spus. Porcăria asta a început, se pare, după ce te-am angajat. Iisuse Cristoase!

Acuma le-a trecut prin cap să pună lacăte la dulapurile din vestiar! Nimeni n-a închis nimic aici de un secol. Se agită pe chestia asta de parcă ar fi cea mai mare tîlhărie comisă de la Jesse James încoace.

— Ce vrei să fac? Să plec? întrebă agresiv Tom.

— Nooo! clătină energic capul Dominic. Dar să fii atent, să fii mereu în compania cuiva.

Oftă. Poate că adevărul va ieşi la iveală. Nenorocitul ăla de Greening şi banii lui... Hai cu mine să

bem o bere, fac eu cinste. Se ridică alene şi întinse braţele, obosit. Ce zi nenorocită!

În vestiar nu era nimeni cînd Tom îi păşi pragul. Cel puţin aşa i se păru în prima clipă.

Fusese la poştă ca să expedieze un colet şi era îmbrăcat cu hainele de stradă. Sus se desfăşura un meci de squash intercluburi şi toată lumea urmărea evoluţia disputei sportive; toată lumea, cu o singură excepţie: Sinclair, care făcea parte din echipă, dar nu îi venise rîndul să joace, îmbrăcat cu un pulover alb, era totuşi pregătit să intre pe teren.

Chipeş, înalt şi suplu, licenţiat în drept la Harvard, tînărul Sinclair şi tatăl său erau, amîndoi, membri ai clubului. Băiatul lucra în biroul de avocatură al tatălui său, iar Thomas îi auzise pe unii membri mai vîrstnici lăudîndu-l. Afirmau că e un pledant de elită, căruia i se prevedea o carieră

strălucită.

Thomas avea tenişi în picioare şi călca fără zgomot. Deodată îl zări pe tînărul Sinclair în faţa unui dulap deschis, cu mîna în buzunarul interior al unei haine din care scosese un portofel. Thomas nu îşi dădea seama în al cui dulap cotrobăia Sinclair, dar ştia precis că nu e al lui. Căci dulapul acestuia se afla tocmai în capătul celălalt, aproape de al său. Faţa bronzată a lui Sinclair, de obicei rumenă şi destinsă, era acum palidă, crispată şi acoperită de transpiraţie.

Thomas şovăi o clipă întrebîndu-se dacă să se retragă pe tăcute însă chiar în clipa cînd scosese portofelul Sinclair ridică ochii şi îl zări. Cei doi tineri se priviră încremeniţi, ochi în ochi, şi Thomas îşi dădu seama că nu mai poate da înapoi.

Străbătu repede distanţa şi îl apucă pe Sinclair de încheietura mîinii. Sinclair gîfîia ca după o lungă alergare.

— Aţi face bine să-l puneţi la loc domnule, vorbi în şoaptă Thomas.

— Bine, îl pun, răspunse Sinclair tot în şoaptă.

Thomas nu îi slobozi mîna. Gîndea cu repeziciune. Dacă îl denunţa pe Sinclair, îşi pierdea slujba. Căci ar fi fost neplăcut pentru ceilalţi membri să dea ochii zilnic cu un slujbaş inferior care umbrise pe unul de-ai lor. Dar dacă nu îl denunţa... Thomas căută să cîştige timp.

— Ştiaţi, domnule, că mă bănuiesc pe mine? îl întrebă Thomas.

— Îmi pare rău, încercă să se scuze Sinclair.

Thomas simţea tremurînd mîna tînărului, dar nu încerca să şi-o elibereze.

191

— O să faceţi trei lucruri, zise poruncitor Thomas. Mai întîi o să puneţi portofelul de unde l-aţi luat şi o să-mi promiteţi că n-o să mai faceţi aşa ceva.

– Îţi promit, Tom, se grăbi Sinclair să răspundă cu o oarecare uşurare. Îţi sînt recunoscător.

— O să vedem îndată cît de recunoscător îmi sînteţi, domnule Sinclair, îi replică Thomas. O

să-mi daţi o chitanţă că îmi datoraţi cinci mii de dolari pe care vă obligaţi să mi-i plătiţi în trei zile.

— Ţi-ai ieşit din minţi?! Broboane de transpiraţie sclipeau pe fruntea lui Sinclair.

— Atunci mă siliţi să dau alarma, îl ameninţă Thomas.

— Sînt convins că eşti în stare să faci aşa ceva, nemernicule, scrîşni neputincios Sinclair, cedînd.

— În sfîrşit, ne întîlnim la barul hotelului Touraine joi noaptea, la unsprezece. Scadenţa plăţii, zise Thomas.